Prin urmare este cea mai veche carte din lume. Din anul 3500 pînă la lisus Hristos sunt 2008 ani, iar de la li sus Hristos pînă la noi sunt 2005 ani, adunaţi fac 4013 ani de circulaţie

de demult cetate a filistenilor) se născuse, a luat împărăţia Iudeilor şi a împărăţit ani în zilele lui S-a Născut Hristos, în anul împărăţiei lui (precum zice Carion al treizecelea an (30). Adrihomie zice în anul 37. Alstidie zice în anul 38.

lată cîtă neunire în numărarea anilor, în cea din Biblii şi în cea din hronografe. Deci cum este cu putinţă a afla după acelea cel adevărat număr de la Adam pînă la Naşterea lui Hristos? Şi cum să se ştie desăvîrşit în care an, ce lucru mare şi însemnat a fost în partea de sub Cer? însă în hronograful acesta, de cea obişnuită de demult numărare de ani, nu potrivnici făcîndu-ne celor vechi.

Iar de vreme ce socotind eu ca să adun în scurt faptele ce au fost de la începutul lumii, nu mi s-a putut ca să scriu anii anume, ce în care an s-a lucrat, iar aceasta pentru neunirea şi nepotrivirea hronografilor cu Bibliile întru numărarea anilor. Pentru aceea am socotit ca să aşez vremile cîte o sută de ani, şi după fiecare sută de ani am început a scrie istoriile faptelor celor vechi, ca măcar deşi nu anume se pun anii la fiecare faptă, însă se va şti, că întru acea sută de ani acelea au fost, după care s-au pus.

însă să ştie şi aceasta cititorul cel cu bună socoteală, că toţi anii aceia ce s-au numărat aici, nu de la Septembrie se încep, ci de la luna lui Martie, în care lună şi singur Dumnezeu cu Moisi şi cu Aaron în pămîntul Egiptului au vorbit (Ieşire 12): „Luna aceasta vă este vouă începătură a lunilor, cea întîi va fi vouă între lunile anului". Iar de la Septembrie s-au obişnuit a număra anii is rae I iţi i în Egipt de la închinătorii de idoli cei ce nu ştiau pe Dumnezeu, nici de zidirea lumii nu ştiau nimic, nici de întîiul om Adam. Şi era după aceea la israeliţi îndoit anul, Bisericesc şi politícese. Cel Bisericesc se începea de la Martie, iar cel politícese (precum şi la toţi grecii) de la Septembrie. După care obicei al lor, şi Dumnezeu pogorîre făcîndu-le lor, a hotărît să fie de la Septembrie anul cel primit al odihnei pămîntului şi al iertării datoriilor şi al slobozirii robilor, precum de aceasta în cartea Leviţilor, în cap. 23 se scrie. La fel nu degrab după aceia, şi August cezarul Romei, închinător de idoli fiind, de la Septembrie pe a sa numărare de ani şi Indictionurile le-a aşezat, ci noi Bisericeşti slujitori fiind, Bisericeştii ani şi faptele, de la luna lui Martie (iar nu de la a lui Septembrie) a număra şi a scrie ne-am osîrduit ajutîndu-ne Domnul.

Faptele anilor de la suta întîi (De la anul 1 la anul 100 de la Zidirea lumii)
De la izgonirea lui Adam din Rai începem a număra anii Facerii lumii. Pentru că vremea aceluia, în care Adam de bunătăţile Raiului s-a îndulcit, cît de lungă a fost, cu totul nu se ştie, ci ştiută s-a făcut vremea aceea întru care după izgonire a început a se chinui rău, şi de atunci începătura sa şi-au luat anii, întru care neamul omenesc este a vedea rele (Psalm 89).

întru acea vreme cu adevărat a cunoscut Adam binele şi răul, cînd lipsindu-se de bine, a căzut în neaşteptate nevoi pe care mai înainte nu le ştia. Căci mai întîi petrecînd în Rai era ca fiul în casa tatălui fără de necaz şi fără de osteneală, din cea prea bogată şi gata masă săturîndu-se. Iar afară din Rai, ca un izgonit din patrie, a început din sudoarea feţei sale a mînca pîinea cu lacrimi şi cu suspinuri. Apoi a început şi Eva ajutătoarea lui, maica tuturor celor vii, întru dureri a naşte fii, spre moarte mai mult decît spre viaţă.

Căci mai înainte de naştere îi omorîse pe ei, prin păcatul său aducînd asupra a tot neamul omenesc moartea îndoită, sufletească şi trupească, şi nu începeau mai întîi a trăi cei ce se năşteau, decît a muri, căci cu sufletul îndată morţi erau, iar cu trupul spre moarte alergau, ieşind din pîntecele de maică în viaţa aceasta împreună spre muritoarea stricăciune. (Şi nouă tuturor un chip de naştere ca acela ne-a lăsat).

Deci zămislind Eva, a născut pe Cain, a cărui zămislire că este în păcat, singur lucrul a arătat, după ce ei crescînd, s-a făcut întîi în partea de sub cer ucigaş de oameni. Iar cunoscut este, că Abel cel născut după Cain, al pocăinţei fiu era, căci cu jertfele a plăcut lui Dumnezeu.

După naşterea celor întîi fii ai lui Adam, nepotrivită părere este între hronografi: unii scriu, că după întîiul an al izgonirii lui Adam s-a născut Cain, iar în viitorul an s-a născut Abel, apoi din an în an se înmulţeau fiii şi fiicele lui Adam şi ai Evei. (Gavriil Bucelin). Alţii spun, că în al cincisprezecelea an al vieţii sale, Adam şi Eva au născut parte bărbătească pe Cain, împreună cu o muierească parte Calmana, (aceasta spune loan Navclir), care amîndoi crescînd, s-au însoţit ei cu trupească însoţire, pentru înmulţirea neamului omenesc. După aceea ia­răşi 15 ani după naşterea lui Cain trecînd, în anul 30 al vieţii sale Adam şi Eva născură pe Abel împreună şi pe Delvora sora lui.

Alţii au scris (Cornelie, Alapid la Facere 4) că Adam şi Eva,

63

după izgonirea lor din Rai, 100 de ani neîncetat au plîns, pentru călcarea Poruncii lui Dumnezeu şi pentru lipsirea de bunătăţile Raiului. Şi întru acei ani ai tînguirii celei cu plîngere, nu s-au cunoscut pe sine trupeşte, ci în feciorie au petrecut, neatingîndu-se unul de altul, iar după ce s-au sfîrşit 100 de ani, se cunoscură cu trupească împreunare şi au început a naşte fii. însă aceasta nu este întărită de cei vrednici de credinţă.

Iar mai de crezut este, că după izgonirea din Rai, strămoşii noştri, măcar deşi nu îndată însă nu după lungă vreme s-au cunoscut trupeşte, şi au început a naşte fii, una că zidiţi erau în vîrsta cea desăvîrşită şi lesnicioasă spre însoţire. Iar alta că luat fiind de la dînşii Darul cel întîi al fui Dumnezeu, pentru călcarea Poruncii, s-a întărit în ei fireasca poftă şi aţîţarea spre trupeasca amestecare, iar către aceasta, căci se văzură pe sineşi singuri în lumea aceasta; încă ştiură că zidiţi şi rînduiţi sînt de Dumnezeu spre aceea: ca să nască şi să se înmulţească neamul omenesc, şi doreau ca degrabă să vadă loruşi rod şi înmulţire omenească. Pentru aceea degrab s-au cunoscui trupeşte şi au început a naşte. Rabinii jidoveşti au părere că Cain şi Abel sînt în gemene, dar nu este aşa.
Faptele anilor de la suta a doua

(De la anul 100 la anul 200 de la Zidirea lumii) Adam cel izgonit din Rai avea petrecerea frumoasă mai întî nu departe de Rai, spre care, cu ajutătoarea sa, privind de-; pururea plîngea neîncetat, suspinînd cu greu din adîncul inimii aducîndu-şi aminte de negrăitele bunătăţi ale Raiului, de cari cu năprasnă se lipsise şi întru atîta de rea pătimire, pentru cei puţină gustare, a mîncării celei cu Poruncă oprite căzuse. Apo prin Porunca lui Dumnezeu, mutat a fost la acel loc, la care dii ţărînă s-a zidit, ca unde zidit fu din pămînt, acolo şi în pămîn iarăşi să se întoarcă. Iar zidirea lui Adam o istorisesc evreii, ia de la dînşii fericitul leronim, apoi de la dînsul şi alţii muiţim spun că se făcu în cîmpul Damascului, care are pămînt roşu ş este aproape de Hebron. (Aceasta o spun şi Adrihom într scrierea „Sub pămînt"; şi Cornelie - „Facere").

Damasc nu pe acela aici îl socotim că este, care după poto şi după înmulţirea oamenilor era cetate de scaun Sirie aproape de munţii Libanului, întru care Saul prigonite creştinilor, luminîndu-se, s-a făcut Pavel al lui Hristos Aposto Ci să înţelegi osebit locul cîmpului Damascului, care aşa dup uciderea lui Abel s-a mutat, de care aproape mai pe urmă, î zilele lui Avraam, era cetatea Hebronului. Iarăşi acolo n

departe şi stejarul Mamvri, unde după aceea şi sfîntul Avraam şi-a cîştigat luişi o peşteră îndoită şi s-a îngropat acolo cu Sarra. Şi este cinstit locul acela pentru îngroparea într-însul a sfinţilor strămoşi: a lui Adam, Abel, Avraam, a Evei, Sarrei, Rebecăi; la fel şi a sfintelor strămoaşe - acestea- de mai sus -şi a Liei (afară de Rahila, care s-a îngropat în Betleem), Tot aici este înmormîntat şi Isaac şi lacov. (Acestea după Adrihom, Cor­nelie la Isus Navi). Şi are acel cîmp minunată podoabă şi îndestulare de roduri, ca altul pămîntesc Rai, şi pămîntul cîmpului aceluia la olărie este foarte ales, mai bun decît alte pămînturi, de care acum saracinii (turcii) săpînd, îi cară în Egipt, la India şi la Europa şi-l vînd pe preţ mult (Conf. Adrihom, 45).

încă se povesteşte şi aceasta: Cum că gropile din care scoţîndu-se pămîntul, în ţările acelea se duce, acelea după un an iarăşi cu pămîntul ce creşte într-însele se umplu. Iar dacă se vorbeşte şi aceasta, cum că pămîntul acela are întru sine putere spre alungarea otrăvii. Şi de poartă cineva la sine pămînt de acela, sau din vasele cele făcute din el ar mînca şi ar bea, acela nevătămat petrece de materiile cele vătămătoare. Iar această putere (precum socotim) pămîntul acela a luat-o din cinstitele Moaşte ale sfinţilor strămoşi şi strămoaşe ce s-au îngropat acolo.

Deci la acel pămînt mutîndu-se Adam şi Eva, vieţuiau cu fiii lor, din osteneala lor hrănindu-se şi îngropat fu acolo (precum scrie Hegesip) în mormînt de marmoră, măcar deşi într-alt fel unii povestesc de aceasta, zicînd: Cum că îngropat fu la Golgota, cea de lîngă Ierusalim. Ci de aceea va fi mai jos la locul său, la sfîrşitul lui Adam, de anul 930. (Se aduce mărturie de la loan Navclir, fila 7).

Iar măcar de au şi greşit strămoşii noştri Adam şi Eva înaintea Domnului Dumnezeu şi căzuse din Darul cel dintîi, însă n-au căzut din credinţa cea către Dumnezeu, ci plini erau de frica Domnului şi de dragoste şi aveau nădejde de izbăvirea lor, de care (precum mai înainte s-a zis) li se descoperise lor.

Şi fu bineprimită lui Dumnezeu pocăinţa lor şi neîncetatele lacrimi şi postirea, prin care îşi smereau sufletul lor, pentru neînfrînarea ce o făcuseră în Rai. Şi căuta spre dînşii Domnul cu milostivire, ascultîndu-le rugăciunile lor care se făceau din sfărîmata inimă. Şi iertare lor la sine le gătea, şi-i scotea pe ei din vina greşelii, care lucru arătat este din cuvintele cele din cartea înţelepciunii, cap. 10 ce s-au scris aşa: „Aceasta (adică înţelepciunea lui Dumnezeu) pe întîiul zidit Părintele lumii cel unul zidit, l-a păzit şi l-a scos din greşeala lui şi i-a dat lui tărie ca pe toate să le stăpînească" (înţelep. lui Solomon 10, 1-2).

Iar de va zice cineva: Dacă i-a iertat Dumnezeu greşeala lui Adam, scoţîndu-l pe el din ea, apoi de ce nu l-a băgat pe dînsul în Rai?

Răspuns: Le-a iertat Dumnezeu lui Adam şi Evei greşeala lor, pe cît acea greşeală era a feţei lor, iar pe cît este a tot neamului omenesc i-a scos din vina greşelii, iar nu din pedeapsă, fiindcă dreptatea lui Dumnezeu ceea ce pedepseşte avea trebuinţă de hotărîtă pocăinţă de la vinovatul. Iar de vreme ce Adam şi Eva nu putură singuri prin sine ca să înduplece pe Dumnezeu, pentru greşeala cea adusă asupra a tot neamul omenesc, pentru aceea în Rai nu se băgară, pînă ce va veni izbăvitorul neamului omenesc Fiul lui Dumnezeu, şi-i va împăca cu Dumnezeu Tatăl, prin a Sa de bunăvoie Pătimire cea pentru păcatul a toată lumea şi cu Crucea va deschide Raiul.

Şi nu deznădăjduindu-se de mila lui Dumnezeu, strămoşii noştri Adam şi Eva, ci nădăjduindu-se la iubitoarea de oameni Milostivirea lui Dumnezeu, începură întru pocăinţa lor a afla chipuri de slujirea lui Dumnezeu, adică a se închina spre răsărit, unde sădit fu Raiul, şi a se ruga Ziditorului său şi a aduce lui Dumnezeu jertfe, unele din turmele lor, şi aceasta cu rînduială Dumnezeiască, spre înainte închipuirea jertfei Fiului lui Dumnezeu, care avea să se junghie, ca un Mieluşel, pentru izbăvirea neamului omenesc. Iar altele din griul ţarinilor, spre înainte însemnarea Tainei acesteia în Darul cel Nou, că Fiul lui Dumnezeu sub chipul Pîinii avea să se aducă, spre bineprimită jertfă lui Dumnezeu Tatălui Său, pentru iertarea păcatelor omeneşti.

Aceasta făcînd-o, învaţă şi pe fiii săi, la Dumnezeiasca cinstire şi la aducerea jertfelor, cărora şi de Dumnezeieştiie bunătăţi ale Raiului plîngînd le spunea şi-i deştepta pe ei, spre dorirea mîntuirii celei făgăduite lor de la Dumnezeu, şi spre cea plăcută lui Dumnezeu viaţă îi povăţuia.
Faptele anilor de ia suta a treia (De la 200 ia 300 de la Zidirea lumii)

Şi era Abel păstor de oi, pe care le păştea pentru lînă şi pentru lapte (Fac. 4, 2), iar Cain era lucrător de pămînt şi aduceau din ostenelile lor jertfe, cinstind pe Ziditorul lor, precum se învăţase (după mărturia Sfîntului Atanasie) de tatăl lor Adam (Sfîntul Atanasie s-a adus spre mărturie de la Cornelie la acest loc aşa şi Adrihom fila 102).

Este arătat de aici, că întîi Adam a început a cinsti pe

Dumnezeu cu jertfe şi i-a învăţat pe fiii săi s-o facă aceeaşi, pentru că ceea ce văzuse de la dînşii feciorii lui, aceea şi ei o făceau. Ci mai cu rîvnă slujea lui Dumnezeu cu jertfe dreptul Abel, decît Cain, pentru că aducea din oile cele întîi născute şi mai alese, iar Cain aducea din rodurile pămîntului nu cele întîi rodite, ci cele mai de pe urmă şi mai proaste, iar pentru sine le ţinea cele mai bune.

Şi a căutat Domnul spre Abel şi spre Darurile lui, iar spre Cain şi spre jertfele lui n-a luat aminte. Şi s-a scîrbit Cain foarte, pentru că vedea fumul jertfelor lui Abel suindu-se în sus drept, iar de la ale sale jertfe fumul îl vedea revărsîndu-se pe pămînt.

încă se grăieşte de Părinţi şi aceasta: Că foc din Cer spre jertfele lui Abel se pogora şi le mistuia, iar de ale lui Cain nu se atingea, la care şi Sfîntul loan Gură de Aur se uneşte (La Trimiterea către Evrei, Cuv. 22).

Şi s-a cuprins de zavistie Cain. Şi vrăjmăşuia asupra lui Abel şi din cea mai mare zavistie şi vrajbă i se schimbase faţa, precum zice Scriptura: „Şi a scăzut faţa lui. "

Moartea prin zavistia diavolului a intrat în lume - zice Scriptura (Inţelep. 2, 24). Nu este omenească pizma, ci diavolească, pizma este de la diavolul. Omenească patimă este, adică din neputinţă a greşi, iar diavolească este a face rău din zavistie. Fiica diavolului zavistia este, care de se va însoţi cu cineva, nu ştie altceva să nască, fără numai răutate, iară răutatea naşte moarte. Nu socotesc că s-a însoţit Cain mai întîi trupeşte cu fiica lui Adam şi cu a sa soră Calmana, decît prin duhul cu fiica diavolului şi cu a sa pierzătoare zavistie. Căci n­a început mai întîi a naşte fii după trup, decît din zavistie răutate, iar răutatea întărindu-se, moarte a adus amîndurora: lui Abel cea vremelnică, iar lui Cain cea veşnică.

Sabie cu două tăişuri este zavistia, care şi pe altul şi pe sine îl vatămă de moarte, dar nu mai întîi pe altul, decît pe sine. (Aşa Cornelie la „Facere" vers. 4; Adrihom fila 202; leronim şi Gură de Aur; Sfîntul Vasile „Pentru zavistie"). Căci mai mult pe a sa inimă o străpunge, şi grea durere îi face şi la faţă se schimbă şi oftează. Bine ocărăşte Sfîntul Vasile pe zavistnic zicîndu-i: Pentru ce suspini, o, zavistnice: oare pentru a ta nevoie, sau pentru binele străin?

Cu adevărat nu atîta pătimeşte zavistnicul de a sa nevoie, pe cît de binele străin. Pentru că văzînd pe aproapele său mai bun decît pe sine şi în bună sporire şi în cinste, se rumpe la inimă. Şi pe Cain nu atîta îl durea de neprimirea jertfelor sale de la Dumnezeu, pe cît pentru buna primire a jertfei fratelui său, şi nu pentru a sa pagubă se întrista, ci de a fratelui său bunăplăcere se scîrbea, nici nu se îndrepta pe sine prin chipul cel îmbunătăţit al frăţîne-său, ci mai amar prin acela se făcea. Şi pe cît acela sporea înaintea lui Dumnezeu spre mai bine, pe atîta acesta sporea spre mai rele şi suindu-se acela întru înălţimea Milei lui Dumnezeu, acesta se pogora în adîncul pierzării. O, cît de cumplită răutate este zavistia! Să auzim de ea cuvintele Sfinţilor Părinţi:

Grigorie de Nissa zicea: „Zavistia este începutul răutăţii, maica morţii, întîia uşă a păcatului, rădăcină a tot răul!"

Iar marele Vasile ne îndeamnă: „Să fugim, fraţilor, de nesuferita răutate a zavistiei, pentru că este a şarpelui poruncă, a diavolului scornire, a vrăjmaşului sămînţă, a muncii arvună, a Dumnezeieştii plăceri împiedicare, cale de gheenă, de împărăţia Cerului lipsire".

Iar Sf. Gură de Aur în Trimiterea către Romani, cap. 3 zice: „Că măcar de ar fi cineva şi foarte îmbunătăţit şi de minuni făcător, iar de zavistie biruindu-se, nici un folos nu-i este lui de lucrurile cele bune ale lui, ci mai ales cu cei mai mari păcătoşi se socotesc. Măcar şi semne de ar face cineva, măcar şi fecioria de şi-ar păzi, ori post, ori şi culcare pe jos de ar arăta, şi la îngeri prin bunătăţi de ar ajunge, decît toţi va fi mai spurcat, această greşeală avînd-o (adică zavistia) şi decît preacurvarul şi curvarul şi tîlharul şi de morminte stricătorul, săpătorul, mai călcător de lege este".

„Şi a zis Cain fratelui său Abel: Să mergem la cîmp, şi cînd

erau în cîmp, s-a sculat Cain asupra lui Abel fratele său şi l-a
ucis pe el". Abel a fost întîi mort în partea cea de sub cer. Şi
văzură Adam şi Eva la fiul lor acea moarte, pe care singuri o
aşteptau, ci nu ştiau chipul muririi. Auziseră din gura lui
Dumnezeu că au să moară, însă nu ştiau ce este moartea aceea,
iar atunci au cunoscut, cînd au văzut pe iubitul fiul lor fără de
suflare, fără de simţire, nemişcîndu-se cu trupul, cu totul
nelucrător, mort, şi cunoscură cum că şi lor li se cade să fie
aşa morţi şi au plîns mult. Una, pentru moartea cea văzută a
fiului, iar alta pentru a lor cea aşteptată. însă ptîngea şi cea
împreună născută sora lui Abel - Delvora nemîngîiată. Şi cînd
după cîteva zile, a început fireşte a se strica trupul mortului şi-
a adus aminte Adam de cuvîntul Domnului ce i se zisese:
„Pământ eşti şi în pămînt iarăşi te vei întoarce!" Au îngropat în
pămînt trupul fiului, plîngînd şi tînguindu-se. De atunci cîmpul
acela în care fu ucis Abel s-a chemat „cîmpul Damascului",
adică „încruntat", pentru că Damasc evreîeşte „încruntat" se
cheamă. ■„ .

Abel fără de vină ucigîndu-se de fratele său din zavistie, înainte închipuire era a Patimii lui Hristos Domnul nostru, care avea a Se ucide fără de vină de jidovi din zavistia lor. Şi fu Abel întîiul Mucenic şi începutul Drepţilor, pentru că el întîiul Drept s-a arătat, mărturisit de Dumnezeu cu lucrul şi cu cuvîntul. Mărturisit cu lucrul, cînd spre cea înălţată de el jertfă a căutat Dumnezeu, de care lucru şi Apostolul a pomenit zicînd: „Mărturisit a fost că este drept, mărturisind Dumnezeu de darurile lui" (Evrei 11, 4). Mărturisit şi cu cuvîntul, cînd Hristos Domnul defă^mînd pe evrei de răutatea lor, le-a zis: „Va veni asupra voastră tot Sîngele irept, de la Sîngele dreptului Abel, pînâ la Sîngele lui Zaharia'" (Matei 23, 35). Deci prin unele ca aceste mărturii Dumnezeieşti, arătat fu că drept este Abel şi întîi începător al tuturor Drepţilor, care prin sîngele său a întemeiat întîia Biserică a drepţilor. Pentru că de la sfîrşitul mucenicesc al acestuia a început a se zidi Biserica legii vechi cu Muceniceştile sîngiuiri, ucişi fiind nevinovaţii Drepţi şi Sfinţii lui Dumnezeu Prooroci.

încă se mărturiseşte de Sfinţii Părinţi Vasile, Ambrozie şi leronim la acest loc şi aceasta: Cum că Sfîntul Abel mai înainte de cunoaşterea însoţirii (nunţii) a murit în feciorie neprihănită.

Augustin grăieşte de dînsul aşa: „întîiul chip al Mîntuitorului nostru, după greşeala lui Adam, Abel l-a arătat, care feciorelnic, Preot Mucenic a fost; feciorelnic, fiindcă mai înainte de însurare a murit; Preot, că aducea lui Dumnezeu bine plăcutele jertfe; iar Mucenic, că pentru adevărata Dumnezeiască cinstire omorît fu",

Iar după săvîrşirea răutăţii lui Cain asupra lui Abel celui fără de răutate, a zis Domnul Dumnezeu către Cain, cu groază: „Unde este Abel fratele tău?" Nu ca neştiind l-a întreoat Atoateştiutor fiind, ci la pocăinţă vrînd să-l întoarcă pe ucigaş, ca să-şi mărturisească înaintea lui păcatul cel făcut. Iar împietritul păcătos, nu numai nu şi-a mărturisit lucrul său cel rău, ci şi a-l tăinui pe el înaintea Atotvăzătorului Dumnezeu vrînd, a răspuns cu mîndrie: „Nu ştiu de el, au doară străjer sînt fratelui meu?"

Ticălosul ucigaş spune minciună, şi prin singură minciuna sa se vădeşte şi se osîndeşte, pentru că zicînd: „Au doară strajă sînt eu fratelui meu?" a arătat în aceea că nu era în el iubire de frate, prin care era dator a străjui şi a păzi pe mai tânărul frate, ca să nu i se întîmple lui vreun rău. „Iar cel ce nu iubeşte pe fratele său ucigaş este" (I loan 3, 15).

Deci de faţă îi pune Domnul păcatul iui, înaintea ochilor zicîndu-i lui: "Glasul sîngelui fratelui tău strigă către Mine din pămînt" (Fac. 4, 10). Măcar de te şi tăinuieşti tu, ci singur lucrul tău grăieşte asupra ta; măcar deşi tace fratele tău, ci Sîngele lui către Mine strigă. Măcar şi Sîngele de ar tăcea, apoi pămîntul ce s-a adăpat cu Sîngele lui şi a primit în sine trupul lui, nu va tăcea, ci va striga, iar mai ales în vremea aceea cînd îl va scoate din sine viu, în cea de obşte a tuturor înviere. Deci blestemat să fii tu pe pămîntul care şi-a deschis gura sa ca să primească Sîngele fratelui tău din mîna ta şi cînd vei lucra pămîntul să nu iei dintr-însul îndestulat rod. încă nu-i este destul păcatului tău celui mare acea pedeapsă, ci încă şi suspinînd şi tremurînd vei fi pe pămînt în toată viaţa ta, pînă ce pe tine cel ce n-ai voit a te pocăi, te va lua veşnicul cutremur în iad.

Deci Cain mustrat fiind de Domnul, s-a spăimîntat şi a suspinat şi a tremurat şi din ceasul acela a început a tremura în toată viaţa sa.

Apoi deznădăjduindu-se de Milostivirea lui Dumnezeu a zis: Mai mare este vina mea decît a mi se ierta; atîta de mare este păcatul meu, cît nu se poate a fi el iertat. Deci voi ieşi de aici izgonindu-mă şi de la Faţa Ta mă voi ascunde şi voi suspina şi voi tremura pe pămînt şi tot cine mă va afla mă va ucide. Dumnezeu a pus semn pe Cain, ca să nu fie el ucis de cei ce I­ar afla pe el, pînă la bătrîneţele lui.

Şi a ieşit Cain de la faţa lui Dumnezeu, împietrit cu inima. Apoi s-a temut de a se arăta şi înaintea feţei părinţilor săi, Adam şi Eva, ci luînd în taină pe cea împreună născută soră a sa Calmana, s-a dus la o ţară departe şi s-a sălăşluit în pămîntul Naid. Acolo a început cu sora sa a trăi şi a naşte fii.

Vina cea grea a lui Cain s-a făcut mai grea, cînd a socotit că mai mare este păcatul lui decît Milostivirea lui Dumnezeu şi în deznădăjduire a venit, pentru că deznădăjduirea este pierzare de tot a păcătosului. Şi luda după aceea nu mai mic păcat, ci încă mai mare a făcut, măcar deşi nu cu ale sale mîini ucigînd pe Hristos, ci însă dîndu-L spre ucidere. Pentru că cel ce prin alţii face, prin sine face. Iar de nu s-ar fi deznădăjduit, ci cu pocăinţă ar fi căutat Milostivirea lui Dumnezeu ar fi cîştigat iertare. Precum şi Petru lepădîndu-se de Hristos şi plîngînd cu amar a cîştigat-o. Pentru că nu este păcat care să biruiască Milostivirea lui Dumnezeu şi nu-i este cu neputinţă lui Dumnezeu a mîntui pe tot păcătosul ce se pocăieşte, însuşi Dumnezeu în proorocia Isaiei grăind: „Au doar nu poate mîna Mea să izbăvească, sau nu pot să mîntuiesc? Numai aş voi să se pocăiască cu adevărat păcătosul şi să se îndrepteze". (Isaia 5,20) Iar nădejdea de iertare lui îi este încredinţată din cuvintele Domnului, care în proorocia lui lezechiil grăieşte:

70 '

„Cel fărădelege de s-ar întoarce din toate fărădelegile sale, toate greşelile lui nu se vor pomeni" (lez. 18, 21). Şi nu este îndoire, că ar fi cîştigat Cain Milostivire de la Dumnezeu, de ar fi căutat cu pocăinţă iertare.