Prin urmare este cea mai veche carte din lume. Din anul 3500 pînă la lisus Hristos sunt 2008 ani, iar de la li sus Hristos pînă la noi sunt 2005 ani, adunaţi fac 4013 ani de circulaţie

I Jacob îl păcăleşte | pe fratele său

Deci chemînd lacob la cîmp pe Lia şi pe Rahila le-a spus lor gîndul său, că voieşte să se întoarcă la tatăl său, iar ele s-au învoit la aceasta. Şi luînd lacob pe femeile sale şi fiii şi toată averea sa cea cîştigată în Mesopotamia, s-a apucat de cale, întorcîndu-se în pămîntul Canaan şi nu i-a spus socrului său Laban pentru ducerea sa, fiindcă el întru acea vreme se dusese

departe la cîmp către turmele sale să-şi tundă oile lui. Iar Rahila ieşind din casa tatălui său i-a furat idolii tătîne-său, nu că-i iubea pe idoli, ci pentru că erau de aur şi de argint, aşadar a furat aur şi argint şi aceasta cu dreptul a făcut-o: una, pentru zestrea sa; iar alta, pentru plata ce avea să-i dea Laban lui lacob, pentru osteneala cea de 20 de ani ai lui.

Mergînd lacob întru ale sale, trecînd apa Eufratului ce este în Mesopotamia s-a suit la muntele ce se zice Galaad şi s-a dat de veste lui Laban cum că a fugit lacob şi acum sînt 3 zile de cînd a fugit.

Umplîndu-se de mînie Laban, a luat pe toţi fraţii săi cu sine şi a alergat pe urma lui lacob 7 zile. Şi cînd era să-l ajungă pe lacob a venit îngerul către Laban noaptea în vedenia somnului şi i-a poruncit lui, ca nimic să nu îndrăznească a grăi sau a face vreun rău lui lacob şi i-a zis: Fereşte-te însuţi ca să nu te ajungă pe tine mînia lui Dumnezeu. Deci deşteptîndu-se Laban, l-a ajuns pe lacob la muntele Galaadului unde îşi întinsese corturile sale şi i-a zis lui: De ce ai făcut aceasta? Pentru ce te-ai dus şi m-ai jefuit şi le-ai luat pe fetele mele ca pe nişte roabe robite cu sabia? Că de mi-ai fi spus te-aş fi slobozit cu veselie şi cu alăute şi cu timpane, încît să nu mă învrednicesc a-mi săruta pe fiicele mele şi pe nepoţii mei, că nebuneşte ai făcut şi acum mîna mea, iată, poate a-ţi răsplăti ţie, dar Dumnezeul părintelui tău m-a oprit pe mine. Deci du-te sănătos către tatăl tău! Dar pentru ce mi-ai furat dumnezeii mei?

l-a răspuns lacob lui Laban: M-am dus de la tine nespunîndu-ţi ţie că mă temeam ca să nu iei de la mine pe fiicele taie şi pe toată averea mea. Iar pe dumnezeii tăi la cine-i vei afla să nu fie viu înaintea fraţilor noştri, lată, caută toate ale mele şi cunoaşte de va fi sau de vei cunoaşte ceva al tău la mine, să iei. (Că nu ştia lacob cum că Rahila femeia lui a furat idolii tătîne-său). Deci a intrat Laban în cortul Liei şi căutînd în averea ei n-a aflat idolii, după aceea a căutat şi în cortul lui lacob şi la amîndouă roabele şi n-a aflat pe cele căutate mai pe urmă a venit şi la cortul Rahilei. Iar Rahila luîndu-i pe idoli i-a băgat sub şaua cămilei şi a şezut deasupra lor şi s-a făcut că este bolnavă neputînd a se scula din loc. Şi a zis către tatăl său: Să nu te mînii asupra mea, domnul meu, pentru că nu mă pot scula înaintea ta, că sînt de neputinţă cuprinsă, iar el nefăcîndu-i osteneală de a se muta din loc i-a căutat pe idoli în cort şi nu i-a aflat.

Şi mîniindu-se lacob a început a se sfădi cu Laban, zicînd: Care este nedreptatea mea? Şi care este păcatul meu înaintea ta de alergi pe urma mea? Şi căutînd în toată averea mea ce ai găsit dintru ale tale? De ai găsit pune-le aici înaintea fraţilor tăi

312

şi fraţilor mei şi să judece între noi amîndoi. Douăzeci de ani am fost cu tine, păscînd turmele tale şi caprele n-au fost sterpe, oi din turmele tale n-am mîncat, mîncat de fiară nu ţi-am adus ţie, de se fura ceva eu din al meu împlineam, ziua mă frigeam de arşiţă, iar noaptea de ger şi somnul se ducea de la ochii mei. Atunci Laban a început a face pace cu lacob şi împăcîndu-se au făcut movilă mare de piatră şi au numit acea movilă „Mărturie". Şi a zis Laban către lacob: Fie movila aceasta mărturie între mine şi tine spre semnul împăcării noastre, ca nici eu cu răutate să nu trec movila aceasta către tine, nici tu către mine, şi aşa făcînd aşezămînt de pace au înnoptat şi sculîndu-se Laban dimineaţa a sărutat pe lacob şi pe fiicele sale şi nepoţii şi s-a întors la locul său.

„Să-ţi slujesc ţie 7 ani pentru Rahiia", întru acele vremi de demult era obicei la evrei şi la greci şi romani, ca mirele a-şi cumpăra lui mireasa. Aşa mai pe urmă David şi-a cumpărat luişi pe fiica împăratului Saul cu 200 de netăiate împrejur a celor de alt neam. Aşa proorocul Osea pe femeia ce era curvă a cumpărat-o luişi cu 15 arginţi. Iar lacob fiind sărac şi neavînd cu ce să-şi cumpere lui femeie, pe osteneala cea de 7 ani a slujirii sale în loc de preţ o punea: „Să-ţi slujesc şapte ani" a zis. Şi erau înaintea lui acei ani, puţine zile, fiindcă foarte o iubea pe ea.

Iar nouă ni se cuvine aici a gîndi fiecare pentru sufletul său şi pentru Cereasca împărăţie, lacob pentru frumuseţea femeii vremelnice atîta s-a ostenit şi 7 ani a sluji s-a făgăduit, dar a slujit 14 ani. Iar noi pentru veşnica mîntuire a sufletului nostru şi pentru dulceaţa cea nesfîrşită şi bunătăţile împărăţiei cereşti ne lenevim şi într-o zi întru adevăr a sluji iui Dumnezeu, lacob atîta o iubea pe Rahila, întrucît acea lungă osteneală îi era lui uşoară pentru dragostea ei: Iar nouă pentru nevoinţa sufletului şi puţină nevoinţa grea ni se pare a fi, cu adevărat nu iubim noi sufletele noastre, nu le iubim fiindcă de mîntuirea sufletelor nu ne îngrijim şi nu numai că nu le iubim, ci încă îl şi urîm şi vrăjmăşuim asupra sufletului, lucrînd lucrurile cele rele şi nedrepte, după cum grăieşte psalmistul: „Cel ce iubeşte nedreptatea îşi urăşte sufletul său" (Psalm 10). Şi îngerul către Tobie a zis: „Cel ce face păcatul şi fărădelegea, vrăjmaş este sufletului său" (Tobie 12). Lui lacob pentru vremelnica însoţire atîta îi era Rahila de iubită, iar noi avînd întru învierea cea de obşte iarăşi cu sufletele noastre a ne întîlni, întru nesfîrşiţii veci a petrece în acea unire, nu voim a ne iubi sufletele noastre şi de le şi iubim, dar trupeşte le iubim, iar nu duhovniceşte. Că fiecare îşi iubeşte sufletul său numai pentru viaţa aceasta, ca să vieţuiască la mulţi ani cu ei aici şi să se îndulcească de

313 ' '.

dulceţile trupeşti întru poftele lumii acesteia, iar cea duhovnicească dragoste în suflet nu este, ca să se grijească pentru dînsul, ca să nu piară în viaţa ce va să fie, să nu-i cufunde pe ei în adîncul iadului, ca să nu-i dea în mîiniie diavolilor celor cumpliţi în focul cel nestins, în viermele cel neadormit, în tartar, de care şi însuşi satana se cutremură, întru atîtea cumplite şi veşnice rele să nu-şi arunce sufletul său, pentru aceasta vreo grijă nu este, deci dar nici dragoste în suflet nu este. Ce este mai frumos decît sufletul care este zidit după chipul lui Dumnezeu? Fără de moarte şi veşnic? Şi ce este mai dulce decît împărăţia cerului, care nu are sfîrşit! Iar noi pe amîndouă acestea, ca pe un lucru netrebnic întru nimic îl socotim, de suflet nu ne grijim, împărăţia Cerului o trecem cu vederea pentru vremelnica iubitoare de păcat viaţă. O, cea mai de pe urmă nebunie a noastră!

Pentru aceste două femei ale lui lacob Lia şi Rahila scriind eu, mi-am adus aminte de cuvintele Sfîntului Andrei Criteanul, care în Postul cel Mare în Canonul cel Mare al lui se cîntă aşa: „Pe cele două femei, să-mi gîndeşti pe lucrarea şi gîndirea întru privire, pe Lia adică lucrare, ca pe cea cu mulţi fii, iar pe Rahiia gîndire. Priveghează, suflete al meu, şi te îmbărbătează, precum cel mai de demult între Patriarhi, ca să-ţi dobîndeşti ţie lucrarea împreună cu gîndirea şi să fie mintea privind pe Dum­nezeu". Din aceste cuvinte se poate vedea cum că îndoită rînduială a petrecerii celor ce se mîntuiesc este lucrarea şi a minţii privirea, adică viaţa cea iubitoare de osteneală a faptelor bune şi de suflet mîntuitoarele nevoinţe şi lucrarea cea de Dumnezeu gînditoare. Iar rînduială cea iubitoare de osteneală este ca să se ostenească pentru aproapele, a purta grijă pentru cele de nevoie săracilor şi lipsiţilor întru neajungerea lor şi din sudoarea feţei lor pe cei flămînzi a-i hrăni, pe cei goi a-i îmbrăca, pe cei străini a-i odihni, pe cei în legături şi bolnavi a­i cerceta, pe morţi a-i îngropa şi pe toate cele milostivitoare lucruri a le face; încă şi ostenelile ascultării cefe ce i se pun cu osîrdie pentru Dumnezeu a le purta. Iar gîndirea cea cu mintea sau de Dumnezeu, această rînduială are, ca din toate tulburările şi din toate grijile lumeşti a se înstrăina şi de Unul numai Dumnezeu a se lipi şi să-i slujească Lui cu Duhul şi pe toată mintea şi gîndurile lui întru Dînsul să le adîncească. Aceste amîndouă rînduieli ale vieţii, celor ce caută mîntuirea atîta le sînt de mare trebuinţă precum fiecăruia om de cei doi ochi, de cele două mîini. Este cu putinţă cuiva şi cu un ochi a vedea cele de sub cer, de nu-l are pe celălalt, ci tot este mai bine cu amîndoi ochii, pentru că toate se văd. Se poate cuiva şi cu o mînă a lucra cîte ceva de n-o are pe cealaltă, însă cu

314

amîndouă mîinile tot mai bine poate lucra. La îei se poate înţelege şi pentru cele două rînduieli de care se grăieşte pentru iubitoarea de osteneală şi pentru de Dumnezeu gînditoarea privire â minţii. Se poate cuiva şi numai o rînduială a vieţuirii dintru cele două a-şi pune înainte şi a-şi căuta mîntuirea, dar mai bine este de amîndouă a se ţinea, pe amîndouă a le căuta pe aceste lucrări ale rînduielii, cea a lucrării şi cea a privirii cu mintea într-un hotar a vieţii celei cu fapte bune a şi le pune.

Deci să luăm aminte, că mai bătrînă cu anii a fost Lia decît Rahila, oamenii mai întîi s-au deprins a se osteni, decît pentru gîndirea de Dumnezeu a se învăţa. Mai iubită îi era lui lacob Rahila decît Lia. Mai cu plăcere îi este lui Dumnezeu această gînditoare de Dumnezeu petrecere, decît numai cea ostenicioasă fără de Dumnezeu gînditoare. Lia şi Rahila amîndouă erau surori bune, amîndouă cele zise mîntuitoare rînduieli ale vieţuirii sînt, ca nişte doi fraţi buni. Pe amîndouă acele fecioare, Laban le-a însoţit cu lacob; amîndouă acestea şi lucrarea şi a minţii privire - a iubirii de osteneală zic şi gîndirea de Dumnezeu - la un loc să şi le înjuge luişi se cuvine cel ce voieşte a se mîntui. lacob mai întîi s-a însoţit cu Lia, apoi cu Rahila. Cel ce caută mîntuirea, de trebuinţă este a se apuca mai întîi de lucrare şi de iubitoarea de osteneală petrecerea cea cu fapte bune, apoi la privirea minţii a Dumnezeieştii gîndiri a se deprinde. Mai roditoare decît Lia era Rahila, mai mulţi sînt cei ce-şi caută mîntuire din viaţa cea iubitoare de osteneli, dar puţini sînt din cei ce s-au învăţat şi s-au deprins în privirea minţii şi întru Dumnezeiasca gîndire. Mai frumoasă era Rahila decît Lia, mai frumoasă este cea de Dumnezeu gînditoare viaţă şi mai folositoare decît cea iubitoare de osteneală. Amîndouă aceste rînduieli ale vieţii s­au pomenit în Evanghelie întru cele două surori ale lui Lazăr: Marta şi Măria. Marta se osteneşte iar Măria şezînd lîngă picioarele lui lisus asculta Cuvintele Lui. Aceea cuprinde rînduială lucrării, iar aceasta privirea minţii; aceea era iubitoare de osteneală, iar aceasta gînditoare de Dumnezeu; aceleia î-a zis Domnul: „Marto, Marto, te sileşti şi spre multe te grijeşti" iar pe aceasta a lăudat-o: „Iar Măria partea cea bună şi-a ales care nu se va lua de la ea" (Luca 10). N-a defăimat-o, nici n-a lepădat-o pe Marta, că nu erau neprimite Lui ostenelile ei, fiindcă ea nu pentru altceva se ostenea, ci pentru ca să ospăteze pe Domnul său cu ospătare aleasă, însă pe Măria mai presus decît pe Marta a înălţat-o. Pentru ce? Pentru aceasta: Că Măria toată grija cea dinafară a lepădat-o şi toată mintea sa o adîncea în Dumnezeu, ascultînd cuvintele cele Dumnezeieşti, iar Marta cu totul trecînd cu vederea cuvîntul lui Dumnezeu, se

315

sîrguia numai întru osteneli, şi a fost mustrată de Domnul pen­tru cea de prisos tulburare şi îngrijire, că de prisos este acea osteneală , pentru care se lasă Cuvîntul lui Dumnezeu, Rugăciunea şi gîndirea de Dumnezeu, măcar deşi pentru lucru bun se face. Primite îi sînt lui Dumnezeu ostenelile dinafară a celor ce se mîntuiesc, însă numai de vor fi împreună cu gîndirea de Dumnezeu, iar fără de aceasta către celelalte se grăieşte: „Te grijeşti şi spre multe te sileşti". Iar Dumnezeiasca gîndire este tuturor ostenelilor bunului iubitor înfrumuseţare.

Viaţa cea iubitoare de osteneală de va fi fără de grijire de Dumnezeu este asemenea lui Petru celui ce umbla pe ape, iar viaţa cea gînditoare de Dumnezeu este asemenea lui loan celui ce s-a rezemat pe Pieptul lui Hristos. Acela în mijlocul valurilor, iar acesta întru alinare; acela în frică şi în cutremur, iar acesta întru neîngrijire; acela se îneacă, iar acesta se odihneşte; aceluia Hristos îi întinde mîna ca să-l mîntuiască pe el de înecare, iar acestuia îi descopere Tainele Saie cele ascunse. Astfel de osebire vei putea vedea întru vieţuitorii iubitorilor de osteneală şi gînditorilor de Dumnezeu cînd pe fiecare deosebi îl vei despărţi, iar de le vei uni pe acestea două într-o viaţă, pe iubirea de osteneală şi gîndirea de Dumnezeu, atunci se aseamănă celor doi Apostoli care au alergat către Mormîntul lui Hristos ca să se încredinţeze pentru învierea Lui, însă loan mai degrab decît Petru a alergat, pentru că viaţa cea cu Dumnezeiască gîndire o întrece pe viaţa cea iubitoare de osteneală către Hristos, şi mai repede îl ajunge pe Hristos, fiindcă este mai folositoare viaţa cea gînditoare de Dumnezeu decît cea iubitoare de osteneală, precum mai frumoasă este Rahiia decît Lia.

încă spre chip şi arătare a acestor două vieţuiri să se pomenească aici doi Cuvioşi Părinţi: Moise şi Arsenie, dintre care unul era iubitor de osteneală, iar celălalt gînditor de Dumnezeu, Moise cu totul se da iubirii de străini, ospătarii şi primirii de fraţi şi la aceasta mult se ostenea, iar Arsenie şezînd întru tăcere îşi lua aminte de sineşi şi în singurătate vieţuind de toţi se înstreina. Şi a fost lăudat de fratele cel străin mai mult Moise decît Arsenie. Şi auzind oarecare din Părinţi, s-a rugat lui Dumnezeu, zicînd: „Doamne, arată-mi mie acest lucru, pentru că unul fuge de oameni pentru Numele Tău, iar celălalt pe toţi îi primeşte pentru Numele Tău. Deci care dintru dînşii este mai desăvîrşit şi este mai mult vrednic Darului Tău?" Şi a văzut ace! Părinte într-o vedenie două corăbii mari pe oarecare rîu mare înotînd. într-una era Cuviosul Arsenie şi Duhul iui Dumnezeu îndrepta corabia lut întru multă liniştire. Iar în cealaltă corabie era Cuviosul Moise

316

şi îngerii lui Dumnezeu cu dînsul, care îndreptau corabia şi faguri de miere băgau în gura lui Moise. Pe această vedenie a povestit-o acel părinte celorlalţi Părinţi sporiţi şi judecînd cu toţii au zis: Cum că mai desăvîrşit este Arsenie tăcutul decît Moise primitorul de străini, pentru că cu Arsenie este însuşi Dumnezeu, iar cu Moise îngerii lui Dumnezeu petrec.

încă pentru Lia şi Rahila şi aceasta se poate vedea, cum că Domnul Dumnezeu nu tuturor deopotrivă le dă ale Sale Daruri, ci unuia acesta, altuia celălalt, că nici unuia nu-i dă toate. Rahilei frumuseţe aleasă, dar era neroditoare, pentru că mai întîi era neroditoare, apoi pe urmă dezlegîndu-se nerodirea ei, numai doi fii a născut şi a murit. Iar Lia după ce s-a însoţit cu bărbat, îndată a putut naşte şi a născut şase fii şi o fiică iar mai ales că partea Liei mai bună s-a făcut decît a Rahilei, pentru aceasta: Că din seminţia ei, din fiul ei luda, a ieşit cel făgăduit de Dumnezeu Mesia Hristos.

„Ziua am fost pîrlit de arşiţă iar noaptea de ger şi fugea somnul din ochii mei". La aceste cuvinte ale dreptului lacob păstorul dobitoacelor, cu luare aminte să asculte toţi, căror păstori oile cele cuvîntătoare li s-au încredinţat de la Dumnezeu. Episcopii şi Preoţii şi ceilalţi ai duhovniceştii tagme, dregătorii cei ce sînt păstori şi îndreptători sufletelor omeneşti, să socotească cu luare aminte cele zise: Că dacă pe necuvîntătoarele dobitoace păscîndu-le, suferea atîta osteneală, ziua cu arşiţă pîrlindu-se, iar noaptea la ger îngheţînd, nici dînd somn ochilor săi, cu cît mai vîrtos cu neasemănare trebuieşte mai mare trezvire şi osteneală celui ce păstoreşte sufletele omeneşti, pentru care Marele şi Bunul Păstorul nostru Hristos, Sîngele şi-a vărsat şi sufletul Său pe Cruce l-a pus, pe care are să le ceară din mîinile celui ce le paşte, cu multă cercare şi întrebare. Şi nu numai osteneală ci şi iscusinţă mare se cere la acest lucru păstoresc după cum lacob era iscusit la păstorirea oilor celor necuvîntătoare, care a aflat minunată ştiinţă spre înmulţirea oilor celor pestriţe, punînd toiege pestriţe înaintea ochilor lor în vase cînd le adăpa. Iar păstorul cel iscusit al turmei celei cuvîntătoare, ca să înmulţească oile cele ce se mîntuiesc, dator este ca pe nişte toiege pestriţe din tot felul de închipuiri ale petrecerii celei cu fapte bune a vieţilor Sfinţilor a le pune înainte, iar mai vîrtos din însăşi viaţa sa (după cea apostolică sfătuire): „Spre chip să fii celor credincioşi cu cuvîntul, cu viaţa, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa, cu curăţia" (I Tim. 4).