Prin urmare este cea mai veche carte din lume. Din anul 3500 pînă la lisus Hristos sunt 2008 ani, iar de la li sus Hristos pînă la noi sunt 2005 ani, adunaţi fac 4013 ani de circulaţie
|
|  Yüklə 3.81 Mb.
|
101 „De-mi va sluji cineva Mie, îl va cinsti pe el Tatăl Meu" (loan 12, 26). Cum îl va cinsti? Prieten Luişi pe acela îl va numi şi-l va face. Pentru ce plăcuţii lui Dumnezeu cei ce-l slujesc Lui, ca nişte prieteni ai lui Dumnezeu se cinstesc şi se proslăvesc? Oare n-a numit Scriptura pe Avraam prieten lui Dumnezeu? Grăind lacob Apostolul: „A crezut Avraam lui Dumnezeu şi i s-a socotit lui întru dreptate, şi prieten lui Dumnezeu s-a numit" (lacob 2, 23). Pe Sfinţii Apostoli cum îi numeşte Domnul nostru? Să luăm aminte: „Voi prietenii Mei sînteţi, nu vă voi mai numi pe voi încă slugi, ci prieteni" (loan 15 14). Şi care cinste poate să fie mai înaltă decît aceasta? Ca adică prieten lui Dumnezeu a se chema şi a fi? Dacă în cinstele pămînteşti cele vremelnice, foarte cinstit este acel om pe care împăratul îl măreşte şi-l numeşte luişi prieten, cu cît mai ales în cea veşnică de sus slavă, mare şi prea mare cinste va fi acelora care sînt prieteni împăratului Ceresc. A mărit Faraon pe losif, Artaxerxes pe Mardoheu şi erau cinstiţi şi slăviţi şi iată şi cei ce l-au ridicat la cinste şi cei ce s-au cinstit, şi cei ce le făceau cinste, toţi demult s-au trecut, ca umbra, ca visul şi locul lor nu se află pe pămînt. Iar cinstea aceea cu care Dumnezeu va cinsti şi va proslăvi pe prietenii Săi în ceruri, nu se va trece întru nesfîrşiţii veci. De vreme ce şi Dumnezeu Cel ce-i va cinsti şi-i va proslăvi este veşnic şi cei ce se vor cinsti şi se vor proslăvi de Dînsul, vor fi fără de moarte şi slava aceea cerească fără de sfîrşit va fi. Pe acea veşnică a prietenilor lui Dumnezeu cinste, ce limbă o va spune, sau ce minte omenească o va putea ajunge? Sfîntul Apostol Pavel răpit a fost acolo şi cele negrăite cuvinte auzindu-le, a zis: „Nu este slobod omului a le grăi" (I Cor. 12, 4). Pentru ce? De vreme ce mintea omenească nu poate să le cuprindă, măcar de ar fi spus Apostolul acelea ce le-a văzut şi le-a auzit fără numai prin chipul celor pămînteşti, de ar putea cineva din parte să ajungă pe cele cereşti, gîndind aşa: Nu este pe pămînt mai mare cinste, decît cinstea împărătească, deci la ceruri fiecărui rob şi plăcut al Domnului, ca prietenului lui Dumnezeu i se dă cinstea împărătească, însuşi Dumnezeu grăind: „Moşteniţi împărăţia cea gătită vouă" (Mt. 25, 34). I se dă Scaun împărătesc, precum s-a făgăduit împăratul ceresc zicînd: „Celui ce biruieşte îi voi da să şadă pe Scaunul Meu" (Apoc. 3, 12). I se va da şi cunună împărătească, după cuvîntul Apostolic: „Mi s-a hotărît mie cununa dreptăţii, pe care mi-o va da mie Domnul în ziua aceea şi nu numai mie, ci tuturor celor ce iubesc Arătarea Lui" (II Tim. 4, 8). Şi tot prietenul lui Dumnezeu se va proslăvi ca un împărat în împărăţia Cerească. Şi decît aceasta ce este mai plăcut plăcuţilor lui Dumnezeu? Bine se zice: Că iui Dumnezeu a sluji, este a împăraţi! Oare voieşti 102 omule ca să te îndulceşti de vreun bine şi să te bucuri întru neîngrijire? Fă plăcerea lui Dumnezeu, slujindu-l Lui şi ţi se va da de la Dînsul dulceaţa şi bucuria cea adevărată. Toată dulceaţa şi bucuria care se află în lumea aceasta, nu este adevărată, ci mincinoasă, de vreme ce este vremelnică şi întru cea potrivnică eişi se preface întru amărăciune, că numai întru puţin îndulceşte şi piere, iar după ea altceva nu rămîne, ci numai amărăciunea omului. Una, că acea vremelnică viaţă a pierit, alta că de veşnica dulceaţă l-a lipsit, alta că amare munci i-a mijlocit. La fel şi bucuria lumii acesteia se preface în mîhnire şi în tînguire, căci numai întru puţin veseleşte şi trece. Iar cea întru Dumnezeu dulceaţă şi bucurie este adevărată, neschimbată, veşnică, de vreme ce şi Dumnezeu este Adevărat, Neschimbat, Veşnic. Deci se învrednicesc de Dumnezeiasca Lui dulceaţă şi bucurie, aceia ce în vremelnica viaţă a-i plăcea Lui sîrguindu-se nu cu altceva doresc a-şi îndulci inima lor, ci numai cu Dumnezeiasca Lui Dragoste şi nu de altceva se bucură fără numai de Dumnezeu Mîntuitorul lor. Pe unii ca aceia amărăciunea lumii acesteia nu poate să-i amărască, de vreme ce în inimă au dulceaţa Dumnezeieştii dragoste, şi toate primejdiile vieţii celei de aici nu pot să-i mîhnească pe ei: de vreme ce înlăuntru au bucuria cea duhovnicească de Dumnezeu Mîntuitorul lor. De acest fel era cel ce a zis: „Mă bucur întru chinurile mele" (Col. I, 24) şi: „Cu dulceaţă mă laud întru neputinţe" (I Cor. 12, 9). întru care neputinţe? în dosădiri, în primejdii, în izgoniri, în strîmtorări. Bătîndu-se se bucură, de primejdii amărîndu-se se îndulceşte şi binevoieşte întru acelea, care altora le sînt înfricoşate şi amare, şi în care alţii plîng şi se tînguiesc, ei întru acelea se veseleşte. Dar ce a lucrat în el o îndulcire ca aceea şi bucurie în primejdii? Aceia că a iubit pe Dumnezeu cu dulceaţă şi nimic nu putea să-l despartă pe el de la Dragostea lui Dumnezeu. „Nici prigoana, nici primejdia, nici sabia" (Rom. 8. ). însă noi să socotim, cum Dumnezeu pe plăcuţii Săi, cu duhovniceşti dulceţi, încă în viaţa aceasta îi veseleşte, cu cît mai ales în ceea ce va să fie îi va veseli. De care şi strămoşii cei vechi dorind, în tot chipul şi singuri a plăcea lui Dumnezeu se sîrguiau şi pe fiii lor la Dumnezeiasca plăcere i-a învăţat. Faptele anilor de la întîia mie şi două sute la întîia mie : şi trei sute (De la anul 1200 la anul 1300 de la Zidirea Iurnii) După moartea dreptului Set, nu în lungă vreme, seminţia lui ceea ce era sfîntă şi dreaptă cu totul s-a răzvrătit în viaţa cea 103 fără de lege şi spurcată, după 1200 de ani de la zidirea lumii. Zice Scriptura: „Au văzut fiii lui Dumnezeu pe fiicele omeneşti, că sînt frumoase şi şi-au luat loruşi dintr-însele femei de care şi-au ales" (Fac. 6). Adică: Seminţia lui Set s-a amestecat cu fiicele seminţiei lui Cain, înşelîndu-se cu frumuseţea feţei fecioarelor şi a femeilor acelora (Conf. Chedrin, fala 9). Şi au călcat porunca lui Dumnezeu cea dată lor de strămoşi, de Adâm şi de Set şi de Enos, ca adică să nu se împărtăşească cu cea de Dumnezeu lepădată seminţie a lui Cain, cea de Dumnezeu iubitoare şi sfîntă seminţie a lui Set. Iar după ce fiii lui Dumnezeu (seminţia lui Set) au defăimat Porunca lui Dumnezeu şi cea legiuită în seminţia lor binecuvîntată însoţire lepădînd-o, au început prin preacurvie a face fărădelege, desfătărilor trupeşti întru neînfrînată aprindere curvească slujind şi, în spurcata tină a necurăţiei păcatelor tăvălindu-se, atunci şi Dumnezeu a început a-i trece cu vederea pe ei. Pentru că a zis: „Nu va petrece Duhul Meu întru oamenii aceştia, că trup sînt" (Fac. 6, 3). Adică: Cu totul s-au robit de desfătările trupeştilor păcate şi îndată a arătat lor asupră-le semnul mîniei Sale. Că n-a binecuvîntat patul lor cel fărădelege, nedîndu-le lor să nască obişnuita roadă omenească, ci neobişnuit neam să iasă din ei, a slobozit la arătare mînia Sa, pentru că fiii cei ce se năşteau din ei erau ca nişte sluţi, nu cu cuviincios chip. Şi cînd veneau în vîrsta de bărbat apoi nu erau în măsura creşterii omeneşti, ci îşi întreceau măsura cu creşterea, ca nişte copaci de dumbravă. „Intrau fiii lui Dumnezeu la fiicele oamenilor, şi pe aceştia îi născură loruşi, şi aceia erau uriaşi" adică Giganţi, Olbrimi, Veletini, înalţi. A cărora măsura creşterii, spun că era de 18 coţi şi de 20 şi mai mult. Iar la nărav erau mai răi decît toţi cei fărădelege oameni, ca cei din fărădelege născuţi, ucigaşi asupritori, mînioşi, iuţi, de război şi de vărsare de sînge iubitori. Mîndri şi iubitori de stăpînire şi lacomi fiind, peste tot pămîntul îi alungau pe oameni, silindu-i, jefuindu-i şi ucigîndu-i (Conf. Chedrin, Opmeir, Cornelie, Alapid, Beroz şi Adrihom). Iar la trupeasca poftă cît erau de neînfrînaţi şi nelegiuitori, nu este cu putinţă a da în scris, pentru că nesuferit este auzul celui cu întreagă minte, însă cel ce ar voi să ştie, să citească pe caldeescul scriitor de istorii care Beroz se cheamă şi destui scrie şi spune de năravurile lor cele prea spurcate, că nu erau fărădelegi şi necuraţii pe care nu le săvârşeau uriaşii. Şi mîncau (precum acelaşi caldeesc istoric povesteşte) carne de om, şi le erau de mîncare lor oamenii cei ucişi de dînşN. (Deci dacă omenească carne mîncau, apoi cu cît mai ales dobitocească şi de fiară şi de păsări şi ori de ce fel). Dacă încă 104 şi pe pruncii cei născuţi care morţi ieşeau din pîntecele maicii lor, pe aceia întru mîncare loruşi îi prefăceau. (Acestea spune de dînşii Beroz, de este spunerea lui adevărată). Şi atîta erau de urîţi lui Dumnezeu şi oamenilor, încît pentru ei singuri a adus Dumnezeu potopul pe pămînt, pierzînd un rău ca acela de pe faţa a tot pămîntul. Iar mai înainte de potop, pe mulţi dintr-înşii, cu tunet şi cu fulgere îi ucidea, ca adică ceilalţi să se teamă. însă nu era în ei dumnezeiasca frică şi îndreptare, pînă ce cu tot de potop au pierit. (Chedrin, fila 10). Să luăm aminte: Cînd cel frumos chip omenesc, întru cel slut şi grozav chip a început a veni? întru acea vreme, cînd fiii lui Dumnezeu, oamenii cei sfinţi, lăsîndu-şi sfinţenia lor, au început a cădea neînfrînaţi în păcate, amestecîndu-se cu feţele cele frumoase păcătoase. Pentru că omului celui căzut din sfinţenie întru fărădelege, păcatul mai mare şi mai greu îi este, decît păcatul păcătosului, că mai mult mînie pe Dumnezeu, şi pedeapsă asupră-şi îşi trage. A greşit păcătosul Cain, a greşit şi Lameh nedreptul, unul cu uciderea, altul cu însurarea spre izbîndire, pe cît fiii lui Set cei ce au fost sfinţi, care greşind, îndoită pedeapsă au adus asupra lor. Nebinecuvîntarea patului lor, care năştea ciudaţii şi grozăvii, şi Potopul cel a toată lumea. Păcatele oamenilor celor sfinţi nu sînt ca păcatele celor de obşte oameni, ci ca uriaşii, slute la chip, mari şi înfricoşate. Urîte la chip, că pe om îl necinstesc, mari sînt de vreme ce pe mulţi îi smintesc, înfricoşate, căci „Că amar aceluia prin care vine snvnteala " (Matei 8) zice Sfînta Evanghelie. Iar Enoh trăind ani 165, a născut pe Matusalem, iar după naşterea aceluia a trăit întru naşterea de fii ani 200 şi a născut fii şi fete. Faptele anilor de la mia întîia şi suta a patra (De la anul 1300 la anul 1400 după Zidirea lumii) Enos fiul lui Set, nepotul lui Adam, tatăl lui Cainan, a murit (în anul Facerii lumii, după Bibliile ruseşti 1240; iar după hronografuri, în anul 1340). De toţi anii vieţii lui au fost 905. Va întreba cineva: De unde celor dintîi strămoşi le era o sănătate ca aceea şi viaţă de mulţi ani? Răspuns: Feluri de pricini la aceasta se pun a fi de cei socotitori. Cea dintîi, că din început s-a zidit omul de singur Dumnezeu întru bună aşezarea alcătuirilor, a încheieturilor şi a vinelor trupului, cu bună sănătatea sîngelui fiind. De n-ar fi greşit, fără de moarte şi fără de sfârşit putea să trăiască ca şi îngerii, iar 105
greşind, măcar deşi a pierdut nemurirea, însă a rămas într-însul oarecare parte a sănătăţii celei dintîi, care şi întru fiii lui de la dînsul s-a vărsat. A doua pricină este că cu trezvire şi cu măsurată hrană vieţuiau, băutură beţivă la dînşii nu era ci numai apă şi desfătătoarea îmbuibare nu ştiau, numai cu pîine hrănindu-se şi cu verdeţuri şi cu poame, (afară de uriaşi). A treia pricină că întru întregimea minţii şi în curăţie se păzeau pe sineşi, nu degrab împărtăşindu-se nunţii şi păzindu-şi curată însoţirea lor şi nu adeseori amestecîndu-se, neatingîndu-se de femeia ce zămislea în pîntece. Că ştiau bine că nu spre curvie şi trupească dulceaţă, ci numai spre naşterea de fii s-a rînduit de la Dumnezeu însoţirea. Deci cu curăţie şi cu cinste îşi făceau însoţirile. Precum şi după aceea pe tînărul Tobie l-a învăţat îngerul (Tobie 8): „Vei lua o fecioară cu frica Domnului, mai mult pentru roadă decît pentru curvie". Iar cei ce în însoţire cu neînfrînare trăiesc şi la curvia lor năvălesc „ca şi calul şi catîrul la care nu este pricepere" aceia îşi vatămă întru sineşi sănătatea trupească şi îşi împuţinează zilele vieţii lor, şi (precum în cartea lui Tobie se scrie) pe Dumnezeu de la sineşi şi de la mintea lor îl gonesc. Iar înfrînarea de la trupeasca împreunare păzeşte sănătatea omului şi-i lungeşte zilele vieţii lui. A patra pricină ce a fost strămoşului lungimea de zile, se numără de unii puterea pămîntului. Pentru că pămîntul din început după a sa de Dumnezeu zidire era mai lesnicios şi mai puternic spre naşterea sănătoaselor roduri şi cele ce se năşteau din el roduri erau mai puternice decît cele de acum, ca adică să întărească firea omenească şi să se ţie viaţa poporului. Iar după ce cu potopul s-a udat tot pămîntul, atunci i s-a împuţinat puterea lui, şi rodurile ce se nasc din el nu se fac aşa puternice şi lucrătoare, spre păzirea sănătăţii oamenilor, precum mai întîi. A cincea pricină este isteţimea lui Adam, prin care ştia puterea doftorească a tuturor verdeţurilor şi mai cu iscusinţă decît toţi cei de pe urmă prea înţelepţi doftori şi le spunea pe acelea fiilor săi şi nepoţilor şi strănepoţilor şi ştiau oamenii aceia cu ce să-şi păzească sănătatea lor întru îndelungare de zile; A şasea este - cea mai dintîi şi cea mai adevărată pricină - a lui Dumnezeu bunăvoire şi tăinuită lucrarea Aceluia, care cu minune atîta de lungă ţinea viaţa oamenilor celor dintîi la ani mulţi. Pentru aceasta, ca adică mai degrab să se înmulţească neamul omenesc şi ca adică la toate lucrurile cu iscusinţă întru lungimea zilelor să se afle tot meşteşugul cel trebuincios vieţii 106
omeneşti şi, ca adică, în neamurile cele de pe urmă, adică în nepoţii şi în strănepoţii lui Adam, să se întărească cunoştinţa în Dumnezeu, Ziditorul a toată făptura. Pentru că spunea Adam fiilor săi, . iar fiii fiilor şi nepoţii nepoţilor, cum l-a zidit Dumnezeu pe om din pămîntească ţărînă, iar pe ajutătoarea lui din oasele coastei lui, cum l-a pus în Rai şi i-a poruncit să nu guste din pomul acela şi cum se făcu călcarea poruncii lui Dumnezeu şi cea din Rai izgonire. Aceia cu lacrimi spunîndu-le îi învăţa să ştie pe Dumnezeu Făcătorul tuturor şi să creadă într-însul şi să se închine Aceluia şi să ceară de la Dînsul toate şi să nădăjduiască spre El. Pentru aceea Dumnezeu, cu minune ţinea viaţa sfinţilor strămoşi la atîţia de mulţi ani. Faptele anilor de la mia întîi şi suta a cincea (De la anul 1400 la anul 1500 de Ia Zidirea lumii) Matusalem, fiul lui Enoh, a născut pe întîiul născut al său Lameh, în care an al vieţii sale, Matusalem l-a născut pe Lameh, nu deopotrivă povestesc scriitorii anilor, în Bibliile ruseşti scrie: „Trăind Matusalem ani 187 a născut pe Lameh" (Fac. 5, 25), iar în hronografele ruseşti şi în cuprinderea anilor, cea scrisă în cel mai mare Minei al lui Macarie preasfinţitul Mitropolit al Moscovei, în luna lui August se scrie aşa: A trăit Matusalem de la naşterea sa ani 167 şi a născut pe Lameh". Aşa şi în limba latină se află în Hronicul lui loan celui ce se numeşte Navclir că în anul vieţii sale 167, Matusalem a născut pe Lameh. Hronicul acela este tipărit în Colonia în anul de la naşterea lui Hristos 1544. Deci după Bibliile ruseşti, vine să fie naşterea lui Lameh din Matusalem în anul Facerii lumii 1374, iar după hronografi în anul 1454. Dreptul Enoh plăcutul lui Dumnezeu s-a răpit în.Rai, în anul Facerii lumii, după Bibliile ruseşti, 1387; iar după hronograful grecesc al lui Chedrinos în anul 1488 (Vezi la fila 10). Acest sfînt strămoş le sfătuia pe popoarele cele răzvrătite spre pocăinţă şi îndreptarea vieţii lor de care lucru se pomeneşte în cartea lui Sirah, aşa: „Enoh a plăcut Domnului şi a pus chip de pocăinţă înaintea neamurilor" (Sirah 44, 15). Iar văzînd dreptul pe păcătoşii cei ce nu se îndreptau, îi izgonea pe ei cu înfricoşată Judecata lui Dumnezeu, prooroceşte de aceea înainte spunîndu-le. Precum de aceasta Sfîntul Apostol luda, în trimiterea sa mărturisind, grăieşte: „Amar lor, că în calea lui Cain au umblat. A proorocit de acestea cel al şaptelea de la Adam, Enoh zicînd: lată va veni Domnul întru întunerece de sfinţii Săi îngeri, ca să facă judecată pentru toate şi să în- frunteze pe toţi necuraţii pentru lucrurile necurăţiei lor, prin care au făcut păgînătate şi pentru toate cuvintele lor cele silnice care le-au grăit spre El păcătoşii cei necuraţi" (luda vers. 11, 14, 15). Proorocia aceea, Enoh dreptul nu numai cu gura o propovăduia, ci şi scrisorii o da, ca nu numai pe cei ce sta de faţă şi pe cei ce-l ascultau pe el, ci şi pe cei ce departe locuiau să-i înfricoşeze cu Judecata lui Dumnezeu şi să-i sfătuiască ca să înceteze de la răutăţi. Şi este de crezut o povestire a unora care spun (Tertulian şi leronim) că acea Carte a Proorociei lui Enoh s-a luat de Noe în corabie, ca întreagă de potop să se păzească. Şi aşa la poporul cel de pe urmă după potop înmulţindu-se cea pentru înfricoşată Judecata lui Dumnezeu, a lui Enoh proorocie s-a făcut ştiută. Deci a fost răpirea dreptului Enoh în Rai, nu la singurătate, ci privind mulţi, pentru că de ar fi fost la singurătate răpirea lui, apoi cine ar fi văzut-o şi ar fi ştiut-o? Cine ar fi crezut nemărturisind nimeni. Deci de crezut este, că în mijlocul adunării poporului el fiind, şi învăţînd pe cei ce-l ascultau şi de înfricoşată Judecata lui Dumnezeu ceea ce la sfîrşitul lumii va să fie, spunîndu-le, s-a luat de Dumnezeiasca Putere spre înălţime, toţi privind la el şi văzîndu-l ridicat şi înălţat fiind în văzduh (Conf. Cornelie la Sirah şi Carion hronograf fila 10). Şi erau mulţi martori la acea răpire a lui, ca nişte singuri văzători şi au cunoscut toţi că în Rai cu Dumnezeiasca voire mutat a fost, din care s-a izgonit Adam. Pentru ce pricină a voit Dumnezeu ca pe robul Său Enoh să-l mute în Rai? în feluri multe despre aceasta de cei de Dumnezeu înţelepţiţi &a semuiesc: Una că i-a plăcut Lui şi vrednic s-a făcut de bunătăţile Raiului; alta, ca nu cumva, unul ca acesta plăcut Lui, între păcătoşi în lungime petrecînd, să se vatăme cu oarecare sminteli de păcate, care lucru la înţelepciune s-a pomenit: „Plăcut lui Dumnezeu fiind, l-a iubit, şi petrecînd între păcătoşi s-a mutat. Răpit a fost ca să nu schimbe răutatea mintea lui sau înşelăciunea să înşele sufletul lui" (înţelepciune 4, 10). Iar alta, ca drepţii cei ce erau atunci, să se încredinţeze de viaţa ceea ce va să fie, care este gătită de Dumnezeu plăcuţilor Lui, şi să cunoască de ce fel de viaţă s-a lipsit Adam singur prin căderea păcatului său şi pe noi toţi ne-a lipsit. Că de n-ar fi greşit Adam, toţi oamenii, după îndelungate zilele vieţii lor, s-ar fi mutat cu trupul de pe pămînt la Cer, precum şi Enoh s-a mutat în Rai. Iar mai ales (după potrivita înţelegere a tuturor Părinţilor) pentru aceea Dumnezeu l-a mutat pe Enoh de la cele de aici la Rai cu trupul, ca la sfîrşitul lumii în zilele lui 108
Antihrist să fie (împreună cu llie) martori lui Hristos şi înainte mergători ai celei de-a doua înfricoşate Venirii Lui, de care a proorocit. Faptele anilor de la mia întîi şi suta a şasea (De la anul 1500 la anul 1600 de la Zidirea lumii) Cainan fiul lui Enos şi tatăl lui Maleleil a murit (în anul Facerii lumii, după Bibliile ruseşti 1435, iar după hronografuri 1535) deci au fost toate zilele lui Cainan ani 910. întru aceşti ani, din faptele omeneşti nimic mai mult n-am aflat, afară de moartea lui Cainan. Deci aceasta la acel loc, să ne fie nouă spre Istorie şi spre învăţătură de năravuri. în Istoria Facerii, începînd de la Adam, după fiecare strămoş ce mulţi ani au trecut, apoi sfîrşind vieţuirea unuia, acest cuvînt îl citim: „Şi a murit", adică: „A trăit Adam ani 930 şi a murit. A trăit Set ani 912 şi a murit. A trăit Cainan ani 910 şi a murit" (Fac. 5, 5). Şi pentru ceilalţi la fel se citeşte, că cu moartea şi-au sfîrşit viaţa lor cea de mulţi ani, întru care arătat se vede lucrătoarea putere a cuvintelor lui Dumnezeu care înainte s-au zis către Adam: „Ori în ce zi veţi mînca din pomul cel cu Poruncă oprit, cu moarte veţi muri" (Fac. 2, 17). iar nouă acest cuvînt ce adeseori ni se spune în Sfînta Scriptură: „Şi a murit" este ca un ciocan ce loveşte în piatră, pentru că pomenirea noastră o bate şi împietrirea inimii o zdrobeşte. Că dacă oamenii cei din întîia lume care atîta de mult au trăit, de moarte n-au scăpat, cu cît mai ales noi de puţină vreme fiind, vom muri. Aceia după atîtea sute de ani trăind îşi aşteptau moartea lor, iar noi sfîrşitul lîngă uşi avîndu-l, oare în lungă vreme ni se cade s-o aşteptăm pe ea? Oare nu în toate zilele se citeşte în rugăciunile celor ce merg spre somn: „lată groapa îmi zace înainte, iată moartea de fată îmi stă". Dar ce este moartea? Ce este obiceiul morţii? Care îi sînt lucrurile ei? Ce nevoie stă spre noi, ca să avem pomenirea morţii? Să socotim noi muritorii. Moartea este despărţirea sufletului de trup, dezlegare de cea firească acelora legătură, a stihiilor risipite, prin care omeneasca fire împreună stă, a organelor omeneşti nelucrare, a simţirilor nesimţire, a vieţii încetare, dezlegare a omeneştii alcătuiri. Pentru că omul din suflet şi din trup este alcătuit, iar murind el, nu mai este încă om, măcar deşi trupul văzut ar sta de faţă, măcar deşi sufletul rămîne nemuritor. Ci de vreme ce sînt de la sineşi despărţiţi, apoi nici sufletul nu mai este om, ci numai suflet, nici trupul nu mai este om, ci stîrv. Şi pentru aceea firea celor vii se teme de moarte, de vreme ce moartea ia de la dînsa fiinţa aceea, ca adică să nu fie ea cum era, să nu fie (zic) omul, om, ci întru nimic să se întoarcă el cu totul, pînă la ziua Judecăţii şi trîmbiţa Arhanghelului, care-i va deştepta pe cei morţi. Obiceiul cel firesc al morţii este, ca fără de ştire să vie la om, măcar deşi la toţi aceia singură ştiută este, pentru că ce este mai ştiut în viaţa noastră decît moartea? De vreme ce (după Apostolicul cuvînt: „Rînduit este oamenilor odată să moară" (Evr. 9, 27). Şi ce este mai neştiut decît venirea (sau ceasul) morţii? Precum şi singur Domnul în Evanghelie grăieşte: „Nu ştiţi ziua şi ceasul în care Fiul Omului (Cel ce viaţa şi moartea stăpîneşte, ca să ia sufletul) va veni" (Matei 25, 13). Ştiută este de toţi moartea, de vreme ce nemutat, neschimbat la fiecare aceea va să fie, şi nimeni nu poate să scape de ea. Neînştiinţată este venirea ei, de vreme ce nu dă pentru sine nici o ştire, nici nu caută vreme, nici nu numără zilele şi anii, nu aşteaptă bătrîneţe, nu cruţă tinereţe, nu întreabă: oare gata este cineva? Nici un ceas nu slăbeşte pe cel negata om, cînd vine la dînsul. Ştiută este moartea, că după cîţi oameni sîntem, pe atîţia muritori sîntem, fiindcă ne-am alcătuit din materiile car.e pururea se împotrivesc între ele: din pămînt, din apă, din văzduh şi din foc, dintru a cărora între ele osebită împotrivire, nevoie îi este omului a muri. Neştiut este ceasul morţii, de vreme ce adeseori se întîmplă neaşteptată între stihii unele altora dovedire. Uneori focul pe umezeală din om o usucă, precum este boala frigurilor; alteori umezeala pe fierbinţeală o stinge, precum patima beţiei şi Hidropica sau slăbănogirea sau paralizia şi altele de asemenea pricini, care neaşteptată moarte îi fac omului. |