Prin urmare este cea mai veche carte din lume. Din anul 3500 pînă la lisus Hristos sunt 2008 ani, iar de la li sus Hristos pînă la noi sunt 2005 ani, adunaţi fac 4013 ani de circulaţie
|
|  Yüklə 3.81 Mb.
|
Iar nouă ni se cuvine a înţelege, că numai acelora le ajute Dumnezeiescul Ajutor care sînt cu blîndeţea oi, iar nu ş acelora care se prefac în lupi, voind a-i rupe pe potrivnicii lor şi numai pe cei fără de răutate îi pasc, dar nu şi pe învrăjbitori lor. Că Dumnezeu celor ce nu se răzbună El însuşi îi răzbună iar nu şi celor ce voiesc a se răzbuna singuri. Citim în Pateric (Prolog, iunie 20 de zile) un lucru ca acesta: Un frate oarecare fiind strîmbătăţit de un alt frate, a venit către Avva Sisoe Tebeul şi i-a zis: Sînt strîmbătăţit de un frate şi voiesc să mă răzbun pe el, iar stareţul îl sfătuia pe el, zicînd: Nu fiule, nu te răzbuna singur asupra lui, ci mai ales lasă-l pe 282
el lui Dumnezeu, ca El să se răzbune pentru tine. Iar el zicea: Nu-I las pînă cînd nu mă voi răzbuna pe el. Şi i-a zis stareţul: Să ne rugăm frate lui Dumnezeu! Şi sculîndu-se a început a se ruga, zicînd: Dumnezeule, iată noi de acum nu nădăjduim spre Tine, deci nu Te griji de noi, nici nu răsplăti celor ce ne fac nouă strîmbătate, pentru că noi înşine pentru sine vom răsplăti! Aceasta auzind-o fratele acesta, a căzut la picioarele stareţului, zicînd: lată, nu mă voi certa cu fratele, nici nu-i voi răsplăti lui, ci-l voi ierta pe el. Şi i-a zis stareţul: Să mă crezi, fiule, că ce! ce va răbda dosădire, fără de osteneală se va mîntui, iar ce! ce se mînie asupra fratelui său, toate faptele sale cele bune le pierde şi rob pe sine se face diavolului. „Isav fiind de 40 de ani". Aici este arătat că Isaac era de 100 de ani întru acea vreme cînd Isav s-a însurat ia ani 40. Pentru că Isaac a născut pe Isav la anul 60 de la naşterea sa. Că alt Abimelec împărat în zilele lui Isaac era cînd petrecea ia Gherara, dar nu aceia care era mai înainte de naşterea lui Isaac în zilele lui Avraam, iar Isav luîndu-şi luişi două femei rele cu năravuri din fiicele păgîniior fără de binecuvîntarea născătorilor săi şi s-a făcut neprieten lui Dumnezeu, fiindcă femeile lui erau spre întristarea drepţilor a lui Isaac şi a Rebeccăi, cei ce vedeau năravurile lor cele rele şi viaţa lor cea neplăcută lui Dumnezeu. Şi ştiut este că şi însăşi viaţa lui Isav mai înainte de însoţirea lui n-a fost plăcută lui Dumnezeu, fiindcă femeile cele rele se dădeau de la Dumnezeu oamenilor celor răi, spre pedepsirea păcatelor lor, precum se scrie: „Soarta păcătosului a căzut asupra ei" (Sirah 25). Adică, soarta păcătosului, femeia rea, că petrecerea cea împreună cu dînsa îi este muncă în toată viaţa lui. Care se adevereşte şi în Scriptură, ceea ce zice: „Mai bine este a petrece cu leul şi cu balaurul decît cu femeia rea. Că răutatea femeii schimbă vederea ei şi întunecă faţa ei ca un sac. în mijlocul vecinilor săi va cădea bărbatul ei şi auzind va suspina cu amar. Că mică este toată răutatea faţă de răutatea femeii". Şi dacă o femeie mare muncă îi este omului păcătos, cu cît mai mult acele două femei rele erau spre muncire celui de Dumnezeu urît Isav, pentru care şi în Scriptură se zice: „Pe Isav l-am urît". Şi mai înainte de munca cea veşnică în viaţa aceasta îl muncea pe acela pentru păcatele lui, cu două femei rele, ca şi cu nişte două netămăduite răni, întru toate ziiele vieţii lui. îmbătrînind Isaac, i-au orbit ochii lui şi chemînd pe Isav a zis către el: lată eu am îmbătrînit şi nu ştiu ziua sfîrşitului meu, acum dar ia-ţi arma ta, tolba cu arcul şi ieşi în cîmp şi să-mi vînezi vînat mie, să-mi faci fel de mîncare precum îmi place şi 283
să-mi aduci să mănînc ca să te binecuvinteze sufietul meu mai înainte pînă ce nu mor. Pe aceste cuvinte le-a auzit Rebecca. Şi ducîndu-se Isav la vînat şi-a adus aminte Rebecca de descoperirea lui Dumnezeu ceea ce i-a fost ei mai înainte de naşterea de fii, ce i s-a vestit ei, că cel mai mare va robi celui mai mic. Pe care descoperire nu i-a spus-o lui Isaac, păzind întru sine taina cea Dumnezeiască. Şi pentru ca să se păzească cele grăite ei de la Domnul, a făcut ca lacob să vie în locul lui Isav sub binecuvîntarea tatălui său. Că gătind mîncare lui Isaac din cărnurile iezilor în locul celor de vînat, precum îi plăcea, şi îmbrăcînd pe lacob în hainele cele roşii preoţeşti ale iui Isav (precum mai cu de-amănuntul pentru hainele acestea preoţeşti s-a scris la faţa dinainte) care erau păstrate la dînsa, şi pentru ca să fie păros ca şi Isav, i-a înfăşurat mîinile şi grumajii lui cu pieluşelele iezilor. Şi se temea lacob nevrînd a îndrăzni la aceasta, ca nu cumva spre mînie ridicînd pe tatăl său şi în loc de binecuvîntare blestem să-şi aducă asupra sa. Dar Rebecca ia zis lui: Asupra mea, fiule, să fie blestemul asupra ta, fără numai ascultă glasul meu. Că ştia ca o Proorocită cu Duhul că nu blestem, ci binecuvîntare părintească va primi lacob, ca unul ce spre aceasta mai înainte a fost rînduit de Dumnezeu şi ales. Deci plecîndu-se lacob poruncii maicii sale, a dus mîncarea cea gătită tatălui său, numindu-se pe sine în loc de lacob, Isav. Iar Isaac pipăind mîinile lui lacob a zis: „Glasul cu adevărat este glasul lui lacob, iar mîinile sînt mîinile lui Isav". Şi nu l-a cunoscut pe el. Şi mîncînd mîncarea cea adusă lui, l-a binecuvîntat pe el cu binecuvîntarea întîieciunii precum se cuvine, zicînd: „Să-ţi dea ţie Dumnezeu din roua Cerului şi din belşugul pămîntului şi mulţime de grîu şi de vin, şi să-ţi slujească ţie neamurile şi să se închine ţie domnii, şi să fii domn fratelui tău şi se vor închina ţie feciorii tătîne-tău (adică nepoţii), cel ce te va blestema blestemat va fi, cel ce te va binecuvînta, binecuvîntat să fie". Şi a fost după ce a încetat Isaac a binecuvînta pe lacpb şi s-a dus lâcob de la faţa tatălui său, a venit şi isav de la vînat, şi făcînd mîncare din vînatul său i-a dus tatălui său, zicînd: „Să se scoale tatăl meu şi să mănânce din vînatul fiului său, ca să mă binecuvinteze sufletul tău". Şi a zis Isaac: Cine eşti tu? Iar Isav a zis: „Eu sînt Isav fiul tău cei dintîi născut". Şi s-a mirat foarte Isaac, zicînd: „Cine este dar cei ce mi-a adus mie vînat şi am mîncat din toate, mai înainte de ce ai venit tu? Şi l-am binecuvîntat pe el şi va fi binecuvîntat." Şi auzind Isav cuvintele tatălui său Isaac a strigat cu glas mare şi amar foarte şi a zis: Binecuvintează-mă şi pe mine tatăl Iar tatăl său i-a zis: 284
Venit-a fratele tău cu înşelăciune şi a luat binecuvîntarea ta. Şi a zis Isav: Cu dreptul s-a chemat numele lui lacob (împîedecător) că acum a doua oară m-a înşelat şi naşterea mea cea dintîi a luat-o şi acum a luat şi binecuvîntarea mea. Şi iar i-a zis tatălui său: De ce nu mi-ai lăsat şi mie binecuvîntare, tată? A răspuns Isaac: încă şi domn l-am făcut peste tine, întărindu-l pe el cu grîu şi cu vin, dar ţie ce-ţi voi face, fiule? Şi a zis Isav: Oare numai o binecuvîntare este la tine, tată? Binecuvîntează-mă şi pe mine. Şi a plîns cu glas mare Isav. Deci umilindu-se pentru dînsul tatăl lui i-a zis lui: lată din grăsimea pămîntului şi din roua cerului va fi binecuvîntarea ta şi cu sabia ta vei trăi şi fratelui tău vei sluji, şi va fi vreme cînd vei lepăda şi vei dezlega jugul lui de pe grumazul tău". (Acestea Isaac prooroceşte le-a zis pentru neamurile cele mai de pe urmă, cele ce aveau să iasă din Isav şi din lacob, pentru că însuşi Isav n-a robit lui lacob, iar mai vîrtos lacob se smerea lui Isav, că după aceea seminţia lui Isav i-a robit seminţiei lui lacob pe vremea împărăţiei Iudeilor. După aceea a lepădat jugul robiei pe vremea împăratului loram, fiul lui losafat, fiindcă atunci cei ce erau din seminţia lui Isav, edomiţii sau idumeii sau îndepărtat de la împărăţia" iudeilor. Se împotrivea Isav lui lacob pentru binecuvîntare, zicînd întru sineşi: De ar fi sosit zilele sfârşitului tatălui meu, ca să-l ucid pe lacob fratele meu. Deci înştiinţîndu-se Rebecca pentru acest cuvînt al lui Isav Ia sfătuit pe lacob, ca să se depărteze de la mînia lui Isav şi să meargă în Mesopotamia către Laban fratele ei şi acolo să petreacă, pînă cînd îi va trece iuţi mea şi mînia lui Isav. Pricină binecuvîntată a aflat călătoria lui acolo pentru nuntă, ca să nu-şi ia femeie din fiicele hitiţilor cele din Canaan, ci din cele ale lui Laban din Mesopotamia. Şi a zis către Isaac: Mi-am urît viaţa mea pentru fetele hitiţilor că de va lua lacob femeie din fiicele pămîntului acesta (după cum şi-a luat Isav femei) de ce-mi este mie şi a trăi? Şi s-a învoit Isaac cu sfatul ei, ca să sloboadă pe lacob în Mesopotamia către Laban pentru însurare. „Nu ştiu ziua sfîrşitului meu". Dreptul Isaac mai înainte vedea şi proorocea cu duhul pentru cele ce erau să fie, iar vremea sfîrşitului său n-o ştia, că nu-i era lui descoperit de Dumnezeu de aceasta. Pentru ce dar Domnul Dumnezeu multe taine descoperindu-i plăcutului Său, dar ziua sfîrşitului său nu i-a descoperit-o? Mi se pare că pentru aceasta: ca să fie el nouă spre pildă a pomenirii morţii, şi gătirea cea spre dînsa, şi fiindcă nu ştia în care ceas va muri el, pentru aceasta cu mulţi ani mai înainte de sfîrşitul său, dreptul mai înainte se gătise de moarte şi c aştepta pe ea în toate zilele bătrîneţii lui. Şi să luăm aminte, 285
întru cîtă mulţime de ani s-a gătit. Că toţi anii vieţii lui se numără 180. A născut pe lacob şi pe Isav în anul 60 al vieţii sale. Isav însurîndu-se în anul 40 al vieţii sale, iar Isaac avea atunci 100 de ani. lacob după mărturia lui Chedrin, pînă la 63 de ani de la naşterea sa a petrecut lîngă părinţii săi în feciorie curată apoi luînd binecuvîntare părintească s-a dus în Mesopotamia pentru însoţire. Şi era în vremea aceea lui Isaac cînd l-a binecuvîntat pe lacob în locul lui Isav 125 de ani, îi rămîn acum încă ai vieţii lui Isaac ani 55. Deci dar în 55 de ani s-a gătit pentru sfîrşitul său şi după binecuvântarea cea mai de pe urmă a fiilor săi, vieţuia pe cealaltă vreme, ca şi cum în toate zilele murind. Iar noi să socotim, cît de mulţi ani acel drept bărbat a petrecut învăţîndu-se întru pomenirea morţii şi era gata în toate zilele ca să iasă din trup. Cine acum din cei ce vieţuiesc în lume se va afla ca măcar un an, sau o lună mai înainte a fi gata spre ceasul morţii? Că toată gătirea noastră cea spre moarte o mutăm din an în an, din vreme în vreme, din tinereţe la bătrîneţe, iar bătrînii o mută pînă cînd încep a se îmbolnăvi, şi cei ce zac pe pat bolnavi şi către sfîrşit voiesc a se găti pe sineşi, cînd acum iată şi vremea este puţină şi puterea a slăbit şi grele dureri l-a înconjurat, iar altuia şi mintea şi graiul i se ia, întrucît nu poate a-şi mărturisi păcatele sale şi a se căi pentru dînsele după cum se cuvine. Şi aşa sau mai înainte de bătrîneţe sosind fără de veste moartea şi negătiţi găsindu-i îi răpeşte, sau întru bătrîneţe venind şi neaflîndu-i gătiţi îi taie ca pe un copac uscat şi în focul iadului îi aruncă. O, de ar fi ca tot omul creştin pe acele cuvinte ale dreptului Isaac pururea să le aibă în mintea sa: „Nu ştiu ziua sfîrşitului meu!", ca cei ce nu ştiu să se teamă de venirea cea fără de veste a morţii, şi să se gătească pe sineşi cu adevărată pocăinţă spre ieşire. (Că de n-ar fi fost această gătire) n-ar fi fost moartea păcătoşilor cumplită, nici iadul nu l-ar fi umplut sufletele creştineşti. Ci amar de negrijirea noastră! Că trăim ca şi cum nu avem să murim, ca şi cum aici vom petrece în veci, ca şi cum fără de sfîrşit de această văzută lume avem să ne îndulcim. Nici nu gîndim, cum că sfîrşitul este lîngă uşi, securea lîngă rădăcină, coasa morţii deasupra capului, ziua Domnului ca un fur, judecata nu zăboveşte (II Petru 3,2) pierzarea nu dormitează, şi aşa fără de veste întru durerile iadului şi în cursele morţii cădem, precum grăieşte Scriptura: „Nu ştie omul vremea sfîrşitului său, ci precum peştii se vînează cu plasa şi cum se prind păsările cu cursa, aşa sînt vînaţi fiii oamenilor în vremea cea rea cînd fără de veste va cădea peste dînşii" (Ecles. 9). O, oameni muritori, pentru ce nu vă aduceţi aminte de 286 moarte? De care nici un chip a scăpa nu putem, pentru ce nu vă temeţi de ceasul cel amar al morţii? întru care nici unul din oameni nu ne va putea ajuta. Pentru ce nu ne gătim pe noi înşine spre moarte? De care nu ştim în care loc ne aşteaptă pe noi şi în care zi sau în care noapte şi în care ceas voieşte a ne lua pe noi de aici? Strigă ca o trîmbiţă bunavestire a lui Hris-tos, păzindu-ne pe noi şi zicînd: „Privegheaţi" că nu ştiţi cînd Stăpînul casei, pe datoria morţii va veni s-o ceară de la noi, seara, sau la miezul nopţii sau la cîntatul cocoşilor, sau dimineaţa, ca nu cumva fără de veste venind, ne va afla dormind. Iar noi glasului Aceluia nu luăm aminte, ci ca nişte aspide surde ne astupăm urechile noastre ca să nu-L auzim pe El, ca şi cum aceea nu s-ar fi grăit către noi. Ne arată Evanghelia cum că sluga cea care mănîncă şi bea cu beţivi: şi le bate pe soţiile sale, stăpînul său va veni în ziua în care nu va nădăjdui şi în ceasul în care nu va şti şi-l va tăia pe el în două şi partea lui cu necredincioşii o va pune, acolo va fi plîngerea şi scrîşnirea dinţilor. Iar noi de aceasta nici cît de puţin nu ne spăimîntăm, ca şi cum am fi fost buni şi aleşi robi ai Domnului nostru, măcar că sîntem prea plini de păcate şi de fărădelegi. Şi dacă sfinţii şi drepţii se temeau de moarte şi cu mari nevoinţe, cu multă vreme spre ceasul morţii (precum dreptul Isaac) pe sineşi mai înainte se găteau neştiind ziua sfîrşitului lor, cu cît mai vîrtos nouă păcătoşilor ni se cuvine a ne teme şi mai înainte a ne găti, curăţindu-ne spurcăciunea păcatelor noastre prin lacrimi fierbinţi întru pocăinţă, ca nu cumva pe noi ne va ajunge sfîrşitul în tina necurăţiilor tăvălindu-ne şi negătiţi ne va da înfricoşatei cercări, fiindcă pentru aceasta vremea morţii şi ziua şi noaptea sfîrşitului nostru s-a tăinuit de către, noi, ca neştiind-o pe aceea şi pururea aşteptînd-o şi temîndu-ne gata să fim spre ieşire. Aşa Sfîntul Gură de Aur la cuvintele Evangheliei: „Fiţi gata că în ceasul în care nu gîndiţi Fiul Omului va veni" (La Matei, cuvîntul 77), scriindu-ie pe dîn-sele, grăieşte: „Şi le zice lor ca să privegheze, ca pururea gata să fie, pentru aceasta a zis: Cînd nu gîndiţi, atunci va veni, voind a fi ei cu frică şi pururea în fapta** bună a petrece, făcîndu-ie neştiut oamenilor cînd vor muri pentru ca negreşit să se sîrguiască spre ceasul acela". Şt iarăşi la cuvintele apostolice: „Ziua Domnului ca un fur noaptea aşa va veni". (Către Solun, 5; Cuvîntul 99) scriind zice: „De voiţi a şti pentru ce s-a tăinuit acea zi a Domnului şi pentru ce ca un fur noaptea vine? Mie precum pentru aceasta bine părîndu-mi-se, voi zice: Că nimeni nu s-ar fi sîrguit cîndva în toată viaţa lut pentru fapta bună de ar fi fost arătat şi netăinuit ceasul morţii, ci ştiind ziua sa cea mai de pe urmă şi nenumărate rele făcînd, la .287
sfîrşitul său ar fi venit spre baia pocăinţei, şi aşa s-ar fi dus de aici". Pînă aici Gură de Aur. Şi într.u adevăr, că încă neştiind ziua şi ceasul sfîrşituiui nostru şi prin aşteptarea aceluia sîntem înfricoşaţi, îndrăznim de facem cumplite şi nenumărate rele, cu cît dar mai mult de am fi ştiut că încă mulţi ani vom vieţui şi nu degrab ne vom sfîrşi, ce rău n-am fi îndrăznit a face? Ci fiindcă nu ştim cînd şi în care ceas şi zi vom muri, drept aceea sîntem datori, ca întru toate zilele aşa să vieţuim, ca şi cum în toată ziua sfîrşitul aşteptînd, şi ziua venind să gîndim: Oare nu va fi în ziua aceasta sfîrşitul vieţii mele cel mai de pe urmă? La fel şi noaptea sosind să zicem întru sine: Oare nu va fi noaptea aceasta cel mai de pe urmă sfîrşit al petrecerii mele între cei vii? Spre somnul nopţii voind a te culca, zi în mintea ta: Oare mă voi scula viu de pe patul meu şi voi vedea încă lumina zilei? Sau iată acest pat îmi va fie mie groapă? La fel şi din somn sculîndu-te şi începutul zilei văzînd, să gîndeşti: Oare voi ajunge seara şi începutul nopţii? Sau întru această zi ceasul morţii mă va ajunge? Acest fel fiecare să gîndească, aşa în toată ziua pe sine să se gîndească ca şi cum ar muri. Şi seara spre somn ducîndu-se şi pe pat şezînd aşa să-şi îndrepteze ştiinţa sa ca şi cum în noaptea aceea îşi va da duhul său lui Dumnezeu. Că rău doarme acela cel ce întru păcatul morţii a adormit. Nu se odihneşte bine acela, pe al cărui pat îl înconjoară dracii, aşteptînd ca de pe pat a-i tîrî sufletul lui în prăpastia focului. Nu-i este bine aceluia care începînd noaptea nu s-a împăcat cu Dumnezeu, căci dacă atunci cînd îl mîniem pe aproapele întru ceva, zice către noi Apostolul: „Să nu apuie soarele întru mînia voastră", cu cît dar mîniind pe Dumnezeu mai mult se cuvine a ne teme şi a ne îngriji ca să nu apuie soarele întru mînia lui Dumnezeu. Deci să nu îndrăzneşti a dormi neîmpăcîndu-te cu Dumnezeu, căci ceasul morţii este neştiut, ca nu cumva năprasnică moarte năpădind să te răpească negătit. Să nu zici dar omule: Mîine mă voi împăca cu Dumnezeu, mîine mă voi pocăi, mîine mă voi îndrepta, nu muta din zi în zi a ta întoarcere şi pocăinţă către Dumnezeu, fiindcă nu eşti încredinţat ajunge-vei dimineaţa sau seara. Bine aducîndu-şi aminte dreptul Antonie cel Mare de Apostolul cel ce în toate zilele murea, învăţînd zicea: „Sculîndu-ne în fiecare zi dimineaţa, să socotim că nu vom ajunge pînă seara. Şi iarăşi vrînd să adormim, să socotim că nu ne vom scula dimineaţă, fiindcă după fire este nearătată viaţa noastră şi se măsoară în fiecare zi de ia purtarea de grijă a iui Dumnezeu. Şi aşa aflîndu-ne şi în fiecare zi aşa trăind, nu vom mai păcătui, nici poftă a vreunui lucru nu vom avea, nici 288
nu ne vom mînia asupra cuiva, nici nu ne vom învistieri pe pămînt, ci ca cei ce în fiecare zi aşteptăm să murim necîştigători vom fi. Şi tuturor toate greşelile le vom ierta, şi poftă de femeie sau de altă dulceaţă întinată nicidecum nu vom ţinea. Ci ca dinspre nişte trecătoare ne vom întoarce, nevoindu-ne de-a pururea şi mai înainte văzînd ziua Judecăţii. Că de-a pururea frica cea mai mare şi îngrijirea muncilor risipeşte cea mai mare parte a dulceţii şi dezmierdării, şi pe sufletul cel ce se pleacă spre dînsa îl scoală". Pînă aici marele Antonie. „Adu-mi să mănînc, ca să te binecuvinteze sufletul meu". Tatăl voind a binecuvînta pe fiul său cu binecuvîntarea cea mai de pe urmă, cerea ca fiul lui mai întîi să-l hrănească pe el din osteneala mîinilor sale. lată chip al celor ce binecuvintează şi al celor ce se binecuvintează, a duhovniceştii tagme şi a celei mireneşti, pentru că Arhiereii, Preoţii cei ce sînt părinţii poporului: Păstorii, învăţătorii, Rugătorii şi Binecuvîntătorii, care dau bunătăţile cele duhovniceşti poporului lui Dumnezeu şi duhovniceştilor lor prunci pot să aibă şi ei trebuinţ[ de la dînşii pentru a sa hrană. Iar poporul dator este a-i hrăni pe ei, dîndu-le lor trebuinţele cele trupeşti, de la care primesc ei pe cele duhovniceşti. Datori sînt, după judecata Apostolului, că scriind Sfîntul Apostol Pavel către Romani, zice: (Rom. 15): „lată acum merg la Ierusalim, slujind sfinţilor. Că bine a voit Macedonia şi Ahaia a face o împărtăşire oarecare la sfinţii săraci care sînt în Ierusalim. Că au binevoit şi datori le sînt lor". în care cuvinte se arată cum că Macedonenii şi Ahaienii au trimis prin mîinile lui Pavel milostenie spre hrana sfinţilor celor ce locuiau în Ierusalim şi petreceau în sărăcie şi în lipsă, şi cărora şi întîiului Arhiereu al Ierusalimului şi altora împreună cu lacob Apostoli, care încă nu se risipiseră prin lume ci în părţile cele cu apropiere propovăduiau pe Hristos şi iarăşi veneau în Ierusalim, şi celorlalţi cu dînşii, care erau sfinţiţi spre slujba lui Hristos, cei ce erau învăţători şi duhovniceşti ziditori ai Bisericii celei dintîi, acestora Pavel din' Macedonia şi din Ahaia le aducea milostenie. Iar noi să luăm aminte la acest cuvînt al lui Pavel: „Au binevoit şi datori le sînt lor". lată judecata Apostolului: Deci datori sînt oamenii mireni a-i hrăni pe duhovniceştii lor Păstori şi învăţători, dîndu-le lor milostenie din averile lor. Pentru ce dar sînt datori? Acelaşi Apostol spunînd zice: „Că de vreme ce întru cele duhovniceşti ale lor s-au împărtăşit neamurile, datori sînt şi întru cele trupeşti a le sluji lor". Fiindcă macedonenii şi ahaienii fuseseră neamuri şi s-au luminat de la Sfinţii Apostoli şi de la 289
moştenitorii lor cei ce petreceau în Ierusalim. Că de la aceia au primit Credinţa, de la aceia spre calea mîntuirii s-au povăţuit de la aceia Duhovnicescul Dar au luat. Deci datori erau ia trebuinţele lor cele trupeşti a le sluji, datori cele spre nevoia vieţii a le da, datori pe lipsa lor cu facerile de bine a o împlini, că avînd de la ei hrana lor, să nu slăbească întru nevoinţe şi în ostenelile lor cele duhovniceşti şi să nu înceteze din slujba lor: „Datori sînt lor". Pe aceeaşi datorie, acelaşi Sfînt Apostol Pavel în Trimiterea către Corinteni mai pe larg cu dovezi o arată, întru îritîi zicînd: „Oare numai eu singur şi Varnava nu avem putere a nu lucra?" adică a nu ne căuta hrana noastră din osteneala mîinilor noastre (ci precum Sfîntul Gură de Aur tîlcuind zice) a ne hrăni de la cei ce se învaţă. Că deşi uneori Sfîntul Apostol Pavel lucra cu mîinile sale pentru trebuinţele sale cele trupeşti, precum şi la alt foc zice; „Că trebuinţelor mele şi celor ce sînt cu mine, au slujit mîinile acestea" (Fapte 20). Şi iarăşi la alt loc pentru sineşi grăieşte: „Ne ostenim lucrînd cu mîinile noastre" (I Cor. 4). însă şi pe aceasta a arătat-o, că alţi apostoli şi moştenitori ai lor nu se îndeletniceau în luesul mîinilor, ci fără numai a învăţa şi a propovădui se sîrguiau, iar mîncare şi haine de la popoare li se da lor, pe care-i învăţa, pentru aceasta a zis: „Oare numai eu şi Varnava nu avem putere, precum şi ceilalţi apostoli au putere în Biserica lui Hristos, a nu lucra, ci numai în propovăduire a se sîrgui şi de la cei ce se învăţau a se hrăni". După aceea aduce feluri de chipuri ale datoriei sale celei de mai sus zise, zicînd: „Cine slujeşte în oaste cu leafa sa?" şi celelalte. Cînd împăratul face război este dator a le plăti soldaţilor leafa, adunînd dajdie spre aceea de la popoarele de sub stăpînirea sa. Rînduielile tagmei Duhovniceşti, sînt ostaşi ai lui Hristos Cerescul împărat, deci datori sînt lor popoarele creştineşti a ie da lor leafa. Şi iarăşi zice: „Cine sădeşte vie şi din roadă ei nu mănîncă? Sau cine paşte turme şi din laptele turmei nu mănîncă?" După cum vierul din struguri şi păstorul din laptele turmei dobitoacelor îşi au hrana, aşa tagma cea duhovnicească se cuvine a fi hrănită de către mireni. După aceea aduce din Aşezămîntul cel Vechi, zicînd: în legea iui Moisi scris este: „Să nu legi gura boului ce treieră!" (I Cor. 9). Pe care cuvinte Sfîntul loan Gură de Aur le tîlcuieşte aşa: „Nimic altceva gura cea nelegată a dobitocului acestuia arată, fără numai că învăţătorii cei ce se ostenesc se cuvine şi plată a lua". Pînă aici Gură de Aur. Pe care plată nu ca pe o datorie o zice - pentru că Darurile Duhovniceşti nu se vînd - ci plată pe hrana lor o numeşte. Că după cum dobitocul cu care omul ară şi asupra căruia pune sarcini, pe acela în toate zilele cu îndestulare îl 290
hrăneşte, aşa pe cei ce se ostenesc în Biserică spre lucrarea sufleteştii ţarini şi seamănă sămînţa Cuvîntului lui Dumnezeu şi pe sarcinile păcatelor omeneşti asupra lor le iau dator este poporul ca, cu darea cea cu îndestulare a-i hrăni. După aceasta Apostolul adăugind zice: „Dacă noi v-am semănat vouă cele duhovniceşti, oare mare lucru este de vom secera noi cele ale voastre trupeşti?". Ca şi cum ar zice: Mai mult noi vouă bine vă facem, decît voi dîndu-ne nouă cele trebuitoare trupului. Nu este aceasta mare a secera noi pe ale voastre cele trupeşti şi a primi de la voi vremelnica hrană, cînd voi de ia noi cu neasemănare pe cele mai mari le primiţi, adică: Pe darurile cele veşnice şi duhovniceşti, care sînt învăţăturile cele de suflet folositoare, dezlegarea păcatelor, curăţirea sufletelor voastre, povăţuirea spre calea mîntuirii, rugăciunile cele din toate zilele către Dumnezeu pentru voi, iertarea şi binecuvîntarea. Iar la sfîrşit aducîndu-şi aminte Apostolul de Preoţii cei din Legea Veche, prin Dumnezeiasca Poruncă încheind zice aşa: „Oare nu ştiţi că cei ce lucrează cele sfinte din Biserică mănîncă? Şi care slujesc Altarului cu Altarul se împărtăşesc? Aşa şi Domnul a rînduit celor ce propovăduiesc Evanghelia din Evanghelie să trăiască, adică să se hrănească". Pînă aici dovezile apostolice pentru datoria poporului mirenesc ca să hrănească ei pe tagma cea duhovnicească. |