Prin urmare este cea mai veche carte din lume. Din anul 3500 pînă la lisus Hristos sunt 2008 ani, iar de la li sus Hristos pînă la noi sunt 2005 ani, adunaţi fac 4013 ani de circulaţie
|
|  Yüklə 3.81 Mb.
|
A păstorului celui bun se poate vedea închipuirea Heruvimilor celor cu şase aripi, cu patru chipuri şi cu ochi mulţi, care au fost văzuţi de Sfîntul loan Evanghelistul lîngă Scaunul lui Dumnezeu, cei ce arătau (după spunerea tîlcuitorilor) pe cei patru Evanghelişti, pe Apostoli şi pe Păstorii Bisericeşti (Apoc. 4). Că dator este fiecare din păstori a fi tare ca un leu împotriva năvălirii lupilor asupra turmei, iubitor de osteneală întru a sa treaptă, ca şi cămila, milostiv şi împreună pătimitor ca şi un om, iar cu mintea cea gînditoare de Dumnezeu înalt zburător ca un vultur. Pentru acei Heruvimi se 326
scrie, că sînt plini de ochi şi pe dinainte şi pe dinapoi, la fel şi Păstorul se cuvine a fi cu ochi mulţi, socotind nu numai acestea de faţă, ci şi cele viitoare şi la fiecare sfîrşit ce se lucrează. Că aşa zice şi Gură de Aur: „Mii de ochi în toate părţile îi trebuie lui, mii, fiindcă-i zace înainte a păstori oi, şi cu luare aminte a păzi, ca nu vreun lup în haină de oaie va intra în turmă". Nu este îndestul ca acei heruvimi cereşti numai dinainte şi dinapoi a fi cu ochi mulţi, ci încă şi pe dinlăuntru sînt plini de ochi, nu este destul nici Păstorului ca numai cu ochi mulţi a căuta asupra turmei sale ci şi înăuntrul său, întru ştiinţa sa să aibă trezvitoare cercetare, oare nu-i mustră ştiinţa întru ceva, că aceasta nu este lăudată înaintea lui Dumnezeu, a căuta pe alţii şi pe sineşi a nu se vedea, şi a scoate paiul din ochii aproapelui, iar bîrna din ochiul său a n-o simţi şi a arăta altora calea cea bună, iar însuşi să cadă în groapă. Drept aceea, precum la cele dinafară, aşa şi întru cele dinlăuntru, i se cuvine lui a fi cu ochi mulţi. Ca nu numai pe greşealele altora îndreptîndu-le, ci şi pe sineşi de căderea în păcat şi de sminteală cu tot dinadinsul a se feri şi întru toate mare iscusinţă îi trebuie Păstorului. Că doctorul cel neiscusit mai mult vatămă decît tămăduieşte, şi cîrmaciul neînvăţat mai degrab întru înecare duce corabia decît spre liman o va îndrepta. Şi în tot meşteşugul neiscusitului lucrător, mat mult pierde lucrul decît îl face - la fel şi întru păstoria neiscusitului Păstor, spre vătămare mai mult va fi turmei decît spre folos! Amar acestui fel de păstor! Că pentru toate sufletele cele pierdute el va fi întrebat şi răspuns lui Dumnezeu are să dea. Pentru aceasta mulţi din sfinţi fugeau de treapta păstoriei, neîndestulaţi pe sineşi şi neiscusiţi pe sineşi judecîndu-se a fi spre ducerea a astfel de greutăţi; şi se temeau de groaznica întrebare cea pentru sufletele oamenilor. Pe Sfîntui Efrem Şirul cînd voia poporul a-l răpi pe el şi nevrînd la episcopie, el înştiinţîndu-se de aceasta s-a făcut nebun şi fugea prin tîrg, tîrguindu-şi haina sa de pe sineşi ca un ieşit din minte şi răpea pîinile cele de vînzare şi poame mîncînd. Aceasta văzînd-o poporul l-a socotit pe dînsul a fi ieşit din minţi. Iar el fugind din cetate se ascundea, pînă cînd altul s-a pus episcop la acel loc unde era pe dînsul să-l pună. Amonie înţeleptul egiptean fiind tîrît spre primirea episcopiei şi-a tăiat urechea sa cea stîngă, încă voia şi pe limba sa a o tăia, de nu l-ar fi iertat pe el cei ce-l sileau la episcopie, după cum de aceasta în Lavsaiconul lui Paladie scrie. Iar noi acum să socotim: Dacă sfinţii, înţelepţi, vrednici şi cei îndestulaţi spre acel fel de treaptă atîta fugeau de aceea, mai cu voinţă fiindu-le lor a se înnebuni şi a-şi tăia trupul lor 327
decît a păstori asupra multor suflete omeneşti, dar ce vom zice pentru aceia care sînt neiscusiţi şi neîndestulaţi spre păstorie, nici învăţaţi fiind, nici viaţă cu fapte bune avînd, prin multă îngrijire' şi cumpătarea de cele sfinte a-şi cîştiga pe această treaptă se sîrguiesc. Cu adevărat pentru unii ca aceştia mîntuirea lor este la îndoială. Că auzim pe Sfîntul Gură de Aur pentru aceştia grăind aşa: „Socotesc că nu sînt mulţi din preoţi care se mîntuiesc, ci mai mulţi sînt care pier. Cînd vei dori de preoţie, pune-ţi împotriva ta gheena" (Cuvîntul 3 la Fapte). Dar va zice cineva: Sfîntul Apostol Pavel n-a hulit pe cei ce doresc Păstoria, că a zis: „De voieşte cineva episcopie, bun lucru doreşte" (I Tim. 3, 1). Deci nu este dorinţă rea a căuta vreo oarecare începătorie duhovnicească, ci lucru bun, şi a o căuta pe aceea este de folos, cei ce grăiesc acestea să ia însă aminte la cel mai de pe urmă cuvînt al Apostolului: „Lucru doreşte". Că dacă cineva lucru doreşte, iar nu începătorie, osteneală, iar nu mîndrie; purtare de grijă, iar nu îngîmfare, pe această dorinţă o laudă apostolul. Fiindcă această treaptă a episcopiei s-a rînduit de Dumnezeu pe pămînt nu pentru odihnă şi răcorire, ci ca mai multe osteneli episcopul să ridice, îngrijindu-se pentru mîntuirea tuturor. Nu pentru adunarea bogăţiei, ci să sature pe cei flămînzi, să-i îmbrace pe cei goi, pentru că averea Bisericii este averea săracilor. Că nu pentru aceasta este episcopul şi oricare povăţuitor duhovnicesc, ca să se mîndrească şi să se îngîmfeze şi să fie de toţi cinstit, ci înaintea tuturor semnele şi chipul smereniei lui Hristos întru sineşi să arate fără de făţărie. Şi să fie apărător al adevărului nesfiindu-se nici la faţă privind, pururea gata să fie a-şi pune sufletul său pentru Hristos şi pentru Biserica lui Hristos, fiindcă şi apostolul pe cei ce doreau episcopie nu i-a defăimat pentru că în acele vremi apostolice, episcopiei îi urma Mucenicia. După cum din Sfinţii Apostoli aşa şi din episcopi puţini mureau de moartea lor, ci cei mai mulţi prin Mucenicie se sfîrşeau. Că necuraţii muncitori, mai întîi pe episcopi şi pe învăţătorii creştini, ca pe nişte povăţuitori, spre muncă îi căutau, şi cînd cineva dorea de episcopie împreună dorea şi de mucenicie, dorea a muri pentru Hristos şi pentru oile iui Hristos. Pentru aceasta în acele vremi, dacă voia cineva episcopie, bun lucru dorea. Iar acum cei ce caută treapta episcopiei sau a Preoţiei, sau oricare începătorie duhovnicească (egumenia zic sau arhimandriţia) se cuvine a se înfricoşa, ca nu cumva pentru mîntuirea altora luînd îngrijire, sufletul său îşi va pierde. Să păzim ce zice Sfîntul Gură de Aur pentru toţi cei ce caută începătoria: „Vai, cîtă primejdie este celor ce se aruncă pe sineşi întru atîta necaz a prăpastiei! 328
Pentru toţi cîţi îi povăţuieşti tu, ai să dai cuvînt, şi pentru atîta foc îţi baţi capul tăul Mă mir de-i va fi cuiva din povăţuitori cu putinţă a se mîntui, cînd pe lîngă atîtea îngroziri şi despărţirea de cele viitoare văd pe oarecare încă, căutînd şi aruncîndu-se pe sineşi întru atîta greutate a începătoriei. Că dacă cei ce sînt cu sila puşi, nici o iertare n-au, nici răspuns de vor povăţui rău şi cu lenevire, cu cît mai vîrtos, cei ce atîta sîrguinţă pentru aceasta pun şi se aruncă pe sineşi întru a povăţui, unii ca aceştia mult mai vîrtos se lipsesc pe sineşi de toată iertarea. Deci se cuvine a se spăimînta şi a se cutremura şi pentru ştiinţa şi pentru greutatea începătoriei". Pînă aici Gură de Aur. Pînă aici şi noi pentru Păstorie. Iar mai mult de voieşti caută întru întîia trimitere a lui Petru cap. 7 şi în trimiterea lui Pavel I Timotei cap, 7 şi către Tit cap. 1. Vezi şi cuvîntul cel mai de pe urmă al Sfîntului loan Scărarul pentru Păstor. întorcîndu-se Laban de la lacob întru ale sale, a mers lacob în calea sa mulţumind lui Dumnezeu că l-a scos pe el cu toată averea şi întreg şi sănătos din Mesopotamia şi de la Laban neasuprit, încă gîndea cum l-ar putea împăca pe fratele său Isav cel ce era mînios şi pizmuia asupra lui şi era întristat de aceasta că se temea de răutatea fratelui său. Dar Domnul mîngîind întru întristarea aceea pe robul Său şi arătat făcîndu-i lui cum că El îl păzeşte pe dînsul i-a deschis lui ochii spre vederea îngerilor, pentru că privind lacob a văzut Tabăra lui Dumnezeu şi l-au întîmpinat pe el îngerii lui Dumnezeu. După vedenia aceasta a trimis soli la fratele său Isav înştiinţîndu-l pentru sineşi şi prin rugăciune astîmpărînd mînia lui cea de demult. Că Isav atuncea nu petrecea cu tatăl său, ci în pămîntul ce se numea Sir, care şi Edom se numeşte (iar mai pe urmă Idumeea s-a numit). Că după ducerea lui lacob în Mesopotamia pentru însoţire, văzînd Isav pe femeile sale, care le luase din fiicele cananeilor că sînt rele (şi spre întristare) tatălui şi maicii lui, s-a dus la Ismail moşul său, cel, ce petrecea în pămîntul Faran şi a luat pe fiica lui de femeie, care-se numea Maelet. După aceea şi-a luat luişi spre petrecere pămîntul Şirului (Fac. 28). Deci întorcîndu-se trimişii lui lacob l-au înştiinţat cum că Isav însuşi şi cu 400 de bărbaţi cu dînsul vin spre întîmpinarea lui. S-a înfricoşat dar lacob foarte şi fiind întru nedumerire a despărţit poporul ce era cu el şi turmele în două tabere, zicînd: De va tăia Isav o tabără, a doua tabără va rămînea întreagă. Şi s-a întors lacob spre rugăciune către Dumnezeu, ca pe inima cea pizmătăreaţă a lui Isav s-o prefacă întru dragoste şi grăia întru rugăciune: Cu acest toiag am trecut Iordanul, iar acum sînt în două tabere. Deci izbâveşte-mă, Doamne, din mîna fratelui meu Isav, că iată mă tem de dînsul ca 329
nu cumva venind să mă ucidă pe mine şi pe maică cu fiii. Iar după rugăciune a trimis înaintea lui Isav daruri alese din turmele dobitoacelor, zicînd întru sineşi: Cu darurile mele voi îmblînzl faţa lui. Şi auzind Domnul rugăciunea' robului Său, l-a prefăcut pe lup întru miel, pe vrăjmaş întru prieten, pe mîniosul Isav întru dragoste, Iar lacob venind pînă la rîul ce se cheamă laboc, care curge în Iordan, a înoptat acolo. Şi sculîndu-se mai înainte de zorile zilei cu toţi ai săi a trecut peste apa acelui rîu şi stînd la loc osebit însuşi cu sîrguinţă făcea rugăciune către Dumnezeu ca să-l păzească pe el de Isav. Şi i s-a arătat lui Dumnezeu întru asemănarea unui bărbat cu chip îngeresc, pe care cuprinzîndu-l pe el prieteneşte, se lupta cu dînsul pînă dimineaţa şi se făcea că nu-l poate birui pe lacob şi însuşi prefăcîndu-se că se biruieşte de el. Asemenea şi acea faţă Dumnezeiască ce se arătase lui lacob se lupta cu el şi se arăta că nu-l poate birui. (După cum cînd un bărbat desăvîrşit cu un copil mic se joacă luptîndu-se şi se face ca şi cum nu poate a birui, ci însuşi se preface că-i biruit). Şi s-a atins de coapsa lui lacob şi îndată a amorţit vîna lui şi s-a făcut ca o tăiată, încît de durere lacob a şchiopătat şi se ţinea lacob tare de cel ce se lupta cu el ca şi cum îl biruia pe dînsul şi i-a zis Cel ce se biruia: „Lasă-Mă că s-au suit zorile!" Şi a zis lacob: „Nu Te voi lăsa pe Tine pînă ce nu mă vei binecuvînta pe mine!" Deci binecuvîntîndu-l pe el Dumnezeu i-a pus numele Israil, zicînd: Nu se va chema numele tău lacob, ci Israil va fi numele tău! Şi s-a dus de la el începînd a răsări soarele. Iar lacob a numit locul acela „Vederea lui Dumnezeu", zicînd: Am văzut pe Dumnezeu faţă către faţă şi mi s-a mîntuit sufletul meu. Şi a şchiopătat lacob cu coapsa sa, după luptarea aceea. Şi mergînd el pe calea ce-i era înainte l-a întîmpinat pe el Isav avînd cu sineşi 400 de bărbaţi, pentru că acum şi el se înmulţise (Fac. 33). Şi cînd s-a văzut unul cu altul, lacob i s-a închinat lui Isav de 7 ori pînă la pămînt, pînă cînd s-a apropiat către dînsul, iar Isav alergînd degrab l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat pe el şi a căzut pe grumajii lui şi au plîns amîndoi. Şi văzînd Isav pe femeile şi copiii lui lacob i-a sărutat pe ei cu dragoste şi s-a făcut între ei dragoste şi bucurie multă. Şi nu voia a lua Isav darurile trimise de lacob lui şi zicea: Am eu multe, frate, ţine-ţi ţie ale tale. Şi a zis lacob; De am aflat har înaintea ta, primeşte darurile din mîna mea, că în acest chip am văzut faţa ta, precum ar vedea cineva faţa lui Dumnezeu. Arata spre mine dragostea ta şi primeşte binecuvîntarea mea, care ţi-am adus-o ţie din acelea pe care mi le-a dat Dumnezeu. Şi fiind silit Isav de rugămintea fratelui, a primit darurile lui şi după ' 330
multă vorbă şi cu dragoste frăţească s-au despărţit cu dragoste. Isav s-a dus în Seir, iar lacob intrînd în pămîntul Canaanului a venit la Sucot, iar după aceea la Salim şi a locuit aproape de cetatea Sihemului şi cumpărînd o parte de ţarină a pus acolo Altar Domnului şi s-a rugat către el cu jertfe. „A văzut Taberele lui Dumnezeu". Două Tabere de sfinţi îngeri a văzut lacob. O Tabără era cu îngerul păzitor pămîntuiui Mesopotamiei, acela cu tovarăşii săi îngeri îl petreceau pe lacob din Mesopotamia pînă la hotarele Canaanului. Iar cealaltă Tabără cu îngerul ce era păzitor pămîntuiui Canaan şi el cu tovarăşii săi îngeri îl primeau pe lacob care intra în pămîntul Canaan, ca să-l păzească întreg de Isav şi de alte primejdii şi să-l ducă sănătos către tatăl său. Iar noi putem să vedem cît de iubit a fost dreptul lacob lui Dumnezeu şi îngerilor Lui şi cît de mare îngrijire are Dumnezeu pentru robii Săi întrucît cu îngerii Săi îi îngrădeşte pe dînşii. „Se lupta bărbatul cu dînsul pînă dimineaţa". Bărbatul cel ce se lupta cu lacob era îngerul lui Dumnezeu, în locui a însuşi lui Dumnezeu, de unde arătat este de Osea proorocul care grăieşte pentru lacob: „Şi s-a luptat cu îngerul şi l-a biruit" (Osea 12). Şi Sfîntul Dionisie Areopagitul tot aceeaşi zice, grăind: Dumnezeu în Aşezămîntul cel Vechi niciodată însuşi pe Sine nu se arată oamenilor, ci prin îngeri fiindcă şi acea slăvită arătare a lui Dumnezeu către Moisi în Sinai a fost prin îngeri, după cum de aceasta arată Sfîntul Apostol Pavel în trimiterea către Galateni, zicînd aşa: „Legea pentru călcare s-a pus, pînă cînd era şă vie sămînţă, căreia era făgăduit, rînduită prin îngeri" (Gal. 3). Lege a zis prin îngeri rînduită, şi dacă prin îngerii Săi, dar nu însuşi pe Sineşi se arată Dumnezeu, deci dar prin îngerul Său se lupta cu lacob, însă acea arătare se zice în Sfînta Scriptură a fi a lui Dumnezeu.
331
luptîndu-se cu Dumnezeu îl biruia pe Dumnezeu, voind Dumnezeu a-şi micşora pe a Sa putere întru pildă, aşa şi cel ce se roagă cu căldură şi cu rugătoarea sa minte îmbrăţişează pe Dumnezeu, îi biruieşte pe Domnul său, plecînd mînia Lui spre milostivire şi urgia spre îndurare şi primeşte de la el cele cerute. Şi pot vedea încă şi de la acea neputincioasă luptare a lui lacob cu Dumnezeu pînă la ziuă, cum că în privegherile cele de toată noaptea şi întru singurătate prin cea de Dumnezeu gînditoare rugăciune s-a obişnuit a se face Dumnezeieştile descoperiri oamenilor, dar nu întru gîlcevi şi tulburări, încă şi pe aceasta o poţi vedea, cum că acea luptare era taină şi mai înainte închipuire a întrupării lui Dumnezeu, pentru că îngerul lui Dumnezeu prin Dumnezeiasca poruncă a luat asupra sa acest fel de chip omenesc precum avea să fie în trup Fiul lui Dumnezeu, s-a îmbrăţişat cu lacob cu îmbrăţişare tare şi se lupta, mai înainte însemnînd cum că Dumnezeirea cu omenirea în Faţa lui Hristos o s-o aibă şi ca un prieten iubit cu iubitul prieten se îmbrăţişează şi într-o unire nedespărţită va fi. „israil va fi numele tău". Acest nume: „Israil" se tîlcuieşte: „Biruitor de Dumnezeu", că în acea luptare l-a biruit pe înger, care era Faţa lui Dumnezeu, Cel ce avea a Se întrupa, şi care era semn a negrăitei dragostei Dumnezeieşti către oameni, prin care (Dragoste) ca şi cum ar fi fost biruit de la om Fiul lui Dumnezeu, S-a pogorît din Cer şi S-a întrupat, legîndu-se cu omul cu legătura Dragostei celei tari: „Pentru că aşa a iubit Dumnezeu lumea" (loan 3). Iarăşi acel nume Israil se zice „Domnitor împreună cu Dumnezeu". Ca împreunîndu-se omenirea cu Dumnezeirea în faţa lui Hristos, a luat de la Dumnezeu Tatăl Stăpînire peste toţi, precum se scrie în Evanghelie: „Tatăl îl iubeşte pe Fiul şi toate le-a dat în mîinile Lui. Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului". Văzînd lisus că toate i-au fost date Lui de la Tatăl în Mîinile Lui. Şi chiar Fiul grăieşte: „Toate îmi sînt date Mie de la Tatăl Meu" (loan 3; 5; 13; Matei 11). în Lexiconul Kievului, „Israil" se tîlcuieşte „Mintea privind pe Dumnezeu", fiindcă atunci a văzut lacob pe Dumnezeu, după cum însuşi zice: „Am văzut pe Dumnezeu faţă către faţă", şi pentru aceasta s-a numit Israil „Văzătorul de Dumnezeu". „A şchiopătat cu coapsa sa". Lupta lui lacob cu îngerul şi amorţeala vînei era închipuire şchiopătării şi curmării Legii celei Vechi. Că după ce a venit Darul cel Nou deşi se păzeşte Legea cea dată de Dumnezeu lui Moisi în Sinai, pe care şi Hristos a o păzi ne-a poruncit, zicînd către oarecare tînăr: „De voieşti a intra în Viaţă, păzeşte poruncile". însă toate celelalte rînduieli ale Legii celei Vechi, precum ceremoniile, lucrările, 332 obiceiuri le-a încetat Darul cel Nou şi s-a făcut Legea cea Veche ca o şchioapă. Şchiopătarea lui lacob şi pe aceasta o închipuia, cum că din seminţia lui, unii au să creadă în Hristos, însă nu mulţi, iar alţii cei mai mulţi întru necredinţă au să petreacă, precum a şi fost. Şi s-a făcut seminţia lui lacob ca o şchioapă, unii crezînd, iar alţii întru necredinţă petrecînd. „S-a închinat de şapte ori pînă la pămînt". Vrînd lacob ca pe fratele său cel mînios, cel fără de dragoste, pe cel mîndru, spre nemîniere şi dragoste şi blîndeţe a-l schimba şi pe cel învrăjbit a-i pleca luişi, mai întîi i-a trimis lui înaintea feţei safe daruri, după aceea văzîndu-l pe dînsul i s-a închinat lui cu smerenie de 7 ori încă şi cuvinte de dragoste i-a adus zicînd; „Am văzut faţa ta, precum vede cineva faţa lui Dumnezeu". Şi aşa a prefăcut pe fiară întru miel. De aici fiecare poate a se învăţa a-i pleca pe cei ce se mînie spre milostivire, şi cum pe cei ce se iuţesc a-i îmblînzi şi pe cei ce vrăjmăşuiesc a-i aduce întru împăciuire şi prietenie pe cei fără de dragoste spre prieteneasca dragoste a-i preface. Voieşti ca pe neprietenul tău a ţi-l face prieten? Fii blînd şi smerit şi arată dragoste spre dînsul, nu răsplăti rău pentru rău, nici ocară pentru ocară, pentru că cu focul pe foc nu-l vei răci şi cu răutate pe rău nu-l vei birui şi cu învrăjbirea pe învrăjbire n-o vei împăca, fără numai mai rău o vei întărîta, iar cu blîndeţe, cu smerenie şi cu dragoste cu lesnire toate împotrivirile le vei birui. Că nu minte Sfînta Scriptură zicînd: „Răspunsul smerit îmblînzeşte mînia" (Pilde 35). Scrie în Limonariu sfinţitul Sofronie Patriarhul Ierusalimului: Doi episcopi aproape unul de altul petreceau şi aveau între ei oarecare învrăjbire. Deci era unul bogat şi răpitor, iar celălalt foarte smerit; Şi voia răpitorul să facă rău aproapelui său. Auzind episcopul cel smerit pentru învrăjbirea aceea a zis preoţilor săi: Ştiu ce voi face şi am să-i biruiesc pe el cu Darul lui Hristos. Şi-i ziceau lui preoţii: Stâpîne. cine poate a i se împotrivi! Le-a grăit lor smeritul episcop: îngăduiţi puţin şi veţi vedea Mila lui Dumnezeu. Iar cînd a sosit praznicul Sfinţilor Mucenici ce erau întru acea cetate în care petrecea învrăjbitorul episcop, a mers către ei smeritul episcop şi luînd pe preoţii săi, cărora le-a zis: Să mergeţi în urma mea şi ce mă veţi vedea făcînd aceea să faceţi şi voi şi am să-l biruiesc pe el. Şi se mirau preoţii grăind între ei: „Ce are să facă aceluia? Şi venind în cetate, a văzut pe împotrivitorul său episcop mergînd cu Litie către Sfinţii Mucenici, toată cetatea fiind adunată şi urmîndu-i. Deci, apropiindu-se a căzut la picioarele lui împreună cu toţi preoţii săi, zicînd: Părinte, Stăpîne, că de 333
Facere 37; 39--J6 Pribegia Iui lacob cu fiii «SI*** Pribegia fiilor iui lacob Iosif călător spre robie Fraţii lui Iosif cu lacob ' spre Canaaxi — ^ Canal 
acum robii tăi sîntem! Episcopul acela s-a mirat de aceasta foarte şi s-a umilit pentru atîta smerenie a prietenului său, prefacîndu-i Dumnezeu împietrirea inimii lui spre dragoste şi cu împrumutare s-a închinat smeritului episcop apucîndu-se de picioarele lui şi zicînd: Tu eşti al meu stăpîn şi tată. Şi de atunci a fost între dînşii dragoste foarte mare. Şi zicea smeritul episcop preoţilor săi: Oare nu am zis vouă că am să-l biruiesc cu Darul lui Hristos? Şi voi cînd veţi avea vrăjmaşi, la fel să faceţi şi îi veţi birui." Pînă aici Sofronie. u:oh LTigropa-in grota Maipela l'udl.in lată puteţi vedea că cuvîntul smerit şi supunerea schimbă mînia, pe învrăjbire o biruieşte şi o împacă, din vrăjmaş prieten îl face. Dimpotrivă, cuvîntul cel aspru aţîtă mînia. Se scrie în viaţa Sfîntului Macarie al Egiptului: „Mergînd oarecînd cuviosul din schit în Muntele Nitriei şi cum nu departe fiind, a zis ucenicului său: Du-te puţin înaintea mea! Şi mergînd ucenicul înainte l-a întîlnit pe un popă idolesc mergînd şi ducînd un lemn mare. Şi a strigat către el fratele: Auzi, auzi, demone, încotro te duci? Şi înturnîndu-se popa, l-a bătut pe el cumplit şi de-abia viu lăsîndu-l; şi luîndu-şi lemnul se ducea. Deci mergînd el puţin, l-a întîmpinat pe el Avva Macarie şi i-a zis lui: Mîntuieşte-te, iubitorule de osteneală, mîntuieşte-te! Iar el minunîndu-se, a zis către părintele: Ce bine vezi întru mine de mă saluţi cu acest fel de cuvinte? l-a răspuns stareţul: Fiindcă te văd ostenindu-te. A zis popa: M-am umilit, părinte, din cuvintele tale, că te cunosc pe tine a fi omul lui Dumnezeu, pentru că ălt călugăr întîlnindu-mă m-a ocărît, iar eu l-am bătut pe el pînă la moarte. Şi căzînd popa către sfîntul, s-a apucat de picioarele lui, zicînd: Nu mă lăsa, părinte, pînă ce nu mă vei face creştin şi călugăr. Şi mergea cu Sfîntul Macarie şi ajungînd la fratele cel ce zăcea şi de-abia viu aflîndu-l pe el, Iau dus în Biserica, care era în Muntele Nitriei. Şi văzînd părinţii Nitriei pe Macarie cu popa cei idolesc umblînd s-au minunat. Şi botezîndu-l pe dînsul l-a făcut călugăr şi mulţi din greci pentru dînsul s-au făcut creştini. Şi zicea Macarie: Cuvîntul cel rău şi pe cei buni răi îi face, iar cuvîntul cei bun şi pe cei răi buni li face". Istorie dinafară şi povestiri greceşti, spre mustrarea păgînătăţilor ce se aflau în zilele lui Avraam, Isaac şi lacob şi mai încoace în zilele dreptului Avraam, toate popoarele şi neamurile cele de sub cer întru îndrăcirea idolilor rătăcind şi păgînătăţind, se proslăveau între dînşii păgîneştii dumnezei. De care ca de nişte necuraţi nici nu mi se cădea a scrie, că nu ne sînt nici spre un folos al nostru, însă una pentru ştiinţă, fiindcă în vieţile Sfinţilor în Muceniceştile pătimiri, adeseori aceia anume se pomenesc; iar alta, pentru vădirea păgînătăţii acelora şi pentru înfruntarea nebuniei oamenilor celor rătăciţi, care pe necuraţii oameni, dumnezei îi făcuse, în scurt pentru acei dumnezei necuraţi şi spurcaţi, vom povesti la ale lor locuri. Am pomenit mai înainte în faptele anilor din 2900, Gheorghe Chedrinul în Sinopsisul istoriei povestind cum că Nimrod ziditorul turnului şi întîiul împărat babilonesc s-a chemat şi Saturn şi Orion, iar al iui Picos, acelaşi şi Zeus sau Dia greceşte şi româneşte Jupiter sau lovis (Die îl vom numi noi în povestirea noastră). Şi pe Semiramida o a zis a fi Rea dumnezoaia. Deci să se ştie: Cum că şi alţii mai pe urmă, cu aceleaşi nume greceşti dumnezei au fost, drept aceea în Istorii la unele locuri este neunire, fiindcă fapta unuia de alţii se scrie la altul precum şi aceasta. A scris Chedrinul cum că babilonescul Saturn, care greceşte se cheamă Cronos, de fiul său Dia, izgonindu-se de la împărăţie, s-a dus în Italia. Ci acea izgonire a lui Saturn nu celui babilonean i s-a făcut, ci celui mai de pe urmă cu anii carele în Creta a împărăţit, precum aici se va arăta. Şi Orion altul se află şi Rea a criteanuiui Saturn a fost femeie, care se numeşte Opis şi Chivela. Şi Picos se vede altul la Istorii nu în |