Prin urmare este cea mai veche carte din lume. Din anul 3500 pînă la lisus Hristos sunt 2008 ani, iar de la li sus Hristos pînă la noi sunt 2005 ani, adunaţi fac 4013 ani de circulaţie
|
|  Yüklə 3.81 Mb.
|
este înfricoşată pedeapsa focului, cînd vreun om spre ardere sar osîndi, apoi cu neasemănare mai înfricoşată este acea pedeapsă, care va fi gheena focului. Pentru că focul cel de acolo pe âtîta întrece puterea focului cu care aici ne slujim noi, ca şi cum ar fi acesta foc, ca o Icoană pe scînduri zugrăvit, împotriva focului acela. De focul cel de aici nu se tem dracii (precum de cel zugrăvit pe scîndură noi nu ne temem), iar de acela al gheenii se cutremură, pentru că acesta numai pe cea trupească materie o arde, iar acela şi pe netrupescul duh îl arde şi-l munceşte. Focul acesta se stinge de nu se va îndestula de materia ce i se pune lui, iar acela nicidecum nu se stinge, după mărturia Gurii celei nemincinoase a însuşi Domnului nostru, care în Sfînta Evanghelie zice: „Bine îţi este ţie să intri ciung în viaţă, decît amîndouă mîinile avînd să fii aruncat în gheenă, în focul nestins, unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge" (Mt. 18, Marcu 9). Focul cel de aici arzînd luminează, iar văpaia acelui foc arzînd înfierbîntă numai, iar nu-l luminează pe întunericul cel mai dinafară, măcar deşi ca şi cum ar străluci puţin ceva, apoi spre mai multă frică şi cutremur este celor osândiţi, ca adică să vadă groaznicele chipuri ale demonilor, a cărora şi singură vedere mai înfricoşată este decît toată munca. La fel să vadă şi feţele păcătoşilor celor împreună muncindu-se, cu care în viaţa aceasta nelegiuind şi spurcîndu-se împreună au mîniat pe Dumnezeu. Cel de aici foc munceşte vremelnic, pentru că cuprinzînd pe omul cel aruncat în el, îndată îl omoară pe el şi în cenuşă într-un ceas îl mistuieşte, iar acela al gheenii foc arde, ci nu omoară, pentru că cei aruncaţi în el nu mor arzînd, ci muncindu-se în veci. Dacă un ceas arzînd cineva, este muncă mare şi nesuferită, deci să gîndim cît de mare va fi muncirea celor ce ard şi nu se sting în nesfîrşiţii veci! Ci amar nouă păcătoşilor! Că nici puţin nu voim să ne aducem aminte de muncile ce ne aşteaptă, nici nu ne temem de acelea, ci mai ales din zi în zi şi din ceas în ceas, în mai multe păcate căzînd, mai mari văpăile gheenei le aprindem nouă şi foc către foc adăugăm şi cea gătită dracilor muncire pe aceea la noi înşine o întoarcem. Pentru că focul acela al gheenii, nu oamenilor li s-a gătit de ia Dumnezeu, ci dracilor, precum dreptul Judecător în Evanghelie grăieşte: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, cel gătit diavolilor şi slugilor lui" (Mt. 25, 41). Fiindcă înainte văzînd Ziditorul căderea ceea ce va să fie a purtătorului de lumină înger, din îngerie în diavolie, înainte a gătit spre pedeapsă aceluia şi a celor cu dînsul, în sînurile pămîntuiui, în cea fără de fund prăpastie, osebit foc nestins (afară de stihiile focului celui rînduit spre slujba oamenilor) atîta de iute şi de puternic, cît şi nematerialnicul duh să aibă într-însul muncă nesuferită. Deci întru acel foc cumplit, care nu nouă ci altora sa gătit, noi singuri pe sine pentru vremelnicele dulceţi ale păcatelor, de voie ne aruncăm. O, orbiciunea noastră sufletească! O, de am deschide ochii noştri cei de gînd şi de am privi mai înainte de vreme focul acela, nu ne-am arunca pe sine într-însul, n-am îndrăzni - zic - a mînia pe Dumnezeu cu păcatele noastre, nici ne-am aprinde nouă văpaia cea nestinsă a gheenii. Pentru că pomenirea de-a pururi a muncilor veşnice, puternică este a înfrîna pe om de la căderile în păcate. Se scrie în Pateric, că într-o vreme 12 Pustnici Părinţi, întru îmbunătăţită Dumnezeiască plăcere desăvîrşit, la un loc adunîndu-se şi fiecare de la sine spre folos cîte ceva spunînd de isprăvile sale, unul dintru aceia, cu numărul cel de pe urmă a zis: „Voi, o, Părinţilor, Cerească viaţă avînd, cerească şi înţelepciune aţi cîştigat şi nu este de mirare, iar eu nevrednic de unele ca acelea socotindu-mă pe sinemi a fi, văd că păcatele mele, oriunde m-aş duce, înaintea mea merg, înainte de-a dreapta şi de-a stînga şi m-am judecat însumi pe sinemi de gheenă, zicînd: Fii cu aceia de a cărora parte vrednic eşti, cu care după puţină vreme numărat vei fi. Deci acolo văd suspinuri şi neîncetate lacrimi pe care nimeni nu poate a le spune, văd pe unii scrîşnind cu dinţii şi cu tot trupul tremurînd, văd şi marea cea de foc clocotind fără măsură, ale cărei văpăi pînă la Cer se pare că ajung şi în marea aceea înfricoşată oameni, oameni aruncaţi mulţime nenumărată. Văd şi pe cei ce ard ca nişte vreascuri uscate, pe toţi răcnind şi tînguindu-se atîta, cît o tînguire şi strigare ca aceia, nimeni pe pămînt n-a auzit cîndva, iar Milostivirea lui Dumnezeu o văd întorcîndu-se de la dînşii, pentru dreapta Sa Judecată. Deci plîng şi eu şi mă tînguiesc şi întru acelea zăbovindu-mă cu mintea mea, gîndesc la Scriptura aceea: „Făcutu-mi-s-au mie lacrimile mele pîine ziua şi noaptea" (Psalm 41, 3). Şi aruncîndu-mă la pămînt înaintea lui Dumnezeu, îl rog să mă .izbăvească de muncile acelea". Pînă aici Patericul. Iar noi să socotim cît de lucrătoare este întru cei ce voiesc aşi deştepta viaţa sa, aceea adică a-şi aduce aminte de gheena şi de muncile cele dintru dînsa. Faptele anilor de la suta a zecea (De la anul 900 Ia anul 1000 de la Zidirea lumii) Precum al greşelii, aşa şi al pocăinţei, întîiul chip, sfîntul strămoş Adam, prin tînguire de lacrimi şi prin multe nevoinţe şi
94
Cîţi fii au fost ai lui Adam, pe care el i-a născut, nu spun deopotrivă aici istoricii. Gheorghe Chedrinul spune la fila 9: „A lăsat după sine Adam fii 33, iar fiice 27". Aşa Dorotei al Monemvasiei zice, ar Sfîntul Mucenic Metodie episcopul Tirului, care întru împărăţia lui Diocleţian, în Halchida (nu în Calcedon, ci în Halchida, pentru că altul este Calcedonul cetatea, iar alta Halchida cetatea, vezi Onomasticomil),' în greceasca cetate pentru Hristos a pătimit, care în rînduială romană în 18 zile se cinsteşte în septembrie (care în ale noastre cărţi nu se află) povesteşte că Adam a avut fii o sută (100) şi fiice pe atîtea care împreună cu fiii săi se născuse, căci cîte doi se năşteau, parte bărbătească şi femeiască. Deci a plîns după Adam toată seminţia omenească şi-l îngropară pe el (după mărturia lui Hegesip) în mormînt de marmoră în Hebron, unde este şi cîmpul Damascului, şi stejarul Mamvri după aceea a crescut şi peştera cea îndoită a fost, pe care mai pe urmă Avraam a cîştigat-o cumpărînd-o de la Efron între feciorii Heteului spre îngroparea Sarrei şi a sa. Şi aşa Adam cel din pămînt zidit şi iarăşi în pămînt s-a întors după cuvîntuf Domnului. Unii au scris, că Adam s-a îngropat acolo, unde este Golgota iîngă Ierusalim. Ci se cade a şti, cum că acolo mai pe urmă capul lui Adam a fost dus după potop. Pentru că este o povestire de crezut a lui lacob de la Edesa, care i-a fost dascăl Sfîntului Efrem: Că Noe intrînd în corabie înaintea potopului, a luat cinstitele Moaşte ale lui Adam din mormînt şi le-a băgat în corabie cu sine, nădăjduindu-se că cu rugăciunile aceluia se va mîntui în potop. Iar după potop le-a împărţit pe ele la cei trei fii ai săi. Deci lui Sem celui mai mare fiu al său i-a dat cea mai cinstită parte - Căpăţîna lui Adam - şi i-a poruncit iui să locuiască în pămîntul aceia, unde ' după aceea s-a zidit Ierusalimul. Iar Sem după rînduiala lui Dumnezeu şi după proorocescul Dar cel dat lui de la Dumnezeu, a îngropat căpăţîna lui Adam la un loc înalt, nu departe de locul acela, unde avea să fie Ierusalimul. Şi a făcut deasupra căpăţînii o movilă mare, numind-o pe ea „Locul căpăţînii", de la căpăţîna lui Adam cea îngropată acolo, unde mai pe urmă, Hristos Domnul nostru Răstignit a fi a voit. Iar după sfîrşitul strămoşului Adam, a rămas între cei vii strămoaşa Eva, şi a trăit după Adam zece ani. Apoi s-a sfîrşit în anul Facerii lumii 940, şi au îngropat-o lîngă bărbatul său, din a cărui coastă zidită era. încă să nu trecem şi pentru moartea lui Cain, care la anul după sfîrşitul lui Adam, Gheorghe Chedrinul spune că a fost (iar alţii au scris moartea aceluia mai înainte de sfîrşitul lui Adam). Şi povesteşte Chedrinul cum casa lui Cain cea de piatră pe dînsul căzînd a murit. Ci la povestirea aceluia, ceilalţi scriitori de istorii şi tîlcuitorii Sfintei Scripturi, nu se potrivesc. Cei mai mulţi pentru sfîrşitul lui Cain scriu aşa: Lameh cel cu două femei, care era întru a lui seminţie, fiu lui Matusal, nepot lui Maleleil, strănepot lui Gaidad, prea strănepot lui Enoh fiului lui Cain, cel poreclit orbul, nu că orb cu totul era, ci scurt la vederea ochilor, ca un mai orb, acela a ucis pe Cain strămoşul său, în loc de vînat, nevrînd. Pentru că iubea Lameh a se îndeletnici la vînatul fiarelor şi pentru aceea adeseori la pădure şi la pustie ieşind, se zăbovea într-însele. Iar Cain avînd pe sine pedeapsa lui Dumnezeu, suspinul şi cutremurul, din oarecare frică şi spaimă ce adeseori cădea pe el, iar mai ales în bătrîneţile sale de moarte apropiindu-se, ca şi cum temîndu-se, şi cum de cineva alungat fiind şi fugind, prin pustietăţi din loc în loc umbla ascunzîndu-se. Deci odinioară a ieşit Lameh la vînat cu sluga sa, care purta după dînsul tolba şi săgeţile şi a văzut copilul oareunde, în desişul pădurii clătindu-se ramurile cu frunzele (iar Cain acolo ostenindu-se de umblare se odihnea) şi socotind sluga că este acolo vreo fiară, a spus lui Lameh. Deci a încordat Lameh arcul său şi arătîndu-i şt îndreptîndu-i-l sluga, a slobozit săgeata spre acel loc şi l-a nimerit pe Cain în inimă şi l-a ucis pe el, şi mergînd aflară, nu fiară, ci pe strămoşul său Cain rănit cu săgeata şi murind. Atunci Lameh umplîndu-se de jale şi mîniin-du-se pe slugă, cu acelaşi arc a început a-l bate tare pe slugă şi l-a ucis pînă la moarte. Şi a făcut Lameh într-un ceas ucidere îndoită; pe Cain şi pe sluga sa ucigînd. Precum şi singur zice către femeile sale: „Bărbat am ucis întru rană mie, şi tînăr întru bubă mie" (Fac. 4, 23). Pentru că i se rănise inima şi se mînca de ştiinţă pentru amîndouă uciderile acelea. Maleleil fiul lui Cainan, nepotul lui Enos, strănepotul lui Set, trăind ani 165 a născut pe Ared. Iar după naşterea aceluia, a trăit în naşterea de fii ani 730 şi a născut fii şi fete. Faptele anilor de la mia întîi la o mie şi o sută (De la anul 1000 la anul 1100 după Zidirea lumii) Seminţia lui Set, cea numită „fiii lui Dumnezeu", cu fapte bune şi cu Dumnezeiască plăcere au trăit în toate zilele vieţii lui Adam, slujind Domnului întru cuvioşie şi dreptate, pînă la o mie de ani (1000). Şi umblînd după învăţăturile şi poruncile strămoşilor lor celor drepţi, lui Adam şi lui Set, întru frica lui Dumnezeu ocîrmuindu-şi viaţa lor, nu se amestecau cu cea de Dumnezeu urîtă seminţie a lui Cain, care întru fărădelegi petrecea. Iar după sfîrşitul lui Adam, au început pe încet a slăbi şi a se răzvrăti, iar după moartea lui Set cu totul s-au răzvrătit. Pricina răzvrătirii fiilor lui Dumnezeu, nu era alta, fără numai însoţirea cu seminţia lui Cain cea neplăcută lui Dumnezeu, precum mai pe urmă se va arăta. Pentru că împărtăşirea şi petrecerea cu cei răi, pe cine nu-l răzvrăteşte? Bine se spune în Psalmi: „Cu cel cuvios, cuvios voi fi, cu cel îndărătnic, te vei îndărătnici" (Psalm 17, 28). Iar Isus Sirah, vătămătoarea de suflete prietenie cu cei răi, o aseamănă cu smoala, zicînd: „Cel ce se atinge de smoală, se negreşte de ea; şi cel ce se împărtăşeşte cu cel mîndru, asemenea lui va fi" (Sirah 13, 1). Aceasta încă şi pentru toată fărădelegea, iar mai ales pentru necurăţia păcatului trupesc a o înţelege este. Că tot cel ce se împrieteneşte cu cel fărădelege, se desprinde de la dînsuf fărădelegea lui şi îşi va întări viaţa sa precum şi cel ce se atinge de smoală se înegreşte. Şi cu dreptate se aseamănă smoalei viaţa cea rea a oamenilor celor răi şi cea cu aceia prietenească împărtăşire. Că precum smoala este şi neagră şi lipicioasă cu lesnire de tot lucrul lipindu-se, iar cînd cu foc sar aprinde, puturos fum din sine sloboade şi văpaia ei nu se poate stinge lesne, aşa lucrurile cele spurcate ale celor fărădelege negre sînt, nu cu bun chip înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, ci ca arapul de întunecoase. Şi grăieşte Dumnezeu către unii ca aceia în Proorocia lui Amos: „Oare nu ca fiii arapilor (negrilor) veţi fi Mie voi fiii lui Israil?" (Amos 9, 7). Cînd, zice, vă răzvrătiţi. Oare nu de acest fel înaintea ochilor Mei veţi fi, ca arapii cei întunecaţi la chip? Pentru că tot cel ce lucrează rele, arap întunecat este, de vreme ce urăşte lumina şi nu se apropie de lumină ca să nu se vădească lucrurile lui că viclene sînt. Cu urjii ca aceia arapi întunecaţi, cu smoala spurcatelor lucruri înegriţi, cel ce se împărtăşeşte nu poate să nu se înegrească. Pentru că lipicioasă este răutatea, cu lesnire lipindu-se de om care din firea sa spre rău mai mult decît spre bine este plecat, după cum scrie: „Se pleacă gîndul omului cu osîrdie spre rău, din tinereţile lui" (Fac. 8, 21). Iar cînd omul împărtăşindu-se cu cei răi, începe a se răzvrăti şi ca smoala aprinzîndu-se de focul păcatelor (atunci) îndată ca fumul cel cu rea putoare se afumă cu sminteala, cu vorba rea şi cu necinstea. Pentru că în toate părţile ca fumul se răsfiră auzul lucrurilor lui celor rele şi toţi încep a se îngreţoşa de el şi de rîs şi de ocară a-l avea pe acela. Iar după ce răzvrătindu-se s-ar obişnui în spurcate lucruri, apoi nu poate a se mai îndrepta cu lesnire, precum şi văpaia smoalei celei aprinse nu degrab se stinge. Pentru aceasta ne sfătuieşte Dumnezeu: „Ieşiţi din mijlocul lor şi vă deosebiţi, şi de necurăţia lor să nu vă stingeţi, şi Eu vă voi primi pe voi şi voi fi vouă Tată" (II Cor. 6, 17). Iar Sfîntul Apostol Petru ne roagă grăind: „Mîntuiţi-vă de neamul acesta îndărătnic". Ca de o încredinţată pierzare mîntuiţi-vă a zis. Pentru că de mirare este de n-ar pieri cineva între cei îndărătnici şi răzvrătiţi petrecînd. Ne minunăm de cei drepţi bărbaţi: de Noe, Avraam, Lot, Iov, Tobie, care între popoarele cele fărădelege s-au mîntuit şi ca o minune fiind, îi proslăvim pe aceia. întrebat fiind şi filosoful grec Aristotel: Ce lucru de mirare este în viaţa aceasta? A răspuns: Omul bun între cei răi. De ai afla, zice, vreun om bun între mulţimea celor răi, să te minunezi de acela, ca de oarecare minune, de vreme ce nu adeseori se află unul ca acela, nu adeseori. Căci: „Toţi s-au abătut împreună netrebnici s-au făcut, nu este cel ce face bunătate, nu este pînă la unul" (Psalm 42, 4). Deci ce este pricină de o răzvrătire ca aceea între oameni? Aceea este: Că unul pe altul smintesc şi-l vatămă cu chipul vieţii sale celei rele. Pentru că văzînd unul viaţa cea rea a altuia, vine în sminteală şi începe a face aceeaşi răutate şi aşa s-au înmulţit cei răi, iar cei buni s-au împuţinat. Pentru aceea grăieşte Domnul în Evanghelie: „Vai lumii din pricina smintelilor" (Matei 18, 7). Vai! Căci s-a umplut lumea de sminteli ca şi de păcate. Sminteală din vedere, pentru că văd atîtea fărădelegi în lume lucrîndu-se; sminteală din auzire, de vreme ce mulţime de cuvinte se aud în lume, înşelătoare, hulitoare, mincinoase, spurcate, mîrşave, şi cine poate să scape de acele sminteli? Pentru aceasta amar lumii de dînsele! Deci mulţi vrînd să se ferească pe sine de acelea, au fugit în pustietăţi, în munţi, în peşteri ca adică să nu vadă, nici să audă lumeştile sminteli, între care sminteli cel ce petrece, nu-i este uşoară mîntuirea. Că dacă şi pe cei ce petrec în pustietăţi, care 98 nici nu văd lumea, îi luptă multe patimi şi împiedicare unora spre mîntuire le fac, cu cît mai ales pe cei ce în mijlocul neamului celui îndărătnic şi răzvrătit petrec, îi dovedesc, îi biruiesc şi îi pierd. Un stareţ vieţuind într-un schit în pustiul Egiptului, într-o zi a intrat în Alexandria să-şi vîndă lucrul mîinilor sale, şi a văzut un călugăr tînăr intrînd într-o cîrciumă şi mîhnindu-se foarte l-a aşteptat pe el afară. Apoi ieşind acela, l-a luat pe el deoparte şi la singurătate i-a zis lui: Oare ştii, frate, că multe sînt cursele diavolului? Oare nu cunoşti că şi din vedere şi din auzire şi din chip ne vătămăm în cetate? Iar tu în cîrciumă mergi tînăr fiind şi cele ce nu le voieşti le auzi şi le vezi. Ci te rog, fiul meu, să fugi în pustie unde vei putea cu dumnezeiescul ajutor să te mîntuieşti! Răspunsu-i-a tînărul monah: Du-te, călugăre, că Dumnezeu nu caută nimic, ci numai inima curată! Deci stareţul ridicîndu-şi mîinile la cer a zis: Slavă Ţie, Dumnezeule, iată eu am în schitul pustiului 55 de ani şi inimă curată n-am cîştigat, iar acesta în cîrciumă petrecînd, a cîştigat inimă curată. (Limonariu, cap. 194). însă aceasta o zicea stareţul. mirîndu-se şi necrezîndu-l, ca cineva aşa petrecînd în mijlocul smintelilor lumeşti, să poată a cîştiga inimă curată. Iar mai ades cu parte femeiască, cele dese şi fără de fereală vorbe şi îndrăzneaţă căutare la faţa femeiască, uneori pricină se face tulburării inimii omeneşti prin gînduri, măcar deşi nu în singură vremea aceea, întru care cineva vorbeşte şi vede, însă după aceea în inimă, chipul cel văzut cu mintea se însemnează şi se nasc gînduri neplăcute lui Dumnezeu, şi curat fiind trupul, sufletul spurcat se face. Bine sfătuieşte Sfîntul Isidor Pelusiotul o faţă zicîndu-i: „De vorbele femeieşti să fugi, bunule bărbat. Ci vei zice, că măcar că şi de multe ori vorbeşti cu dînsele, însă nici o vătămare nu primeşti de acolo, să fie şi aşa. Dar voiesc ca tuturor să fie vrednică de credinţă aceasta, că de ape pietrele se subţiază şi de picăturile de ploaie care totdeauna pică pe dînsele se pătrund. Socoteşte ceea ce grăiesc: Ce este mai tare decît piatra? Ce este decît apa mai moale? Iar mai ales decît picăturile apei? însă cea totdeauna îndesire şi pe fire o biruieşte. Deci, dacă firea pietrei, care abia se mişcă, pătimeşte şi se micşorează de acel lucru pe care-l are întru nimic (adică de picăturile apei) apoi cum voia cea omenească care este lesne clătită din obişnuinţa cea îndelungată nu se va birui şi nu se va răsturna?" Pînă aici Isidor. Faptele anilor de la întîia mie şi o sută la întîia mie şi două sute (De la anul 1100 la anul 1200 de la Zidirea lumii) Iar chipul acestora ce s-au grăit, din început au fost spre fiii lui Set, care se numeau fiii lui Dumnezeu, care văzură frumuseţea fiicelor lui Cain şi a vorbi cu dînsele cu îndrăzneală începură şi cu acelea pieriră. lared, fiu lui Maleleil, trăind ani 162, a născut pe Enoh. Iar după naşterea aceluia, a trăit în naştere de fii ani 800 şi a născut fii şi fete. Iar Set dreptul, fiul lui Adam, tatăl lui Enos, trăind de toţi anii vieţii sale 912 s-a săvîrşit în pace. (în anul Facerii lumii, după Bibliile ruseşti 1602; iar după hronografi în anul 1142). Se povesteşte pentru dânsul (Gavriil Bucelin spune acestea), cum că în zilele sale a scris douăzeci şi nouă de cărţi (29) pentru feluri de lucruri cereşti şi pămînteşti şi proorocii oarecare şi învăţătura pentru dreapta cinstire de Dumnezeu şi pentru viaţa cea plăcută lui Dumnezeu şi a fost el după Adam învăţător lumii şi stăpînitor seminţiei sale. Din început era grija drepţilor strămoşi pentru Dumnezeiasca plăcere, întru care nu numai singuri se deprindeau, ci şi pe fiii săi îi învăţa la aceea, nu numai cu cuvintele ci şi cu scrisorile, ca şi cele de pe urmă neamuri să se povăţuiască la viaţa cea plăcută lui Dumnezeu. De vreme ce nimic nu avea să fie mai de folos şi mai de dobîndă, nimic mai cinstit şi mai slăvit, nimic mai de dulceaţă şi de bucurie decît aceasta: adică a plăcea lui Dumnezeu, slujindu-l Lui cu tot sufletul. înţelegătoarea zidire omul, din firea sa doreşte să nu fie sărac, ci să aibă ceva, prin toate purtările de grijă îşi caută lui şi dobîndă, doreşte ca nu necinstit, ci cinstit să fie, caută cinste, doreşte ca nu în amărăciune şi în întristare să petreacă, ci în desfătări să se bucure şi se grijeşte de aceea. Deci pe toate acelea a le afla, unde ni se poate cu adevărat, dacă nu într-unui Dumnezeu Ziditor a toate? Şi cum le-ar lua cineva pe acelea de la Dînsul, de nu-i va sluji Lui cu plăcere? Că vrednic este lucrătorul de plata sa, iar celui ce nu lucrează nu-i dă plată. Oare cauţi, omule, să ai cele trebuincioase vieţii tale? Fâ-i plăcere lui Dumnezeu slujindu-l Lui şi spre dumnezeiască purtarea Lui de grijă aruncîndu-te şi vei fi îndestulat nu numai de cele vremelnice, ci şi pe cea veşnică bogăţie o vei cîştiga de la Dreptul Dătător de plată. Hristos Domnul nostru la Cina Sa cea de Taină i-a întrebat pe ucenicii Săi, zicîndu-le: „Cînd v-am trimis pe voi fără pungă şi fără traistă aţi fost lipsiţi de 100 ceva? iar ei au zis: Nu, de nimic" (Mi. 22, 35). lată cum cei ce slujeau Domnului, măcar deşi cu sine nimic nu purtau, însă cele trebuincioase le aveau destule djn Dumnezeiasca purtare de grijă, căci nimic nu le lipsea lor. Cine din bogaţii lumii acesteia poate să zică aşa: De nimic nu sînt lipsit, nimic nu-mi trebuie?^Oare nu mai ales, pe cît cineva se îmbogăţeşte, pe atîta mai mult îi trebuie ca unui lipsit şi se grijeşte ca mai mult şi mai mult să aibă, neîndestulîndu-se cu cele ce le are? Bine a zis Psalmistul: „Bogaţii au sărăcit şi au flămînzit" (Psalm 33, 10). Nu aşa plăcuţii lui Dumnezeu cei ce-i slujesc cu osîrdie, nu caută multe, cu puţine se îndestulează şi de nimic nu se lipsesc, pentru că: „Cei ce-L caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele". Fiecare din ei grăieşte: „Domnul mă va paşte şi nimic nu-mi va lipsi" (Psalm 22, 1). Citim în Scriptură că scoţîndu-se din Egipt poporul cel nemulţumitor, îndărătnic, cîrtitor ani 40 l-a hrănit Dumnezeu din destul în pustie şi l-a adăpat cu minune şi toate cele trebuincioase i-a dat cu îndestulare. Iar cum acelaşi Dumnezeu pe robii Săi cei adevăraţi, care se sîrguiesc a-l plăcea Lui, oare nu-i va hrăni şi pe toate cele de nevoie oare nu le va da lor cu nelipsire? „Credincios este Domnul în toate cuvintele Sale" (Psalm 144), care a zis în Evanghelie: „Nu vă grijiţi precum cei ce voiesc să se îmbogăţească în lumea aceasta se grijesc cu păgubirea mîntuirii lor, pentru că ce folos va fi lor, măcar de ar cîştiga toată lumea, iar de sufletele lor s-ar păgubi" (Luca 12; Matei 16). Deci să nu vă grijiţi de prisosit, ci mai întîi căutaţi numai împărăţia lui Dumnezeu, adică să plăceţi lui Dumnezeu şi toate cele trebuincioase se vor adăuga vouă, pentru că ştie Tatăl vostru cel Ceresc că aveţi trebuinţă de acestea toate. Acestea le-a grăit nemincinoasă Gura Domnului şi cine poate să se îndoiască de adevăr? Oare nu citim în Vieţile Sfinţilor, la multe locuri, cum purtarea de grijă a lui Dumnezeu, pe plăcuţii săi cei petrecători prin pustietăţi şi prin peşteri îi hrănea? Iar peste toate acestea le-a gătit lor bogata Cereasca împărăţie: „Fericiţi cei săraci cu duhul - zice - că a acelora este împărăţia Cerurilor". Unde din îndestularea casei Lui se vor sătura în veci. Precum s-a făgăduit, zicînd: „Eu vă făgăduiesc vouă, precum mi-a făgăduit Mie Tatăl Meu împărăţia, ca să mîncaţi şi să beţi la masa Mea întru împărăţia Mea" (Luca 22, 29). Şi ce este mai bogat decît aceasta? Ce este mai de dobîndă? Care prea bogate vistierii pot s-o îndestuleze pe omeneasca dorire atîta, pe cît acelea ce sînt gătite la ceruri, celor ce slujesc şi plac lui Dumnezeu? Oare doreşti, omule, ca să cîştigi cinste înaltă? Fă plăcerea lui Dumnezeu, slujindu-l Lui şi vei fi cinstit prea mult. Ascultă pe Domnul Cel ce în Sfînta Evanghelie zice: |