Prin urmare este cea mai veche carte din lume. Din anul 3500 pînă la lisus Hristos sunt 2008 ani, iar de la li sus Hristos pînă la noi sunt 2005 ani, adunaţi fac 4013 ani de circulaţie

care deasupra lui tunau şi-l înfricoşau pe el. Iar uneori căutând el pe pămînt, vedea şerpi, jigănii şi înfricoşate fiare, repezindu-se la el şi de o frică ca aceea tremurînd şi scuturîndu-se fugea încoace şi încolo, sîrguindu-se a se ascunde undeva, ci mînia lui Dumnezeu pretutindenea îl ajungea. Ca şi cum pămîntu! sub picioarele lui Cain umblînd el se clătea, ca şi cum crăpînd sub dînsul şi a-l înghiţi pe el de viu vrînd (Aşa Procopie spre mărturie se aduce de la Cornelie, la Fapte cap. 4).

Şi ce semn a pus Dumnezeu pe Cain, ca nimenea (pînă la vremea ce se cădea) să nu-l ucidă pe el? Rîvniţii evreieşti bănuiesc, că un cîine umbla înaintea lui şi povaţă îi era lui oriunde. Alţii zic că un înscris oarecare era închipuit în fruntea lui Cain, iar alţii spun că faţa lui Cain se făcuse grozavă, ca oarecare nălucire de spaimă. Ci cea de obşte înţelegere a tîlcuitorilor este (Dorotei Monemvasie) că nu alt semn era pe el, fără numai tremurarea capului şi a mîinii drepte celei ucigătoare de frate, cu care nici hrană ia gură să-şi ducă, nici altceva să lucreze nu putea.

Iar Adam şi Eva nemîngîiaţi după moartea lui Abel plîngînd, Milostivul Domnul vrînd să-i mîngîie le-a dat lor iarăşi naştere de fii, şi zămislind născură un fiu, şi-i chemară numele lui Set, zicînd: lată sămînţă ne-a ridicat nouă Dumnezeu în locul lui Abel, pe care l-a ucis Cain (Fac. 8). Din acest Set s-a început seminţia lui Hristos după trup, precum arătat este în Evanghelia Sfîntuluî Luca.

Iar în care an de la Facerea lumii s-a născut Set, vezi în scrierea anilor, la fel şi anii tuturor strămoşilor celor după Set, în care an oricarele s-a născut, în scrisoarea anilor sînt scrişi.

Şi s-a născut Set împreună cu sora lui Asvama (precum Cain cu Calmana şi Abel cu Delvora) (Gheorghe Chedrinul, fila 18). Pentru că aşa din început, de Ziditorul s-a alcătuit firea omenească, ca să nască cîte doi fii, parte bărbătească şi parte femeiască, ca să se înmulţească oamenii pe pămînt. Şi se însoţeau atunci fratele cu sora sa cea împreună născută, pînă, ce s-au rodit noroadele. Iar dacă s-a înmulţit omeneasca seminţie, îndată singură fireasca lege şi înţelegerea omenească nu şi fără de Dumnezeiasca Poruncă, acea de aproape însoţire a celor împreună născuţi a tăiat-o. Şi s-a hotărît ca fratele cu sora de un pîntece fiind născuţi, să nu se însoţească în cea trupească însurare.

Iar după naşterea lui Set, s-au născut lui Adam şi Evei şi alţi fii şi fiice multe şi s-a înmulţit seminţia omenească din an în an, născîndu-se din fii, fiii.

(Chedrin, fila 18): Iar cînd Set era de patruzeci de ani, s-a răpit de îngerul la înălţime şi s-a învăţat ştiinţa de multe Taine

72

Dumnezeieşti. A ştiut de răzvrătirea şi de necurăţia ceea ce avea să fie în neamul cel de pe urmă, care din seminţia lui avea să se nască. A ştiut şi de aceea, că voieşte Dumnezeu pe cei fără de lege păcătoşi cu apă şi cu foc să-i piardă şi de Venirea lui Mesia şi de izbăvirea neamului omenesc i s-au descoperit lui.

Set întru răpirea sa de îngerul a văzut aşezarea făpturii celei de Sus, frumuseţea Cerului şi mişcarea acelora. Alergarea soarelui şi a Lunii şi a stelelor, tocmirea cereştilor semne, care se numesc Planete şi lucrările acelea le-a cunoscut şi multe lucruri nevăzute a văzut şi pe cele neştiute le-a ştiut, patruzeci de zile învăţîndu-se de îngerul acela. Şi i s-a luminat faţa lui din vedenia Cereştilor făpturi şi din îngereştile vorbe precum după aceea şi faţa lui Moisi. Iar după 40 de zile s-a aflat iarăşi pe pămînt, şi pentru părinţii săi care pentru dînsui foarte se întristau (că nu ştiau unde s-a dus) i-a veselit şi le-a spus lor toate, cele ce le-a ştiut de la înger învăţîndu-se. Şi strălucea faţa lui Set cu podoabe şi cu slavă, ca o faţă de înger, şi a avut slavă a feţei sale în toate zilele vieţii sale.
Faptele anilor de la suta a patra (De la 300 la 400 de la Zidirea lumii)

După acea răpire a sa la înălţime şi după învăţătura îngerului, Set spunînd tatălui său şi maicii sale cele ce ie-a văzut sus, a început a însemna pe pămînt deosebirile cereşti şi asemăt ările planetelor, ale soarelui, ale Lunii, ale stelelor şi alergările acelora. Aceeaşi făcînd a început a afla şi cuvintele pe care după dînsui le-a săvîrşit Enos fiul lui, care după aceea evreieşti s-au numit. Şi aşa s-a început numărarea de stele şi învăţătura cărţii de la Set (Conf. Gheorghe Chedrinul, Dorotei şi alţi hronografi, Belarmin, scriitori bisericeşti), care împreună cu tatăl său Adam întru aceea s-au ostenit, pe piatră pe acelea închipuindu-le, ca neamul cel de pe urmă să le cunoască.

Sfîntul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, care în anii după naşterea lui Hristos 1070, în zilele împăratului grec Roman Diogen a trăit în prefaţa cea de la Evanghelia lui Matei scrie aşa: „Cei mai dinainte de lege dumnezeieştii bărbaţi, nu prin slove şi prin cărţi s-au luminat, ci avîndu-şi cugetul curat, prin strălucirea Sfîntului Duh se luminau şi aşa ştiau voile lui Dumnezeu, singur Acela vorbindu-le lor gură cu gură. De acest fel era Noe, Avraam, Isaac, lacob şi Moisi. Iar de vreme ce au slăbit oamenii şi nevrednici se făcură a se lumina şi a se învăţa de Sfîntul Duh, a dat Iubitorul de oameni Dumnezeu Scripturile, ca măcar prin acestea să-şi aducă aminte de Voile Aceluia". Pînă aici Teofilact.

Decj după socoteala acelui sfînt s-ar arăta că nu erau cărţile din început, de la Adam pînă la Moisi. Ci de vreme ce în vechiul hronograf grecesc Gheorghe Chedrinul ţarigrădeanul, puţin mai bătrîn cu anii decît Teofilact, care întru împărăţia lui Isachie Comnenul a trăit şi de ia ei ceilalţi greceşti şi ai noştri ruseşti hronografi, potrivit au scris, cum că de la Set fiul lui Adam, evreieştile slove s-au început - deci şi povestirea acelora nu se pare a fi necrezută, ca una ce este a multora, obicei este a crede mai bine multora, decît unuia. Şi hronografii cei de alte ţări la fel scriu, zicînd că de la Set este începutul cuvintelor celor de cărţi. Iar încă Gheorghe Chedrinul şi aceasta a scris-o: Că la anul de la începutul lumii 2585 (după potop în anii 342) Cainan fiul lui Arfaxad nepotul lui Sem, strănepotul lui Noe, a aflat oareunde în cîmp o scrisoare a uriaşilor ce au fost mai înainte de potop, deci arătat este dintru aceea, cum că mai înainte de potop scrise erau Cărţile. Aceeaşi se poate a o vedea şi de aici: Sfîntul Apostol luda în trimiterea sa pomeneşte de proorocia Sfîntului strămoş Enoh, care mai înainte de potop a fost, pentru venirea Domnului la Judecată: „lată va veni Domnul întru întunerece de sfinţii Săi îngeri, ca să facă judecată pentru toţi" şi celelalte (luda vers. 14), Această proorocie a lui Enoh nu numai se propovăduia cu gura lui Enoh, ci (după spunerea celor vrednici de credinţă) şi în carte se scria de dînsul. Căci cum s-ar fi ştiut de neamurile cele de pe urma potopului de nu s-ar fi scris în carte? Iar cartea aceea a lui Enoh, în vremea potopului a păzit-o Noe cu sine în corabie, şi aşa la cele de pe urmă neamuri ce s-au înmulţit după potop, proorocia lui Enoh s-a făcut ştiută. Iar cei ce povestesc aceasta sînt vrednicii de credinţă scriitori bisericeşti: Tertulian care a trăit întru împărăţia lui Sever, care după naşterea lui Hristos, în a treia sută de ani a împărăţit; Clement preotul Alexandriei, cel de o vîrstă cu Tertulian; leronim ce a fost preot întru împărăţia marelui Teodosie. Iar cel mai cinstit decît aceia, Sf. Atanasie cel Mare în Sinopsisul său aceeaşi scrie, care şi aceia o spun că, Cartea proorociei lui Enoh, de Noe s-a păzit în vremea potopului şi celor de pe urmă s-a dat. Deci din început de la cei dintîi strămoşi, care mai înainte de potop au fost, anume de la Set, fiul lui Adam, s-a început Scriptura. Iar precum Sfîntul Teofilact spune, că cei vechi strămoşi nu din cărţi s-au luminat, apoi pentru aceasta, că atunci prea prost poporul fiind în partea cea de sub cer, nu mulţi ştiau Scriptura şi încă nu se înmulţise cărţile, fără numai

aceea una, de care am grăit, a lui Enoh carte. Iar Moisi a fost întîi înmulţitor al Scripturii, scriind acele cinci cărţi. Deci cum ar fi ştiut a scrie cărţile, de n-ar fi învăţat mai întîi singur de la altul, iar dacă s-a învăţat de la altul, apoi arătat este, că mai înainte de acesta a fost scriptura cărţilor. Iar mai mult nici Sfîntului Teofilact nu.ne împotrivim, nici povestitorilor celor ce au fost mai înainte de aceasta nu le facem nedreptate, ci pe a aceluia şi pe a acelora înţelegerea aici o punem pentru ştiinţă, şi cel ce voieşte să socotească, precum înţelege şi căruia va voi aceluia să-i creadă.

De crezut este şi aceasta, că Adam şi Set după înţelepciunea şi cunoştinţa ce li s-a dat lor de la Dumnezeu, au aşezat anul în zile şi în săptămîni şi în luni şi i-a învăţat pe oameni ştiinţa înconjurării anului şi numărarea zilelor şi a săptămînilor şi a funiilor şi a anilor.

întru acea vreme, Cain în ţara aceea în care fugise, născînd fii, a avut pe cel dintîi fiu anume Enoh, întru a cărui nume, după aceea a zidit şi o cetate Enohia în Siria, sub Muntele Libanului, după ce se înmulţise seminţia aceluia. Iar Enoh fiul lui Cain a născut pe Gaidan. Gaidan a născut pe Maleleil, Maleleil a născut pe Matusalem, Matusaiem a născut pe Lameh cel cu două muieri şi ucigaş de oameni, iar Lameh i-a născut şi pe ceilalţi.

Să ştii cititorule, căci cînd vei citi în seminţia lui Cain, pe Enoh, pe Maleleil, pe Matusalem, pe Lameh, să nu socoteşti că sînt aceia care puţin mai pe urmă în cea dreaptă seminţie a lui Set s-au născut, şi drepţi au fost, ci alţii neplăcuţi lui Dumnezeu, măcar de sînt şi cu aceleaşi nume. Pentru că mulţi sînt şi păcătoşi de un nume cu drepţii, şi drepţi de o numire cu păcătoşii. însă numele cel cinstit nu face pe om = drept şi sfînt, de-i va fi viaţa răzvrătită, nici numele cel necinstit nu face pe om necinstit şi păcătos, de-i va fi viaţa îmbunătăţită. Doi luda erau în ceata Apostolilor, unul Iscariotean, iar altul frate lui Dumnezeu (Matei 10, 4; loan 14, 22). La amîndoi un nume, ci viaţă deosebită, unul vînzător, altul propovăduitor al numelui lui lisus Hristos. Unul lepădat se făcu, iar altul frate Domnului după trup (Mt. 27, 3, 5; luda 9). Unul s-a spînzurat şi a pierit, iar altul pentru Hristos pătimind, cununii cereşti s-a învrednicit. Doi Enohi au fost mai înainte de potop, unul fecior lui Cain, iar altul din neamul lui Set. Deci al lui Cain în iad cu tatăl său s-a sălăşluit, iar al lui Set, Enoh s-a răpit la Rai. Doi şi Lamehi au fost, unul în neamul cel păcătos, altul în neamul lui Hristos. Deci acel din neamul cel păcătos, întîi în partea cea de sub cer a fost cu două muieri, iar altul a plăcut lui Dumnezeu, fiind tatăl lui Noe şi prooroc precum de dînsul mai pe urmă va arăta şi Istoria.

Aici a gîndi ne este şi pentru a noastră creştinească aceeaşi numire toţi din numele lui Hristos creştini ne numim, dar nu toţi lui Hristos plăcem. Ne-am botezat în Hristos, iar nu slujim lui Hristos, ci poftelor noastre: „Pentru că de care se biruieşte cineva, aceluia şi robit îi este" zice Sfîntul Petru Apostolul (II Petru 2, 19). Ci şi însuşi Hristos Domnul nostru în Evanghelie zice: „Cel ce face păcatul, rob este păcatului" (loan 8, 34). Şi sînt între noi mulţi care numai numele creştinesc la sine îl poartă, iar cu faptele se leapădă de el, şi nu ai lui Hristos, ci ai diavolului se fac, precum grăieşte sfîntul loan Evanghelistul „Cel ce face păcatul de la diavolul este" (I loan 3, 8). La unul ca acela se împlinesc cuvintele lui Hristos, cele ce în Apocalips s­au zis către îngerul Bisericii Sardiei: „Numele îl ai ca un Viu, dar mort eşti" (Apoc. 3, 1).

la-ţi aminte, o, omule, cel ce cu Sfîntul Botez te-ai luminat şi însemnat, iar cu lucrurile tale moartea cea veşnică îţi găteşti ţie în Iad. Cu numele creştin - iar cu lucrurile păgîn eşti. înger cu numirea, drac cu viaţa, om cu chipul, fiară cumplită cu năravul, însufleţit împreună şi fără de suflet negrijindu-te de mîntuirea sufletului tău. Nume ai ca un viu, dar mort eşti. Deci cruţă-ţi sufletul tău, cruţă şi numele creştinesc, ca să nu se hulească pentru tine numele Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ci te îndreptează prin pocăinţă şi te arată prin lucruri bune că eşti viu cu adevărat creştin, ca după numele tău să-ţi fie şi viaţa ta.
Faptele anilor de la suta a cincea

( De la anul 400 la anul 500 de la Zidirea lumii) Trăind Set fiul lui Adam de la naşterea sa ani 205, a născut pe întîiul său fiu Enos, din sora sa Asvama. Iar după naşterea aceluia a născut şi alţi mulţi fii şi fiice, petrecînd în naştere de fii şapte sute de ani şi mai mult, şi şi-a văzut nepoţii şi strănepoţii săi şi cea multă seminţie a sa, care din an în an se înmulţise.

Deci îi era lui locuinţa, şi a întregii seminţiei lui, la pămîntul cel mai înalt aproape de Rai (Chedrin, 8) şi avea poruncă de la tatăl său Adam ca să-şi păzească seminţia sa cu deadinsul. ca să nu se amestece ei cu cea de Dumnezeu urîtă seminţie a lui Cain, pentru că două seminţii erau în vremea aceea în partea cea de sub cer, care din doi strămoşi ieşise: din Cain şi din Set. Deci seminţia dreptului Set, era dreaptă şi sfîntâ. lui

Dumnezeu plăcînd, iar a lui Cain seminţie era rea şi răzvrătită, de Dumnezeu mîniitoare şi de oameni urîtoare, pentru că în ce fel era rădăcina de acel fel erau şi ramurile; precum le era tatăl, aşa erau şi fiii. Fiindcă la toate răutăţile fiilor săi, Cain le era chip şi începătură. Şi el întîi cu seminţia sa a început a hotărî pămîntul şi a face război şi a jefui şi a aduna bogăţie, nu numai din osteneala mîinilor sale, ci şi din răpiri şi asupriri, şi se ridicară de acele războaie între oameni. încă a aflat seminţia lui Cain şi feluri de meşteşuguri şi de măsuri ce la prisosită desfătare trupească era dată. Lameh strănepotul lui, neîndestulîndu-se cu o muiere, a luat două: pe Ada şi pe Sela şi a fost el întîi în lume cu două muieri. Deci i-a născut lui Ada pe labal, acela a aflat facerea corturilor din piei, şi era tată celora ce vieţuiau în lăcaşurile hrănitorilor de dobitoace. I-a născut şi pe alt fiu lubal, acela a aflat muzica, fluierul şi alăuta. Iar Sela cealaltă femeie a lui Lameh a născut pe Tovel (alţii Tubalcain pe acela îl numesc) el era bătător cu ciocanul, căidărar şi faur fierar. Iar sora lui Noema a aflat toarcerea lînii şi a inului şi ţesătoria; aceeaşi a aflat să facă din dobitocescul lapte untul şi brînza şi la celelate femeieşti lucruri de mîini ea a fost aflătoare.

încă s-a învăţat seminţia lui Cain şi vrăjitoriile, farmecele şi descîntecele şi împărtăşirea cu dracii şi era potrivnică lui Dumnezeu şi urîtă de Dumnezeu, pentru aceea mai pe urmă cu potopul s-a prăpădit de tot.

Iar de vreme ce în cel de Dumnezeu lepădat neam ai lui Cain, se aflau unii oameni de un nume cu cei drepţi bărbaţi, care sînt în neamul lui Set, precum Enoh, Maleleil, Matusal şi Lameh, pentru ca întru amîndouă seminţiile, întru a lui Cain şi a lui Set, sînt care se cheamă cu acelaşi nume, deci ca să se cunoască între dînşii deosebirea, amîndurora neamurilor tăbliţa aceasta înainte se pune aşa!

NEAMUL PĂCĂTOŞILOR

Cain, (Abel...),

Enoh, Gaidad Maleleil, Matusal,

Lameh (cu două muieri),

lovii, lubal, Tobei,

Acest neam tot a pierit depotop

Iar precum Cain seminţiei sale, a toată răutatea, aşa dreptul Set, seminţiei sale spre îmbunătăţită viaţă, înainte ducător, învăţător şi povăţuitor le era. Pentru că i-a învăţat pe fiii săi şi fiii pe ai lor fii ca să cunoască pe Dumnezeu şi să creadă întru Dînsul şi în frica Aceluia să petreacă. Şi să iubească şi să cinstească pe Ziditorul lor cu jertfe şi să se roage Lui cu osîrdie. La fel şi pe aproapele lor să-l cinstească şi să-l iubească ca însuşi pe sine şi nimănui să nu-i facă strîmbăte. Şi se împlinea bine întru dînşii porunca cea din început a legii celei fireşti, pe care mai pe urmă şi Hristos Domnul în Evanghelie a pomenit-o: „Precum voiţi ca să vă facă vouă oamenii, şi voi să le faceţi lor la fel" (Mt. 7, 12; Chedrin 8). Şi se scrie pentru seminţia lui Set, că se asemăna îngerilor cu viaţa lui cea dreaptă, cea deplin înţeleaptă, cea înfrînată, cea blîndă şi cinstită, la lungă vreme, pînă la o mie de ani.

Pentru dreptul Set şi aceasta se scrie, ca una pentru proslăvirea feţei lui, care i se făcuse lui întru răpirea cea de la înger, alte pentru înţelepciunea Sui şi cunoştinţa, ceea ce ştia cereştile porniri şi alergări, iar alta pentru viaţa lui cea sfîntă care era cu îngerii asemenea numit era de celelalte seminţii ca un Dumnezeu, iar seminţia lui numită era fiii lui Dumnezeu: Au văzut fiii lui Dumnezeu (adică ai lui Set) - zice - pe fiicele omeneşti (adică ale lui Cain) că frumoase sînt...

Faptele anilor de la suta a şasea (De la anul 500 la anul 600 de Ia Zidirea lumii)

Iar cînd s-au împlinit de la Facerea lumii ani 532, atunci s-a săvîrşit întîia asemănare a crugurilor cereşti, care nu de asemenea aleargă şt întoarcerea spre întîia rînduială a alergării. Căci că în cinci sute treizeci şi doi de ani (532) crugurile Soarelui care cîte douăzeci şi opt de ani (28) întru sine avînd, de nouăsprezece (19) ori întorcîndu-se. Iar crugurile lunii cîte nouăsprezece ani întru sine cuprinzînd, de douăzeci şi opt de ori întoarcerea sa făcîndu-şi. Iarăşi soarele şi luna întru alergarea crugurilor lor se aseamănă, precum au fost din începutul zidirii lor şi aleargă cu rînduială lor pînă la împlinirea numărului anilor acelora, după al cărora număr şi ciclul Păscăliei după aceia s-a alcătuit cu Literele slavoneşti.

Şi a fost întîia săvîrşire a anilor acelora şi întoarcerea Soarelui cu Luna, care aduce la alergarea cea de asemenea, în anul vieţii lui Set 302, iar ai vieţii lui Enos, în anul 98. (Conf. Chedrinos, fila 9).

Iar în vremile noastre cele de acum, pe acele cruguri cereşti,

care, în 532 de ani îşi aseamănă întoarcerea, se numără după a Răsăritului numărare de ani cea de 14 zile de la începutul lumii. Iar de cîte ori pînă la ziua înfricoşatei Judecăţi a lui Dumnezeu se va întoarce, de aceea nu este ştiut, precum şi Domnul nostru în Evanghelie a zis: „De ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii cereşti" (Mt. 24, 36).

Aici putem socoti, întru întoarcerea acelor cereşti cruguri şi întrecerea celor 7000 de ani, pînă la vremile noastre, cîţi oameni şi cetăţi şi împăraţi s-au întors, iar mai ales s-au răsturnat, au trecut şi de nimic s-au făcut: Au fost şi iată nu sînt, s-au stins, au pierit ca visul celui ce se deşteaptă (Ps. 72, 20). Iar ce fel de veac va fi după sfîrşitul lumii acesteia văzute, căruia nu va fi sfîrşit, pentru care adeseori îşi aduce aminte sfîntul David, zicînd: „Gînditu-m-am la zilele cele de demult şi de anii cei veşnici mi-am adus aminte" (Psalm 76, 5). Aducîndu-mi aminte de trecuţii ani, îndată îmi aduc aminte de veşnicia ceea ce are să fie în viaţa cea fără de sfîrşit. Deci şi nouă lîngă numărarea anilor acelora, care au trecut, nu fără de folos ne este a ne aduce aminte de veşnicia cea nenumărată cu anii, împreună şi de scurtimea vremelnicei noastre vieţi, oare degrab se răstoarnă şi ca o roată ce aleargă trece.

Ce este veşnicia care nu are sfîrşit? Şi ce este viaţa noastră care în puţină vreme se sfîrşeşte? isus al lui Sirah pe amîndouă acestea: veşnicia şi vremelnica viaţă socotindu-le, zice: „Numărul zilelor omului, cel mult o sută de ani este, ca o picătură din apele mării" (Sirah 18, 8-10). Ne mirăm dacă auzim că este cineva de o sută de ani şi zicem: De mulţi ani este omul acela! „Că zilele anilor noştri întru dînşii şaptezeci de ani, iar de este întru puteri, 80 de ani" (Psalm 89, 10-11). Iar o sută de ani a trăi, puţin cuiva se întîmplă. însă şi viaţa cea de 100 de ani alăturînd-o cu veşnicia (după socoteala lui Sirah) atîta de mică este, pe cît de mică este picătura apei, pe lîngă toata marea. Ce este mai mare decît marea Oceanului? Şi ce este mai mic decît o picătură de apă? Ce este mai lung decît veşnicia? Şi ce este mai, scurt decît viaţa aceasta vremelnică? Pentru că ce este viaţa noastră? Zice lacob Apostolul: „Abur este, care in puţin se arată şi apoi se stinge" (lacob 4, 14). încă nu numai 100 de ani, ci o mie de ani este pe lîngă veşnicie ca o picătură pe lîngă mare.

Frumos o socoteşte aceasta Sfîntul Iban Gură de Aur, zicînd în Mărgăritare „Pentru Bogai şi săracul Lazăr", Cuvrntul 1: „Spune-mi mie dacă cineva, întru o sută de ani. într-o noapte văzînd un vis nebun şi de multe bucate în vis îndulcindu-se şi deşteptîndu-se o sută de ani se va munci, oare ai putea pe o noapte a visului aceluia s-o asemeni cu suta de ani? Nicidecum. Aşa să gîndeşti şi de viaţa ce va să fie, cum că este visul cel întru o sută de ani, aşa este vremelnica viaţă, asemănînd-o cu viaţa ce va să fie, iar mai ales şi cu mult mai mult, cum este o picătură mică peste valul cel nemăsurat, aşa să înţelegi mia de ani, alăturînd-o pe lingă veşnicimea ceea ce va să fie". Pînă aici Gură de Aur.

Ci pe toate vremile şi anii lumii acesteia văzute, începînd de la Adam pînă la înfricoşata zi a Judecăţii, alăturîndu-le cu veşnicia, sînt ca o picătură pe lîngă oceanul cel mare. Cine poate să numere picăturile de apă din mare? Şi cine ar cunoaşte să numere anii veşniciei? Cine scoate cu pumnul toată marea? Şi cine va ajunge veşnicia cea fără de sfîrşit. întru care după vremelnica viaţă vom vieţui noi în veci? Ci amar de negrijirea noastră, că pe cea vremelnică scurtă şi care nimic este viaţa noastră, o cinstim mai mult decît pe veacul cel nesfîrşit, şi nebăgînd seamă de viaţa cea nesfîrşită, întru aceasta de puţină vreme atîta ne cufundăm, ca şi cum în ea în veci o să trăim! Pe cea degrab trecătoare o iubim, de ceea ce în veci petrece ne lepădăm? Pe cele vremelnice le căutăm, de cele veşnice nu ne grijim. Amărăciunea o vedem ca pe o dulceaţă, iar de singura adevărata dulceaţă cea din Cer care în veci îndulceşte, niciodată nu gîndim, nici dorim de dînsa.

încă să socotim şi această înţelegere a lui Sirah, că pe viaţa omenească cea de 100 de ani, o aseamănă cu picătura de apă, nu cea din vreun rîu mare dulce, primită la băut şi sănătoasă, ci cu picătura de apă a mării, care este amară, pe care a o bea nu este cu putinţă. întru care a închipuit Sirah viaţa omenească, ceea ce nu numai scurtă este, ci şi de amărăciunea necazurilor prea plină. Pentru că în ea sînt bolile, mîhnirile, scîrbele, suspinările ti chinurile cele rele. în ea sînt vrăjbile, prigonirile, alungările, răutăţile, zavistiile şi urîciunile, unele despre ai săi altele despre străini, în ea este sărăcia, lipsa, foamea, golătatea şi neîncetatele osteneli. De este cineva măcar şi bogat cu averea, aceia de grijile vieţii ziua şi noaptea nu are odihnă, nici nu poate dormi cu dulceaţă, măcar şi pe moale aşternut de s-ar odihni şi haine de mult preţ de ar purta, inima sa îi este plină de amărăciuni. I se pare cuiva că se îndulceşte de desfătarea lumii acesteia, însă şi în singură desfătarea aceea adeseori se amarăşte, afară de aceea, că dulceaţa păcatului nesuferită amărăciune îi găteşte. Pentru că vremelnică este ceea ce îndulceşte, iar veşnică este ceea ce are să-l muncească în iad. Ori stăpînitor mare de este cineva, acela de pretutindenea se fereşte, temîndu-se ca nu cumva vreun vrăjmaş să se scoale asupra lui şi să-i răpească stăpînirea lui. Şi nu este în lume vreo nenorocire care nu s-ar teme de schimbare şi de cădere. Nu este aici bucurie, care nu s-ar amesteca cu mîhnirea, nu este mîngîiere, care nu se însoţeşte cu întristarea, nu este veselie căreia nu i-ar urma mîhnirea, nu este rîs, după care n-ar veni plîns cu suspinare. Toate cele vremelnice ale vieţii sînt o amărăciune. Amară ca marea, iar mici ca picătura. Deci pentru ce le iubim pe ele mai mult deoît veşnicia şi dulceaţa, pe care a gătit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El?