Prin urmare este cea mai veche carte din lume. Din anul 3500 pînă la lisus Hristos sunt 2008 ani, iar de la li sus Hristos pînă la noi sunt 2005 ani, adunaţi fac 4013 ani de circulaţie

boilor şi au început să are pămîntul şi aşa au făcut slăbire lucrului mîinilor omeneşti, încă şi cu aceea a odihnit Noe pe neamul omenesc, că pămîntului celui de Dumnezeu blestemat, i-a mijlocit după potop binecuvîntare spre îndestularea rodurilor, cu a sa de Dumnezeu primită jertfă şi cu rugăciunile cele plăcute lui Dumnezeu (Fac. 3, 17), că a binecuvîntat Dumnezeu pămîntul pentru plăcutul său pe care pentru Adam îl blestemase. Către aceasta a luat şi altă binecuvîntare, ca adică să mănînce carne şi peşte, de care mai înainte de potop oamenii, iar mai ales seminţia lui Set ceea ce era plăcută lui Dumnezeu, nu mîncau, fără numai uriaşii cei urîţi de Dumne­zeu, după spunerea caldeieştii istorii care înainte s-a pomenit, de este aceea adevărată întru spunerile sale. Numai iarăşi puţin a odihnit Noe şi cu aceea pe oamenii cei ce se osteneau, că a aflat vinul din struguri, spre veselia neamului omenesc, de care se va zice mai pe urmă. Iar mai ales în proorocia aceea, Lameh înainte văzînd duhovniceasca odihnire, adică mîntuirea neamului omenesc ceea ce se aştepta, care avea să fie prin venirea lui Mesia, a zis pentru fiul său: „Acesta ne va odihni pe noi" ca şi cum ar zice: Acesta după Potop, Tată şi înnoitor va fi neamului omenesc şi va ieşi din seminţia lui Mîntuitorul, care va să ne fie nouă odihnă şi veselie şi izbăvire din blestem, căci cu adevărat Hristos Mîntuitorul nostru este Odihnă şi Bucurie tuturor drepţilor.

Iar după naşterea lui Noe, Lameh a trăit întru naşterea de fii 565 ani, şi a născut fii şi fete.

Lîngă spunerea aceasta, cum că adică Noe a aflat arătura pămîntului, să se pomenească spre lucrarea pămîntului, cuvîntul Sfîntului Gură de Aur care zice aşa: „Lucrarea pămîntului este mai de nevoie decît toate meşteşugurile, pe care şi cea mai întîi a pus-o Dumnezeu, zidind pe om", lată acest mare Ierarh spune că lucrarea de pămînt este cea mai întîi şi mai de nevoie decît toate meşteşugurile. Cea mai întîi, căci aceasta întru început s-a poruncit de la Dumnezeu lui Adam: „întru sudoarea feţei tale îţi vei mînca pîinea ta". Iar cea mai de nevoie, că la toţi oamenii - la împăraţi şi la boieri şi la stăpîni - pîinea la început spre hrană le trebuie deasemenea, ca şi săracilor. Sînt şi alte meşteşuguri de nevoie la viaţa omenească, ci acelea toate slujitoare sînt lucrării de pămînt. Pentru că cine din meşterii cei mari prea înţelepţi, nu caută pîine? Iar încă şi pentru aceasta lucrarea de pămînt este vrednică de laudă, că este cu dreptate. Celelalte meşteşuguri nu fără de păcat se fac, că unele spun minciuni, altele fură, altele înşeală, iar lucrarea de pămînt pe toţi de obşte îi hrăneşte, pe cel ce se osteneşte şi pe cel ce nu se osteneşte.

113

O, cît de mulţi sînt cei ce mănîncă pîinea în zadar, pe care a-i număra nu se poate! Mulţi se hrănesc cu feluri de nedrepte dobînzi. Unul din jafuri şi din răpiri, altul din furtişaguri şi din războaie, altul din năpăstuiri şi din tiranii, altul din alta oarecare lui Dumnezeu neplăcută purtare de grijă. Singură lucrarea de pămînt, din osteneala mîinilor sale şi din sudoarea feţei sale îşi are hrana sa, dreaptă şi lui Dumnezeu plăcută, ca ceea ce nimănui nu-i face strîmbătate, ci mai ales de la toţi se năpăstuieşte, căci cu atît de multe dăjdii este îngreuiată şi de cei puternici asuprită.

Şi de mirare este cu adevărat, că un meşteşug ca acesta şi cel mai întîi şi cel mai de nevoie şi drept, se socoteşte necinstit a fi de aceia ce cu bun neamul lor în zadar a se slăvi s-au obişnuit. Căci de ce este necinstit acel meşteşug? întru care cei mai dintîi şi mai mari strămoşi ai noştri, din care toţi am ieşit, Adam şi Noe, unul înaintea potopului, iar altul după potop s-au ostenit. Adam săpînd, iar Noe arînd lucra pămîntul.

Şi ce ai, o, bunule de neam, întru naşterea ta, mai sus decît lucrătorul de pămînt, afară numai de numele blagorodiei tale, că de aceeaşi tină eşti de care şi el. Şi acelaşi, iar nu alt chip este al naşterii tale precum şi al aceluia, şi întru acelaşi pămînt şi ţărînă te vei întoarce, întru care şi acela, nici slava bunei tale rodiri, în mormînt şi în iad cu tine se va pogorî.

Deci se află în povestirile cele vechi, că şi la împărăteştile Scaune, din lucrătorii de pămînt se ridicau oameni vrednici şi cu bună sporire şi cu slavă stăpîneau. Unul ca acela a fost Premisl al cehilor; de la acela fu Peast al leşilor. Ci şi în Scriptura cea Veche citim, oare nu de la lucrarea de pămînt a chemat Domnul pe Ghedeon bărbat puternic, spre stăpînirea şi îndreptarea poporului Israel, şi l-a arătat pe el slăvit biruitor asupra Madianitenilor? Iar Sfântul Prooroc llie, oare nu de la plug l-a luat pe Elisei întru Prooroc? (III Regi 19).

Deci să nu defaime nimeni pe lucrătorii de pămînt, pentru al
lor prost neam, cînd şi împăraţii şi sfinţii plăcuţi lui Dumnezeu
din el ies. Bine a spus cuviosul Simeon cel Nebun pentru
Hristos, prietenului său loan Diaconul, înaintea sfîrşitului său
zicîndu-i: „între cei proşti oameni, care prin sate petrec şi
lucrează pămîntul şi întru nerăutate şi în dreptatea inimii sale
trăind, pe nimeni nu hulesc, nici năpăstuiesc, ci din osteneala
mîinilor sale întru sudoarea feţei îşi mănîncă pîinea sa. între
unii ca aceia mulţi sînt sfinţi mari. Că i-am văzut eu pe ei
venind în cetate şi împărtăşindu-se cu Trupul şi Sîngele lui
Hristos şi făcîndu-se ca nişte aur curat". . .

Maleleil fiul lui Cainan şi tatăl lui lared a murit (în anul Facerii lumii, după Bibliile ruseşti 1590, iar după hronografi în

114

anul 1690), iar toţi anii vieţii lui au fost 895.
Faptele anilor de la mia întîi şi suta a opta

(De la anul 1700 la anul 1800 după Zidirea lumii)

întru aceşti ani de la 1800, n-am aflat nimic de acel fel, ca adică să le dăm Scripturii, fiindcă acelea ce în vremile cele prea vechi înainte de potop se făceau lucruri omeneşti, întru ştiinţa neamurilor celor de pe urmă nu cu totul au venit. Ci pentru multe, în Sfîntă Scriptura puţine s-au vestit. Că atunci între oamenii cei ce după voia lor vieţuiau neavînd acest fel de lege, în ce fel mai pe urmă s-a dat puţin folos, mai multe păcate spurcate întru fărădelege erau făcute.

Deci numai despre aceea: cît de mare rău este păcatul, să vorbim ceva, nevrînd a lăsa după aceşti ani nenumăraţi, locul tăbliţei gol. însă către aceasta, ca noi cei ce avem legea lui Dumnezeu cea dată nouă, să nu urmăm nelegiuiţilor celor de demult care au mâniat pe Dumnezeu. Deci ce este păcatul să socotim în scurt.

Păcatul este călcare a poruncii lui Dumnezeu, împotrivire Voii lui Dumnezeu, neascultare spre Dumnezeu cel ce a poruncit să nu facem rău ci să lucrăm binele; întoarcere şi depărtare luişi de la Dumnezeu, defăimarea lui Dumnezeu şi de a sa mîntuire negrijire, de singura voie surpare luişi din viaţă la moarte. Pentru că omul ce face păcatul, mort şi-l face pe al său suflet, străin de veşnica viaţă, mărturisind Scriptura: „Sufletul cel ce greşeşte, acela moare" (lezechiil 18, 4).

Ce urmează păcatului? îi urmează miniere de la Dumnezeu, de bunătăţi lipsire şi pedeapsă. Că precum împăratul pămîntesc, de s-ar face vreun rob al lui potrivnic poruncii lui, îndată pe aceea spre defăimare luişi o socoteşte şi se mînie pe el şi-l lipseşte pe dînsul de mila sa cea mai dinainte şi-l dă la pedeapsă. La fel cerescul împărat Dumnezeu, se mînie spre omul care a fost zidit de El şi pe care l-a îmbogăţit cu Darul Său şi pe care l-a iubit ca un tată pe fiu şi căruia la Cer i-a gătit veşnicele Bunătăţi, dacă acela defăimînd atîta Milă a Ziditorului său şi Dragoste şi facere de bine, ar începe a călca Poruncile Lui şi a face acelea, care Stăpînului nostru îi sînt neplăcute şi potrivnice. Se mînie asupra lui şi spre ocară şi necinste Luişi socoteşte lucrările cele rele ale aceluia, ca pe nişte potrivnice Dumnezeieştii Voii Lui. Deci mai întîi îl lipseşte pe acela de Darul Său cel mai dinainte, apoi prin dreaptă Judecata Sa, îl rînduieşte pe el (de nu s-ar pocăi) la pedeapsa morţii, care îi aşteaptă pe păcătoşi în iad. Iar nouă de aici să ne fie a înţelege, cît de mare rău este păcatul, de

115

vreme ce de nişte răutăţi ca acelea se face pricinuitor.

Mare rău este păcatul, că mînie pe Dumnezeu, îl mînie fiindcă omul cel ce greşeşte ocărăşte pe Dumnezeu şi-L necinsteşte pe El, precum şi Apostolul către Romani grăieşte; „Cu călcarea Legii, pe Dumnezeu necinsteşti" (Rom. 2, 23). Necinsteşte păcătosul pe Domnul său, mai mult cinstind pe făptură decît pe Făcător, pe vremelnica dulceaţă a păcatului, decît pe ceea ce este întru Dumnezeu nesfîrşită desfătare şi răsplătindu-i Lui rele pentru bune, şi urîciune în loc de iubire, şi întorcîndu-se dinspre Acela de la care a luat fiinţa şi suflarea, întru care vieţuieşte şi se mişcă. Oare nu este aceasta ocară lui Dumnezeu şi necinste de la păcătos? Necinsteşte şi mînie păcătosul pe Tatăl ceresc, Cel ce ne-a dat nouă stăpânire ca să fim fiii lui Dumnezeu. îl necinsteşte căci greşind greu şi nevrînd a se pocăi, se leapădă de a-i fi fiu, prin care i se făcuse lui fiu. Nu voieşte să-L aibă luişi întru Tată, ci se face fiu diavolului pizmaşului lui şi pe acela îl primeşte luişi în loc de tată. Pentru că păcătoşilor celor nepocăiţi, diavolul le este tată, iar nu Dumnezeu, precum se vede din cuvintele Sfîntului Apostol Pavel, cele grăite către Elima vrăjitorul la Fapte 13,10: „O plinule de toată înşelăciunea şi de toată răutatea, fiule al diavolului şi vrăjmaşule a toată dreptatea!" lată, păcătosului nu-i este tată Dumnezeu, ci diavolul. Deci oare nu este cinste şi ocară, Tatălui Ceresc de la unii fii ca aceia? Care părăsindu-L pe El aleargă la diavolul şi i se fac fii aceluia? Şi oare nu se va învăpăia cu mînia şi cu iuţimea Tatăl Ceresc asupra unora ca acelora? Cu adevărat foc se va aprinde din mînia Lui, îi va arde pînă la iadul cel mai de jos (Deut. 33, 22).

Necinsteşte şi mînie păcătosul pe Dumnezeu Fiul, a doua oară (precum zice Apostolul) răstignindu-L pe El loruşi şi batjocorindu-L pe El cu faptele cele păcătoase, iar mai ales cu cele de curvie ale saie. (Evr. 6, 6). Pentru că cel ce se spurcă cu unele ca acele păcate, le spurcă întru sine pe mădulările lui Hristos. Că trupurile noastre nu sînt ale noastre, ci ale lui Hristos Domnului nostru, grăind Apostolul: „Oare nu ştiţi că trupurile voastre sînt mădulări ale lui Hristos?" Ale lui Hristos (I Cor. 6, 16) căci cu cinstitul Lui sînge v-aţi răscumpărat. Drept aceea şi zice: „Nu sînteţi ai voştri, căci răscumpăraţi sînteţi cu preţ, deci oare luînd mădulările lui Hristos, le voi face mădulări curvei? Să nu fie!". Apoi cel ce curveşte, oare nu pe Hristos Fiul lui Dumnezeu îl necinsteşte, spurcînd întru sine mădulările Lui, şi oare nu-L mînie pe El? Logodiţi sîntem lui Hristos Mîntuitorului nostru, precum mireasa mirelui, după cuvîntul Vasului alegerii cel ce zice: „V-am logodit pe voi unui

116

bărbat, fecioară curată, să vă pun înaintea lui Hristos" (II Cor. 11, 2). Să fim cu Dînsul una, nu numai cu Duhul precum se scrie: „Cel ce se lipeşte de Domnul, un Duh este cu Domnul" (I Cor. 6, 17), ci şi cu trupul. Pentru că mădulări sîntem (după Apostolul) Trupului Lui, din Carnea şi din Oasele Lui (Efes. 5, 30). Căci zice Sfîntul loan Gură de Aur: „Precum Fiul lui Dumnezeu, de a noastră fiinţă este, aşa noi a Lui fiinţă sîntem. Şi precum El ne are pe noi întru Sine aşa şi noi pe El întru noi înşine". Pînă aici Gură de Aur.

Deci însoţiţi sîntem cu Dînsul ca mireasa cu mirele, nu numai într-un Duh, ci şi într-un trup. Drept aceea şi Chirii al Ierusalimului zice: „Un trup şi un sînge cu Hristos (întru sfîntă împărtăşire) ne facem". Aici să gîndim: Oare nu se mînie mirele cînd o vede pe mireasa sa preacurvind? De asemenea şi Hristos, oare nu se porneşte spre mînie văzîndu-l pe acela, pe care l-a însoţit Luişi într-un Duh, într-un trup, spurcîndu-se cu necurăţiile păcatelor, ca preacurvind despre dînsul, oare nu se va scula la răzbunare? După cuvîntul Psalmistului: „Pierdut-ai de la Tine pe tot cel ce curveşte" (72, 26).

Necinsteşte şi mînie păcătosul pe Dumnezeu Duhul Sfînt
alungîndu-L pe El de la sine prin spurcatele lucruri. Pentru că
nu poate să petreacă acolo Duhul Sfînt unde păcatul cel
spurcat se săvîrşeşte. Sfîntul loan Gură de Aur îl aseamănă pe
Duhul Sfînt cu albina, care în cele curate şi bine mirositoare
ştiubee iubeşte a se sălăşlui, iar de la locurile cele cu rea
putoare zboară departe. Iar omul creştinesc cel ce a primit
întru sine la Botez pe Duhul Sfînt, asemenea este cu vasul
albinelor, întru care ca o albină în vasul său petrece Duhul
Sfînt. Precum grăieşte Apostolul: „Oare nu ştiţi că voi sînteţi
Biserica lui Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu petrece în voi.
Oare nu ştiţi că trupurile voastre sînt Biserică Duhului Sfînt
celui ce petrece întru voi? Pe care îl aveţi de la Dumnezeu" (I
Cor. 3, 16; şi cap. 6, vers. 19). Deci precum fumul cel puturos o
goneşte pe albină de la vasul ei, aşa puturosul lucru al
păcatului îl alungă pe Duhul Sfînt de la om. Duhul Sfînt în om
este, ca un stăpîn de casă deci oare nu este necinste şi ocară
Stăpînului casei, dacă cineva străin venind, ar începe a-l izgoni
pe el din casa aceluia cu sila împingîndu-l? Aşa ocară şi
necinste Duhului Sfînt I se face de la păcatul omului,
izgonindu-L pe El din casa Lui. lată cît de mare rău este
păcatul, că pe Dumnezeu cel în Treime Unul, pe Tatăl şi pe Fiul
şi pe Duhul Sfînt îl mînie! »

Mare răutate este păcatul şi pentru aceasta: că-l lipseşte pe păcătos de multe bunătăţi duhovniceşti, pe care mai înainte le adunase el luişi, şi care gătite îi erau lui de la Dumnezeu.

in

Pentru că mîniat fiind Dumnezeu, se iau de la păcătos duhovniceştile Daruri ale lui Dumnezeu, întîi se iau cele mai dinainte plăţi, prin care şi-ar fi mijlocit omul mîntuire luişi, adică cele bune lucruri. Pentru că zice Dumnezeu în proorocia lui lezechiil: „De s-ar abate dreptul din calea lui cea dreaptă, şi ar face fărădelege, toate dreptăţile lui pe care le-a făcut, nu se vor mai pomeni încă" (lezee. 18, 24). De aici putem a înţelege, Că măcar cineva şi mari bunătăţi şi nevoinţe mai înainte a arătat, măcar postiri multe, măcar rugăciuni, măcar feluri de omorîri ale trupului, pentru păzirea curăţiei, măcar oarecare osteneli alese, ori milostenii, ori cheltuieli nu puţine la zidirea şi împodobirea Bisericilor Domnului, ori şi altele oarecare plăceri dumnezeieşti de ar face, cînd ar cădea în oarecare păcat de moarte şi din acela îndată prin pocăinţă nu se va scula, ci în el va întîrzia, toate cele mai dinainte lucruri bune se risipesc şi mor şi întru uitare se fac înaintea lui Dumnezeu. A zis: „Toate dreptăţile lui nu se vor pomeni, pentru un păcat, dacă acela nu s-ar curaţi degrab prin pocăinţă". Că precum o scînteie de foc de s-ar lăsa să se aprindă, învăpăindu-se, mare ardere face şi mari case şi bogăţiile cele adunate întru ele în mulţi ani, într-un ceas le arde şi în cenuşă le întoarce. Şi precum o crăpătură mică în fundul corăbiei nebăgată în seamă, intrarea apei înlăuntru slobozind-o, pe toată corabia cu mărfurile cele ascunse de năprasnă o cufundă şi o îneacă, aşa un păcat făcut şi nebăgat în seamă, pe bogăţia cea duhovnicească prin multe osteneli şi în lungă vreme adunată într-un ceas o pierde, afară de s-ar pocăi cu adevărat omul, atunci iar se adună acea bogăţie care se pierduse. Pentru că „ pocăindu-se păcătosul, se pomenesc înaintea lui Dumnezeu ostenelile lui cele mai dinainte şi înviază, cu Mila lui Dumnezeu, lucrurile cele bune de mai înainte ale aceluia, după teologica cugetare şi învăţătură, care se întăresc la aceste cuvinte apostoleşti: „Nu este năpăstuitor (iar Gură de Aur aşa a pus: nedrept) Dumnezeu, ca să uite lucrurile voastre şi osteneala dragostei, pe care aţi arătat-o în Numele Lui" (Evrei 6, 10). Iar ale omului ce nu se pocăieşte nu i se înviază lucrurile. încă păcătosului ce nu se pocăieşte şi întru acelea stă, lucruri bune măcar de ar face oarecare întru păcate de moarte fiind i se ia puterea aceea prin care ar afla el Dar înaintea lui Dumnezeu cu lucrarea bunelor lucruri. Că pînă ce păcătosul în păcatul său cel de moarte petrece şi nu încetează a mînia greu pe Dumnezeu, pînă atunci toate lucrurile lui cele bune nu se fac bine primite lui Dumnezeu, nici nu-şi cîştigă prin ele luişi mîntuire. Precum vreo slugă avînd vrajbă asupra Stăpînului său şi mîhnindu-l pe el foarte şi neîmpăcîndu-se cu

118

el, nici iertăciune cerîndu-şi, ci încă vrăjmăşuind şi scîrbindu-l pe stăpînul, de ar trimite vreun dar la acela, oare ar primi stăpînul darul acela de la acea slugă vrăjmaşul său? Nicidecum. De asemenea şi Domnul Dumnezeu, lucrurile păcătosului, măcar de s-ar vedea oarecare a fi bune, nu sînt primite, pînă ce este în vrajbă, pînă ce nu s-ar împăca cu el păcătosul prin adevărată pocăinţă, pentru că tot păcatul de moarte vrăjmăşie este spre Dumnezeu. Oare nu este lucru bun postul şi înfrînarea? Şi dacă cineva postindu-se, asuprind pe aproapele, întru judecăţi şi în sfezi se posteşte, acel post nu află Dar de la Dumnezeu. Pentru că scris este: „Măcar de ţi-ai strîmba ca o secere grumazul tău şi sac şi cenuşă de ţi-ai aşterne, apoi nici aşa nu se va numi post primit, că nu de acest fel de post am ales Eu, zice Domnul" (Isaia 58, 5).