Ana səhifə

Prin urmare este cea mai veche carte din lume. Din anul 3500 pînă la lisus Hristos sunt 2008 ani, iar de la li sus Hristos pînă la noi sunt 2005 ani, adunaţi fac 4013 ani de circulaţie


Yüklə 3.81 Mb.
səhifə9/41
tarix24.06.2016
ölçüsü3.81 Mb.
1   ...   5   6   7   8   9   10   11   12   ...   41

Faptele anilor de la suta a şaptea (De la anul 600 la anul 700 de la Zidirea lumii)

După împlinirea celor 600 de ani de la zidirea lumii, cînd strămoşul Adam prin pocăinţa cea aspră a plăcut lui Dumnezeu, i s-a făcut lui (după mărturia lui Gheorghe Chedrinul, fila 9) prin Dumnezeiasca Voie, de la îngerul Uriil, care este voievod şi păzitor oamenilor celor ce se pocăiesc, şi mijlocitor pentru dînşii către Dumnezeu, descoperire mai încredinţată pentru întruparea lui Dumnezeu, din Prea Curata, cea fără de bărbat, Pururea Fecioara Măria. Iar dacă pentru întrupare, deci şi pentru celelalte Taine ale mîntuirii noastre i s-a descoperit lui, adică: Pentru cea de voie Pătimire şi moarte a lui Hristos, pentru pogorîrea în iad şi pentru slobozirea drepţilor din iad şi pentru scularea Lui cea de a treia zi din Mormînt şi pentru alte Dumnezeieşti Taine şi pentru multe lucruri ce avea să fie după aceea, precum: pentru răzvrătirea fiilor lui Dumnezeu celor din seminţia lui Set şi de potop şi de Judecata ce va să fie, şi de cea de obşte înviere a tuturor. Şi s-a umplut Adam de mare dar Proorocesc şi proorocea cele ce aveau să fie, pe păcătoşi la pocăinţă ridicîndu-i şi pe drepţi cu nădejdea mîntuirii veselindu-i.

Am auzit de greşeala lui Adam pentru care s-a lipsit de Rai, să auzim şi de pocăinţa lui, prin care atîta milă a cîştigat de la Dumnezeu şi un Dar ca acela a aflat înaintea Domnului, cît şi descoperirii Tainelor lui Dumnezeu şi proorocescul Dar s-a învrednicit de la Dînsul. Ştim de greşeala lui Adam, iar în ce fel au fost nevoinţele şi ostenelile pocăinţei lui nu le ştim. însă nu şi aceasta nu o ştim, cum că păcătosului iertare de păcate şi minunata ştiinţă a Tainelor lui Dumnezeu, Darul şi Mila Domnului se dă nu într-acest fel, ci numai cînd arată adevărata pocăinţă. Zice Sf. Simeon Noul Teolog în rugăciunile cele către Dumnezeu aşa: „Cu mila îndurării Tale, Doamne, pe cei ce cu

căldură se pocăiesc îi curăţeşti, îi luminezi şi Luminii îi împreunezi, părtaşi Dumnezeirii Tale făcîndu-i fără pizmuire şi ce este străin de mintea îngerească şi omenească vorbeşti cu ei de multe ori, ca şi cu nişte prieteni ai Tăi adevăraţi". Pînă aici Simeon.

lată la cîtă Milă şi Dar, Milostivul Dumnezeu învredniceşte pe cei ce se pocăiesc cu adevărat în căldura Duhului, cît şi prieteni Lui şi îi face pe ei. Tainele qele neştiute ale Sale ie descopere lor, precum şi David pocăindu-se grăieşje către Dînsul: „Cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Tale mi-ai arătat mie" (Psalm 50, 8). Deci se cunoaşte că strămoşul nostru Adam adevărata pocăinţă a arătat-o cu inima înfrîntă şi cu multe osteneli. De vreme ce la atîta milă a descoperirii Tainelor lui Dumnezeu şi a Proorocescului Dar s-a învrednicit el. Iar nouă păcătoşilor de trebuinţă ne este să ne învăţăm şi să ştim ce este adevărata pocăinţă.

.Adevărata pocăinţă este, ca nu numai să ne mărturisim cu adevărat păcatele noastre, ci şi să nu ne întoarcem încă la cele mai dinainte lucruri rele, şi întru îndreptarea vieţii noastre după aceea să petrecem. Nu numai neîntorcîndu-ne la cele mai dinainte, ci şi cu inima înfrîntă să ne fie jale pentru cele ce le-am făcut înainte. Şi nu numai să ne fie jale, ci şi prin mari osteneli ale pocăinţei a ne împăca pentru păcatele cele făcute, întrucît a nu fi asemenea (ostenelile) cu păcatele cele lucrate, ci încă să le întreacă pe ele. Pentru că deşartă se pare a fi pocăinţa aceluia, care nu cu cea lungă înfrînare de bucate şi cu postirea cea o dată pe zi, vrea să-şi acopere cele multe îmbuibări şi beţii. Deşartă este pocăinţa aceluia, care prin scurta şi uşoara oarecare omorîre a trupului, i se pare a-şi curaţi cele multe şi grele păcate de moarte. Nedreaptă este pocăinţa aceluia, care nu cu multe suspinuri şi loviri în piept, se nădăjduieşte a se îndrepta de cele multe nedreptăţi, de furtişaguri, de ucideri, de jafuri, de răpiri, de asuprelile fraţilor şi de cele asemenea cu acestea. Neadevărată este iertarea păcatelor aceluia, care numai prin puţine lacrimi, afară de altele cuviincioase pocăinţei sale adevărate, nevoinţe şi osteneli, aşteaptă să-şi spele spurcăciunile cele mari şi fărădelegile şi să scape de muncile cele veşnice.

Multe lacrimi au vărsat Ninivitenii şi mare pocăinţă au arătat, că se îmbrăcau în saci de la mic pînă la mare, şi au poruncit post nu numai la oameni, ci şi la dobitoace şi au strigat către Dumnezeu lungindu-şi rugăciunea şi s-a întors fiecare din calea sa cea rea. însă neîncredinţaţi erau de mîntuirea lor, pentru că ziceau: „Cine ştie, oare se va căi, sau se va milostivi

Dumnezeu, şi oare îşi va întoarce iuţimea mîniei Sale, ca să nu pierim" (lona 3). Şi dacă aceia, atîta pocăinţă arătînd, neadeveriţi erau de milostivirea lui Dumnezeu şi de iertarea păcatelor lor, apoi ce fel de adeverire va avea, cel ce prin puţina pocăinţă aşteaptă şi nu prin multe lacrimi ca să se curăţească de cele multe şi grele păcate?

Dar vei zice: Ninivitenii erau păgîni, neştiind Scriptura ceea ce zice: „Inima înfrîntă şi smerită Dumnezeu n-o va urgisi" (Psalmul 50); şi „Aproape este Domnul de cei umiliţi cu inima şi pe cei smeriţi cu duhul îi va mîntui"; şi: „Zis-am: Mărturisi-voi asupra mea fărădelegea mea Domnului şi Tu ai lăsat păgînătatea inimii mele" (Psalmii 18, 33 şi 31). Iar noi credincioşii nădăjduim, că şi cele puţine lacrimi cu mărturisirea păcatelor, pot să cîştige de la Dumnezeu Mila şi iertarea păcatelor.

Răspund eu: Pot numai întru aceia, care sînt la sfîrşitul cel de moarte, cărora nu este vreme spre mai multe lacrimi şi spre a se împăca prin pocăinţă pentru păcate. Unora ca acelora pentru o sfărîmare a inimii Milostiv li se va face Domnul. Chip este tîlharul cel de pe Cruce, care ia sfîrşitul său nu multe cuvinte cu mărturisire şi cu inimă înfrîntă a zis. Şi îndată a auzit de la Domnul, milostivul acel cuvînt: "„Astăzi vei fi cu Mine în Rai". Iar de la omul cel sănătos şi care are vreme spre pocăinţă, îi cere Dumnezeu multe lacrimi şi multe osteneli şi nevoinţe (Luca 23) pînă ce ostenelile pocăinţei se vor asemăna, iar mai ales vor şi întrece pe păcatele ce au fost mai înainte.

încă pentru lacrimi şi aceasta să se zică: Sînt unii, care se şi umilesc la o vreme de păcatele lor şi plîng, iar a greşi nu încetează, pe unii ca aceia nu-i foloseşte chipul cel umilit, cînd năravul lor neîndreptat petrece. Alţii şi la pocăinţă vin, mărturisindu-şi cu lacrimi păcatele lor, iar după o vreme iarăşi la aceleaşi spurcăciuni de păcate se întorc şi unora ca acelora ce folos le este de spălarea lacrimilor, cînd iarăşi cu dragoste întru acea mai dinainte tină intră? Deci nu este de ajuns singură umilinţa ş'i sfărîmarea inimii ceea ce la o vreme se face fără de adevărată pocăinţă, ca adică nu numai să-i fie jale şi să plîngă pentru păcate, ci nici să nu se mai întoarcă la păcate, şi pentru cele făcute să sufere cuviincioasa osteneală. Pomeneşte Apostolul de Isav, fiul iui Isaac (Evr. 12, 17), cum că n-a aflat pocăinţa loc, măcar deşi cu lacrimi a căutat-o pe ea. Pentru ce lacrimile păcătosului aceluia nu i s-au socotit întru pocăinţă şi neprimite i-au fost lui Dumnezeu, nici nu i-a iertat păcatele de care păcătosul acela a plîns?

Răspunde Sfântul Gură de Aur în trimiterea către Evrei,



Cuvîntul 31: „N-a aflat pocăinţă, fiindcă n-a arătat cea vrednică pocăinţă. Şi ne sfătuieşte de aici pe noi păcătoşii, zicînd: Cîţi socotesc a greşi fără curmare (nădăjduindu-se că fără cea cuviincioasă obosire şi chinuire să dobîndească iertarea păcatelor lor) acestea să le gîndească: Pentru ce Isav n-a cîştigat iertare? Pentru că nu s-a pocăit precum se cădea. Oare voieşti să vezi pocăinţă cu deadinsul (adevărată, cuviincioasă), ascultă pocăinţa lui Petru cea după lepădare. Pentru că ne spune nouă pentru dînsul evanghelistul zicînd: Ieşind afară a plîns cu amar (Mt. 26, 75). Pentru aceasta i s-a şi iertat lui un păcat ca acela, fiindcă s-a pocăit cu chipul care i se cădea". Pînă aici Sfîntul Gură de Aur.

Iarăşi va zice cineva: Sfîntul Petru un ceas plîngînd, a cîştigat iertare greşelii sale, deci şi mie de voi plînge un ceas înaintea Domnului, mi se vor ierta păcatele, fără de multe şi îndelungate osteneli ale pocăinţei. Unuia ca aceluia îi răspunde ucenicul lui Petru Sf. Clement Papa, zicînd pentru dînsul, la Cuvîntul de la Matei cap. 20: Că în toate nopţile auzind glasul cocoşului cîntînd, îndată îşi aducea aminte de lepădarea aceea cu care de Hristos se lepădase şi se arunca la pămînt şi multe lacrimi vărsa, plîngînd cu amar, şi aşa făcea toată viaţa sa. Şi pentru aceea Nichifor scriitorul faptelor Bisericeşti, Cartea 2, cap. 26 scrie de dînsul, că ochii lui îi erau însîngeraţi, iar aceasta din cea prea multă plîngere era, de acest fel a fost pocăinţa Sfîntului Petru după greşeala lui. Iar tu cel ce te nădăjduieşti ca într-un ceas să-ţi plângi păcatele tale, oare poţi să plîngi aşa cu amar precum a plîns Petru? Şi în toate nopţile a te tîngui ca şi dînsul? Şi iarăşi: Oare poţi tu să suferi ca acele osteneli şi nevoinţe precum a suferit Petru, răsplătind lui Hristos Domnului său pentru lepădarea sa, pînă la cea cu capul în jos răstignire a sa? Deci să nu te nădăjduieşti la cea puţină oarecare umilinţă a inimii, care ţi se face la o vreme, nici să cutezi la cea mai mică osteneală a ta şi la nevoinţa cea scurtă. Ci întocmai cu păcatele tale, iar mai ales şi mai multă, o păcătosule, să-ţi arăţi înaintea Domnului cu multe lacrimi pocăinţa, şi atunci să aştepţi de la Dînsul, Milă.

învaţă Sfîntul Gură de Aur în Cuvîntul 10 la Evanghelia de fa Matei 3, 8, scriind aşa: „Pocăinţa zic: Ca nu numai de cele mai dinainte rele a se depărta, ci şi mai mari bunătăţi a arăta: Pentru ca să faceţi rod uri vrednice de pocăinţă, iar cum să ie facem? De vom începe a face cele potrivnice păcatelor, precum aş zice: De ai răpit cele străine, dă dar şi pe ale tale. Ori multă vreme ai curvit, înfrînează-te dar şi de a ta femeie, la rînduite zile, deprinzîndu-te cu înfrînarea. Ori ai ocărit şi ai bătut pe cei ce-ţi învinuiau, deci binecuvintează pe cei ce te dosădesc şi fă

84

bine celor ce te rănesc pe tine. Pentru că nu ne este destulă sănătatea nouă ca numai să scoatem săgeata, ci şi doftorii să ne punem pe rană. Ori te-ai desfătat şi te-ai îmbătat în vremea cea mai dinainte, posteşte acum şi la băutura apei ia aminte, ca să ridici vătămarea ce ţi s-a adus ţie din beţie. Ori ai căutat cu ochi curveşti la frumuseţe străină, apoi să nu mai cauţi nicidecum la feţe femeieşti, întru cea mai multă păzire rînduindu-te pe sineţi după ranele ce le-ai luat, pînă ce te vei întări întru bine, pentru că „Abate-te de la rău şi fă bine" (Ps. 33, 13). Pînă aici Gură de Aur.



Şi apostolul sfătuieşte la Romani 6, 19; „Precum aţi pus de faţă mădularele voastre slujitoare necurăţiei şi fărădelegii întru fărădelege, aşa şi acum să vă puneţi de faţă mădulările voastre slujitoare dreptăţii întru sfinţenie".

Iar Sfîntul Grigorie Dialogul; numind pe om pom ce se cunoaşte după roadele sale, zice în Cartea 6, cap. 15, de la loan cap. 13: „Deci din roduri, iar nu din frunze, sau din rădăcină are să se cunoască pocăinţa, fiindcă şi Domnul a blestemat pe pomul ce avea numai frunzele, iar nu şi roduri. Că mărturisirea n-o primeşte (care se face numai cu cuvintele) şi fără de rodurile obosiriî trupului". Pînă aici Grigorie Dialogul.

Iar noi să luăm aminte. Precum pomul cel bun nu din rădăcină şi din frunze, ci din rodurile cele bune se cunoaşte, aşa adevărata pocăinţă din faptele şi părerea de rău. Pom de gînd este omul şi are rădăcină a pocăinţei sale: gîndul şi voinţa mărturisirii păcatelor. Iar frunze: singură mărturisirea păcatelor. Care cu cuvintele iată se face spre Dumnezeu înaintea Părintelui Duhovnicesc şi făgăduinţa de îndreptare, iar rodurile acelui pom sînt ostenelile îndestulatei pocăinţe. Deci se cunoaşte adevărata pocăinţă nu din rădăcina gîndului, nici din frunzele mărturisirii şi ale făgăduinţei, ci din singure ostenelile îndestulatei pocăinţe. Intăreşte-ţi gîndul ca o rădăcină, înmulţeşte-ţi cuvintele ca nişte frunze. De nu vei avea roduri vrednice de pocăinţă, nevoinţe ostenitoare - zic - şi osîrdnică sîrguinţă pentru îndestulata pocăinţă de păcate, nu vei fi pom de binecuvîntare vrednic, ci de blestem să te temi.

Pe doi păcătoşi îi aflăm în Sfintele Scripturi care se pocăiesc de faptele lor cele rele şi şi-au mărturisit păcatele lor la Dumnezeu: Saul şi David, dar n-au cîştigat amîndoi de la Dumnezeu iertare. A zis Saul: (I Regi 15, 24): „Am greşit că am călcat cuvîntul Domnului". A zis şi David: (II Regi 12, 1 3): „Am greşit Domnului meu!" Deci David a cîştigat iertare şi s-a mîntuit, iar Saul nu s-a învrednicit de iertare şi în mînia Domnului a rămas şi a pierit. Pentru ce? Au doară nedrept este

Domnul, că pe un păcătos ce s-a mărturisit Lui l-a miluit, iar pe altul l-a lepădat? Să nu fie! Pentru că drept este Domnul întru toate lucrurile Sale (Psalm 144, 18). Ci pricina este numai a celui neiertat păcătos Saul.căci mărturisindu-şi păcatul său, nu s-a căit cu îndestulare de dînsul, adevărata pocăinţă şi îndreptare nearătînd, măcar deşi îndestulată vreme a avut spre pocăinţă şi îndreptare. Iar David după mărturisirea păcatului său, o, cît de mult s-a ostenit întru pocăinţă! în toată noaptea aşternutul său cu lacrimile udîndu-şi, în miezul nopţii sculîndu-se, cenuşă ca pîinea mîncînd şi băutura cu plîngerea amestecîndu-şi de postire slăbind şi obosindu-şi trupul său şi smerindu-se înaintea Domnului în sac şi în cenuşă multă vreme, pentru aceea nu numai de păcat s-a iertat, ci şi iubit lui Dumnezeu s-a făcut. Iar Saul cel ce a făcut numai singură mărturisirea de păcat, iar în pocăinţă nu s-a ostenit, a rămas neiertat în veci. Deci să nu se nădăjduiască nimeni că se va curaţi de păcatele sale cele mari numai cu singură mărturisirea şi cu o puţină umilinţă, fără de ostenelile şi nevoinţele cele ce se cuvin la adevărata pocăinţă, cînd are vreme spre îndreptarea sa şi spre întreaga pocăinţă pentru păcate şi se leneveşte a se osteni. Bine este a urma lui David celui ce grăieşte: „Fărădelegea mea eu o voi vesti şi mă voi griji de păcatul meu" (Psalm 37, 19). lată nu se îndestulează David numai cu singură mărturisirea fărădelegii sale, ci şi de întreaga pocăinţă se grijeşte. Mărturisi-voi păcatul meu - zice - şi mă voi osteni pînă ce deplin mă voi pocăi de dînsul. Pentru că se foloseşte a descoperi rana, iar doftoria cea cuviincioasă la rană a nu o pune? Ce folos este a-ţi mărturisi păcatele, iar canon a nu purta pentru ele, nici a-ţi îndrepta viaţa ta?

Enos trăind ani 190 a născut pe Cainan. Iar după naşterea aceluia, a născut alţi mulţi fii şi fiice, petrecînd întru naşterea de fii ani 715. .

Deci se cuvine a pomeni şi pentru hrana oamenilor celor dintîi, cu ce se hrăneau. Seminţia cea dreaptă a lui Set se hrănea cu pîine şi cu apă, cu verdeţuri şi cu poame din pămînt şi din pomii grădinilor şi cu miere şi cu lapte, iar carne nu mîncau. Şi povestesc oarecare cum înaintea potopului, nicidecum oamenii nu ştiau de mîncarea cărnii, însă de seminţia lui Cain cea de Dumnezeu urîtă, nu este înştiinţare, oare se înfrînau de mîncarea cărnii, căci acea seminţie şi la vînatul fiarelor se îndeletnicea, precum şi Lameh orbul cel ce a ucis pe strămoşul său Cain, în loc de fiară, la vînat. Iar de s-ar crede caldeiasca istorie, aceea povesteşte, că după răzvrătirea fiilor lui Dumnezeu, înmulţindu-se uriaşii s-a început între aceia

mîncarea de carne înaintea potopului. Căci atîta de răi erau uriaşii aceia, cît mîncau carne de om, care după sfîrşitul lui Set se va arăta.
Faptele anilor de la suta a opta

(De la anul 700 la anul 800 de la Zidirea lumii) Enos dreptul (Fac. 4), înmulţindu-se seminţia lui a început soborniceşte a slăvi pe Dumnezeu, precum se scrie de el; Acesta a nădăjduit a chema Numele Domnului Dumnezeu, nu ca şi cum mai înainte de el nimenea nu chemase Numele Domnului, ci (după arătarea tîlcuitorilor) cum că el a fost întîi aflător soborniceştii slavoslovii (Doxologii) lui Dumnezeu. Căci că şi mai înainte de acesta, Adam, Abel şi Set chema pe Domnul şi se rugau aceluia şi jertfe îi aduceau Lui, însă fiecare deosebi o făcea aceea, singur de sineşi. Iar Enos a început a aduna pe fiii săi şi pe fiii fiilor săi în fiecare dimineaţă, ca adică soborniceşte să aducă lui Dumnezeu jertfă şi Doxologie şi rugăciuni. Şi a alcătuit oarecare cîntări şi rugăciuni şi pe table le-a scris pe ele, ca unul ce a adus întru săvîrşire slovele cele începute de Set tatăl lui. Pentru că Set (precum mai înainte s-a zis) a început slovele, iar Enos Ie-a săvîrşit. Deci scriind cîntările şi rugăciunile pe care Ie-a alcătuit, le-a dat pe ele seminţiei sale, spre universala rugăciune către Dumnezeu şi de aceea se scrie pentru dînsul, cum că el a început a chema Numele Domnului, adică: soborniceşte a slăvi pe Dumnezeu şi a se ruga (conf. Cornelie şi Alapid).

Din început s-au cunoscut de sfinţii strămoşi cei de Dumnezeu înţelepţiţi, cît este de mare trebuinţă de rugăciune la omul cel ce ştie pe Dumnezeu! Şi precum într-însa singuri se deprindeau, aşa şi pe fiii săi şi pe nepoţi şi strănepoţi la aceea îi învăţa. Pentru că atîta de nevoie este rugăciunea la om, pe cît la trup este hrana cea din toate zilele. Pîinea întăreşte trupul, iar rugăciunea pe suflet, pentru că hrana sufletului este rugăciunea, după a Scărarului învăţătură. Şi precum trupul fără de hrană slăbeşte, aşa sufletul fără de rugăciune. Pentru că nici nu poate ca să primească de la Dumnezeu vreun Dar, sufletul spre învierea şi întărirea sa, de n-ar cere prin rugăciune: „Cereţi - zice - şi se va da vouă, cel ce cere va lua" (Matei 7, 7).

Rugăciunea este cheia spre Vistieriile lui Dumnezeu, cu care tot cel ce voieşte îşi deschide luişi uşa Milostivirii lui Dumnezeu şi intră şi iese şi păşune află. Oare nu cu rugăciunea a deschis Mie cerul şi l-a încuiat? S-a rugat şi cerul a dat ploaie, pămîntul a răsărit rodul său (lacob 5, 18). Rugăciunea atîta de nevoie este oamenilor, pe cît ostaşului în război arma. Pentru că război este viaţa noastră, iar noi ostaşi, potrivnicii noştri cei ce nevăzut asupra noastră pururea se luptă sînt diavolii. Cine din ostaşi iese la război fără de arme? Cine voieşte să biruiască nevăzutele pîlcuri ale satanei, neîntrarmat cu rugăciunea? Potrivnicul cu arma, iar cu rugăciunea dracii se izgonesc. Să auzim pe Sfîntul Gură de Aur zicînd: „Oriunde ne­ar vedea pe noi demonii cu rugăciunea înarmaţi, de acolo fug, precum şi războinicii şi tîlharii unde văd ostăşeasca sabie deasupra capului lor goală". Ci şi pe cei văzuţi potrivnici rugăciunea este puternică să-i biruiască. Oare nu cu rugăciunea lui Moisi, văzutul vrăjmaş Amalic biruit fu în pustie? Rugăciunea, atîta este de nevoie sufletului celui ce se grijeşte de mîntuirea sa, pe cît sînt cetăţii de nevoie zidurile, cînd este întru înconjurarea celor de alt neam. Pentru că este sufletul Cetate a Marelui împărat Dumnezeu, întru care Cetate faptele cele bune, ca cetăţenii locuiesc, iar Darurile lui Dumnezeu, ca nişte comori împărăteşti se păstrează. Acea cetate sufletească, o, în cît de mare împresurare de nevăzuţii vrăjmaşi totdeauna petrece! Care ziua şi noaptea, cu toate violentele lor meşteşuguri pe Cetatea aceea o luptă şi se sîrguiesc s-o prade, să o biruiască, s-o risipească şi întunecoasei sale stăpîniri s-o supuie! Ci de înrăutăţită lor socoteală, ce apără şi ce goneşte puterea acelora cea mult meşteşugită? Cu adevărat zidul rugăciunii este tare, îndrăznire avînd către Dumnezeu, pentru că de la Dînsul cîştigînd ajutor, se păzeşte întreagă şi nevătămată, precum de aceasta în Vieţile Sfinţilor prea mult se află scris. Rugăciunea atîta este la tot credinciosul de nevoie, pe cît la un prea ostenit bătrîn toiagul în cale, precum celui ce şade întru întunericul nopţii o lumină aprinsă, precum celui întinat de noroi, nişte apă curată spre spălare, precum ziditorului de casă temelia. Pentru că cu aceea în calea vieţii noastre ne sprijinim, fiind însărcinaţi de păcate. Prin ea întunericul şi negura noastră cea sufletească se luminează, prin ea se spală cele de păcate spurcăciuni ale sufletelor noastre, pe aceea ca pe o temelie se zidesc lucrurile cele bune. Căci că nici un lucru bun nu se poate începe şi a se zidi, de nu va fi întărit pe temelia rugăciunii, în zadar începe cineva lucrul său, de nu se va ruga mai întîi lui Dumnezeu cu căldură. Pentru aceea Sfîntul loan Scărarul numeşte pe rugăciune maică şi împărăteasă şi izvor al bunătăţilor, curăţire de păcate, la scîrbe perete în mijloc, a războaielor sfărîmare, a dăruirilor mijlocitoare, a minţii luminare, deznădăjduirii secure, a nădejdii încredinţare, a grijii dezlegare, şi prin alte numiri de

88

laudă o fericeşte pe ea, arătîndu-i întru numirile acelea puterea şi lucrurile ei.

Iar nouă să ne fie a şti, că rugăciunea numai întru acea vreme este în nişte puteri şi lucrări ca acelea, cînd aceea lui Dumnezeu plăcută se face de noi. Pentru că de multe ori rugăciunile multora, nu numai neplăcute, ci şi greţoase se arată înaintea lui Dumnezeu şi nu numai nici un bine nu ne fac, ci şi întru păcat ni se socotesc, precum se grăieşte în Psalmi, rugăciunea lui să fie întru păcat. Deci cel ce voieşte ca să-şi facă rugăciunea sa plăcută lui Dumnezeu, dator este ca mai întîi singur întru sineşi să se înveţe, cum să înceapă rugăciunea. Sfătuieşte Sirah: Mai înainte de rugăciune te găteşte pe sineţi (Sirah 18, 23). Iar a se găti pe sine este, ca mai întîi toată grija vieţii s-o lepezi şi toate gîndurile deşarte să le tai, apoi toată mintea ta s-o întorci spre Dumnezeu şi s-o înalţi spre Dînsul, şi să stai înaintea Lui cu frică, cu cucernicie şi cu cinste, precum cineva stă înaintea împăratului pămîntesc. Deci să ne rugăm cu luare aminte şi cu înţelegerea celor ce se grăiesc, după sfătuirea lui David: „Cîntaţi Domnului Dumnezeului nostru, cîntaţi-l cu înţelegere" (Psalm 46, 6) adică, luaţi aminte şi înţelegeţi cele ce citiţi şi cîntaţi întru rugăciune. Pentru că ce folos este întru rugăciunea aceea care se face fără luare aminte şi fără înţelegere? în gură rugăciunea, iar în minte neplăcute lui Dumnezeu gînduri, limba se roagă, iar inima îl mînie pe Acela, către care se roagă; gura cinsteşte pe Dumnezeu, iar inima departe stă de la Dînsul. Oare o rugăciune ca aceea poate să fie primită lui Dumnezeu, şi oare o va auzi pe ea Domnul? Grăieşte Sfîntul Ciprian în cartea ce se numeşte: „Pacea cu Dumnezeu": „Cum tu doreşti să fii auzit de Dumnezeu, cînd singur pe tine nu te auzi? Voieşti ca Dumnezeu să-şi aducă aminte de tine, cînd te rogi, iar tu singur de sineţi nu-ţi aduci aminte". Pînă aici Ciprian.

Rugăciunea fără luare aminte este ca o cădelniţă fără foc şi fără tămîie, ca o candelă fără untdelemn, ca un trup fără de suflet, urîciune, iar nu plăcere lui Hristos Stăpînului nostru. Pentru că nu cuvintele cele ce ne ies din gură îl roagă pe El, ci mintea cea ridicată către Dînsul. Nu glasul gîtului intră în urechile Domnului Savaot, ci suspinarea cea din inimă înfrîntă şi nu spre cea multă grăire a celui ce se roagă se pleacă Dumnezeu.

încă celui ce voieşte a înălţa rugăciunea cea plăcută lui Dumnezeu, de trebuinţă este să adauge credinţă cu neîndoitâ "â dej de pentru cîştigarea celor cerute, precum ne învaţă Sfîntul Apostol lacob: „însă să ceară cu credinţă, nimic îndoindu-se, pentru că cei ce se îndoieşte se aseamănă cu valul mării, să nu socotească omul acela că va lua de la Dumnezeu" (lacob I, 6-8). Iar Sfîntul Teofilact zice la Luca cap. 18: „De nu va crede omul că va lua orice folos pe care-l cere, în zadar face rugăciunea". Şi Scărarul a adeverit cum că de nevoie este întru rugăciune credinţa: „De vreme ce aceea întraripează rugăciunea, iar fără de credinţă nu poate să zboare la cer rugăciunea".

Iar că două aripi ale rugăciunii zice sînt, nerăutatea şi mila, că adică să ierţi pe cela ce greşeşte şi să dai celui ce cere. Pentru că de doreşti ca să-ţi ceri ţie ceva de la Dumnezeu, apoi singur tu nu trece cu vederea pe cel ce cere de la tine. De voieşti să rogi pe Hristos pentru iertarea greşealelor tale, tu mai întîi să ierţi pe fratele tău cel ce te-a mîhnit. Şi Evanghelia învaţă ca nu mai întîi să aduci darul cu rugăciunea la Dumnezeu, pînă ce nu vei face pace cu fratele şi vei dezlega vrajba (Mt. 5. 24). Şi altele multe (de care acum cu de-amănuntul nu grăim) ce se cuvin la buna rugăciune să-şi adune luişî cel ce voieşte cu Dumnezeiască plăcere să se roage, precum este: postul, înfrînarea, liniştea, îndelunga răbdare, ostenelile şi omorîrea poftelor sale, încă lîngă toate acestea mai de nevoie este aceasta: cu ştiinţă curată să-şi facă rugăciunea. „Pentru că dacă inima noastră (adică Ştiinţa) nu ne înfruntează pe noi - zice Apostolul - îndrăznire avem către Dumnezeu, şi orice am cere luăm de la Dînsul, căci Poruncile Lui păzim" (loan 3, 21-22). lată semnul celei bune de Dumnezeu primite rugăciuni, inimă neimputătoare, ştiinţă curată, care nu-ţi roade cele dinlăuntru, nu te mustră înaintea iui Dumnezeu, nici nu înfruntează rugăciunea, ce păzeşte Poruncile lui Dumnezeu. Şi aceea singură lucrează întru noi îndrăznire către Dumnezeu, cînd Poruncile Lui păzim, întru acea vreme luăm de la Dînsul cele ce cerem. Deci, cu vrednicie să ne putem ruga Domnului nostru, să ne curăţim mai întîi ştiinţa noastră prin pocăinţă adevărată şi să ne ţinem de păzirea Poruncilor Domnului, că într-alt fel nu putem să-L rugăm pe Dînsul de nimic. Pentru că de ce Dumnezeu nu ascultă uneori rugăciunile păcătoşilor? Pentru aceea că şi ei nu ascultă Poruncile Lui. Luminos de aceasta vorbeşte Parimiarui: „Cel ce-şi abate urechea sa ca să nu asculte legea (Domnului), acesta greţoasă îşi face rugăciunea" (Pilde 28, 9). Urîtă la Dumnezeu este rugăciunea păcătosului ce nu se pocăieşte şi Legea lui Dumnezeu n-o ascultă. Şi cum un păcătos ca acela ar putea să milostivească pe Dumnezeu, pe Care totdeauna ziua şi noaptea îl mîhneşte greu? Să auzim ce grăieşte Dumnezeu prin gura Proorocilor Săi către păcătoşii ce nu se pocăiesc: „Cînd veţi ridica mîinile voastre spre Mine, îmi voi întoarce ochii Mei dinspre voi, şi de aţi înmulţi rugăciunea, nu vă voi asculta pe voi, că mîinile voastre sînt pline de sîngiuiri" (Isaia I, 15). Şi iarăşi pentru păcătoşi zice: „De vreme ce pămîntul îl umplură de fărădelegi şi s-au întors să Mă mînie pe Mine, deci şi Eu voi face lor cu iuţime şi nu-i va cruţa pe ei ochiul Meu şi nu-i voi milui şi vor striga în urechile Mele cu glas mare şi nu-i voi auzi pe ei" (iezechiil 8, 17-18).

lată vedem ce, pe rugăciunea noastră nu bineplăcută şi urîtă o face înaintea lui Dumnezeu şi spre mînie mai mult decît spre milostivire îl îndeamnă, ştiinţa noastră cea rea, păcatele noastre, de la care nu voim a înceta şi a ne pocăi. Că precum o rană pe trup avînd fierul mai adînc întru sine, nicidecum nu poate să se tămăduiască, de nu mai întîi fierul s-ar scoate dintr-însa. Aşa nu se poate ca pentru iertarea păcatelor să îmblînzim pe Dumnezeu, de nu mai întîi păcatele noastre din sufletele noastre le vom smulge şi le vom urî pe ele şi le vom lepăda de la sine. Acestea în scurt s-au zis pentru rugăciune, iar mai mult fiecare să ceară Darul rugăciunii de la singur Dumnezeu, Cel ce dă rugăciune celui ce se roagă. Pentru că nu ştim a ne ruga precum se cuvine, de nu ne va povăţui El pe noi prin Duhul Său cel Sfînt (Rom. 8, 29). încă bine este a asculta şi sfatul lui David cel ce zice: „Desfăteazâ-te în Domnul şi-ţi va da ţie cererile inimii tale" (Psalm 36, 4). Iar cum să te desfătezi în Domnul? Cel ce voieşte să întrebe pe Dragostea cea Dumnezeiască, aceea îl va învăţa, o ştiu aceea cei ce cunosc ce este dragostea cea fierbinte către Dumnezeu şi care-i sînt învăţăturile aceleia.

Cainan fiul lui Enos, trăind 170 de ani a născut pe Maleleil. Iar după naşterea aceluia, a petrecut în naşterea de fii ani 540 şi a născut fii şi fiice.


Faptele anilor de ia suta a nou a

(De la anul 800 la anul 900 de Ia Zidirea lumii) Deci vremea este a pomeni şi de aceasta, care pentru Adam şi pentru Set se scrie în Istorii (losif evreul, Navclir şi ceilalţi), cum că amîndoi strămoşii aceia, una din Proorocescul Dar şi din descoperirile ce erau întru dînşii, iar alta că socotind alergările crugurilor cereşti, înainte cunoscuse, cum că Dumnezeu va să pedepsească lumea aceasta cu două pedepse, cu APĂ şi cu FOC. însă nu cu totul arătate fiind, care pedepse mai întîi va să fie, ori cea de foc, ori cea de apă. A pus doi stîlpi de piatră şi de cărămidă şi a scris pe dînşii (iar alţii zic că pe table de aramă şi de piatră scrisorile acelea le-a zidit în



91

stîlpii aceia), pentru cea a omului zidire de la Dumnezeu, şi pentru cădere şi din Rai izgonire şi pentru făgăduita izbăvire de la Domnul a neamului omenesc. Apoi încă prooroceşte a scris şi pentru cele viitoare pedepse, asupra nepocăiţilor păcătoşi, şi vederile cele pentru cereştile cruguri şi semne de stele numărătoare a arătat şi învăţături pentru oarecare pămînteşti de nou aflate meşteşuguri şi porunci oarecare povăţuitoare la viaţa lui Dumnezeu plăcută. Că înmulţindu-se pe pămînt oamenii, prin îmbunătăţită viaţă să-i placă lui Dumnezeu, împlinindu-i voia Lui cea sfîntă. Deci pentru aceea, pe acei (sau întru acei) doi stîlpi de piatră şi de cărămidă, pe acelea le-a scris, ca de ar fi fost mai întîi pedeapsa cea de foc pe pămînt, apoi cel de piatră stîlp stricîndu-se de foc, să rămîie cu scrisoarea stîlpul cel de cărămidă, iar de ar fi fost mai întîi cea de apă pedeapsă, apoi cel de cărămidă stîlp de apă mistuindu-se, cel de piatră întreg să rămînă, pentru cel de pe urmă neam omenesc. Şi zice istoricul evreu losif, ca şi cum acel stîlp de piatră pînă în zilele lui s-ar fi aflînd oareunde în părţile Siriei. Deci a fost întîia pedeapsă cu apă cea din zilele lui Noe, iar pe cea de foc o aşteptăm întru cea înfricoşată a lui Hristos a doua Venire.



întru începutul lumii, strămoşilor noştri celor dintîi li s-a descoperit de la Dumnezeu, precum de potopul apei, aşa şi de pedeapsa focului ceea ce va să fie păcătoşilor. Că cele mai de pe urmă neamuri omeneşti ştiind de aceea să se teamă de ea, şi să nu îndrăznească a mînia pe Dreptul Judecător şi Izbînditorul, Cel ce va să judece cu foc şi cu munci, înfricoşată şi cumplită a fost pedeapsa potopului, ci mai înfricoşată şi mai cumplită va să fie pedeapsa focului. Apa potopului numai pămîntul l-a acoperit, iar focul nu numai pămîntul şi toate lucrurile cele de pe dînsul, ci şi Cerurile va arde, precum Sfîntul Apostol Petru arată zicînd: „Cerurile arzîndu-se se vor risipi, şi stihiile învăpăindu-se se vor topi" (2 Petru 3, 10). întru acea vreme ce frică şi cutremur va fi păcătoşilor, cînd venind înfricoşatul Judecător, foc înaintea Lui va merge, iar rîul cel de foc şi groaznic înaintea Judecăţii Lui va începe a trage pe toţi! Iar mai vîrtos să ne temem noi de focul gheenii, întru care ca în potop, toţi cei osîndiţi, cei izgoniţi de la Faţa lui Dumnezeu, se vor afunda. O, cît de înfricoşat este acel foc de care şi singur Satana se cutremură! Penru că izgonind Domnul nostru legheonul acel drăcesc în părţile gadareniior, L-au rugat pe El dracii (Marcu 5) ca să nu le poruncească lor să meargă întru adînc, ca nu mai înainte de vreme să se muncească în focul gheenii. Şt de este înfricoşat dracilor adîncul gheenii, apoi cu cît mai ales va fi groaznic oamenilor? Pentru că, dacă şi aici

92
1   ...   5   6   7   8   9   10   11   12   ...   41


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©atelim.com 2016
rəhbərliyinə müraciət