Marea evanghelie a lui ioan

03] Cine nu va găsi drumul cel drept după aceste cuvinte spre desăvârşirea interioară şi spirituală şi care pe care nu-l va copleşi dorinţa să facă totul exact aşa, acela cu siguranţă că nu ar fi om, sau poate că s-a obişnuit prea tare cu lumea proastă şi moartă şi sufletul său să fi devenit un diamant, căci altfel nu ar fi posibil cum un om, care a auzit şi a înţeles această învăţătură, nu şi-ar ghida toată viaţa, deoarece ar vedea scopul final exact atât de limpede şi de clar ca şi soarele la amiază! Eu nu vreau să mă laud, de parcă aş fi obţinut ceva; dar o părere clară în minte despre adevărul acestei învăţături, este ceva, care – cel puţin pentru mine – are o valoare imensă în viaţă.

04] Dar cine înţelege acest lucru sfânt aşa cum am făcut-o eu, acela nu va mai fi prost împreună cu mine şi nu se va mai arunca în toate bălţile şi mocirlele din lume după aceste recunoaşteri, pentru a pescui mâlul urât mirositor, cu care la sfârşit s-ar sufoca, decât să se urce pe înalţimile luminoase a lui Horeb sau a lui Libanon pentru a culege plantele medicinale, care ar însănătoşi sufletul bolnav şi şi l-ar pregăti întru totul pentru viaţa cea nouă. Eu înţeleg prin acele plante vindecătoare de pe înalţimiile lui Herob şi a lui Libanon acele fapte, care se găsesc pe înalţimile luminate ale recunoaşterii adevărului învăţăturii Tale, o Doamne, adică prin alte cuvinte, prin acţiunile ghidate după cuvintele, care au fost rostite din gura Ta sfântă. Prin ‘Horeb‘ şi ‘Libanon înţeleg eu adevărul-dumnezeiesc şi bunătatea-dumnezeiască, - aceasta înseamnă după înţelegerea mea.

05] Mare, sfânt şi măreţ peste tot eşti Tu, o Doamne, care te afli acum în faţa mea, - dar niciodată mai mare şi mai sfânt şi mai măreţ decât în acei oameni, pe care dragostea şi înţelepciunea Ta i-a schimbat în a fi copiii Tăi!

06] Iată, o Doamne şi pentru Tine trebuie să fie o bucurie mare, dacă o creatură de-a Ta începe să audă şi să înţeleagă cuvântul Tău de tată, da, dacă de la sine se hotăreşte pentru totdeauna să acţioneze şi să se mişte spre a ajunge la desăvârşirea totală, pe care Tu ca fiind Dumnezeu, Creator, Tată şi Învăţător i-ai aşezat spre a ajunge la capătul cel fericit!

07] Cât de mare trebuie să fie bucuria Ta părintească, dacă un om a ajuns la desăvârşirea totală în ordinea Ta cea sfântă! Dar cât de mare trebuie să fie atunci bucuria copilului, care prin nimic a ajuns prin abundenţa umilinţei prin interiorul desăvârşirii sale să te recunoască în sfârşit pe Tine ca fiind singurul şi adevăratul Tată! Pe acel spirit ceresc aş vrea să-l cunosc, care ar putea să-mi descrie prin cea mai minunată fantezie fericirea, - şi pe acela, care ar putea din mărginirea sa spirituală să înţeleagă în profunzime aceste fantezii! Eu am o presimţire, - da, mie mi se pare iarăşi, de parcă aş fi simţit tot astfel de lucruri undeva într-un vis; dar se pare că sunt doar nişte efecte sufleteşti din pricina învăţături Tale, o Doamne, din inima şi pe care le-a creat voinţa mea!

08] Este bucuria semănătorului, care recunoaşte cu bucurie, că pământul său este curăţat de buruieni şi că au fost plantate cele mai pure seminţe, prin care se trezeşte cea mai reală speranţă spre a avea o recoltă bună.

09] Pământul meu este bun, ceea ce Tu, o Doamne, ai văzut cu siguranţă, căci altfel nu ai fi prăpădit cea mai bună sămânţă. Dar această recunoaştere se pare că îmi produce emoţii de bucurie; căci eu sunt sigur de succes, pentru că sunt convins de posibilitatea, că voi realiza întru totul cuvântul Tău cel sfânt. Dar dacă a început o dată ceva, atunci efectul nu poate să rămână undeva ascuns. Eu însă nu vreau jumătate de măsură, ci totul; de aceea nu voi face ca acţiunile mele să fie pe jumătate, ci ele să fie complete şi practicate aşa ca şi cuvântul Tău!

10] Dacă am putut face totul atunci când am fost un om rău, fără ca succesul meu să fie chiar asigurat; doar un curent mai puternic de vânt şi toate speranţele mele bune se aflau pe fundul mării! Şi totuşi nu-mi poate acuza nimeni frică şi nu poate dovedi că am făcut doar lucruri pe jumătate. Dar dacă am putut să fiu întreg ca un om rău, de multe ori fără a avea vreo speranţă la un efect spiritual, cu cât mai mult mă voi pricepe eu atunci să ocolesc jumătăţile şi voi întoarce gândurile, cuvintele şi faptele de la ceea ce cere lumea; căci aceasta m-a dus destul timp de nas pe frânghia proştilor.

11] Nici un fel de sămânţă a unor gânduri lumeşti şi nici urmă de fapte pământeşti să nu mai apară în interiorul meu, adică aceasta înseamnă, nu după ce am hotărât eu aceasta! Dar pentru ceea ce eu nu pot controla, adică de exemplu necesităţile trupului meu, nu pot să garantez; căci acestea se află, o Doamne, în mâna Ta măreaţă a voinţei. Dar gândurile, ideile, cuvintele şi acţiunile mele vor fi o dată mărturia, chiar şi un grec va putea să se ţină de cuvânt şi de ceea ce a hotărât o dată!

12] Dar mai poate fi că în aceste clipe fericite ale minţii mele să fi vorbit unele lucruri înainte de a le înfăptui; dar nu face nimic! Zorel nu va uita ceea ce a vorbit în aceste clipe; şi dacă el nu uită, atunci va acţiona strict după ce a spus – şi chiar dacă l-ar costa viaţa sa lumească! Din când ştiu cu certitudine şi simt viu, că după debarasarea acestei cărni există cu adevărat o altă viaţă mai desăvârşită şi de neegalat, îmi este această viaţă atât de importantă ca şi o nucă goală! Doar de multe ori mi-am riscat viaţa pentru nişte câştiguri fără valoare şi lumeşti, - iar de nu o fac acum, sunt sigur de câştigul de care vorbesc gândesc şi simt?!

13] Oh, eu nu vorbesc ca şi un nebun în extaz, ci cu cele mai reale simţuri din lume vorbesc eu spre mărturia, că am înţeles şi priceput din belşug adevărul cuvântului lui Dumnezeu! Că am înţeles în abundenţă, dovedeşte, că eu vreau să-mi risc această viaţă pământească pentru adevărul cel sfânt, - iar aceste lucruri nu lumină spun eu doar aşa, pentru a da cuvintelor mele un efect măreţ, ci eu vorbesc aşa cum este starea în inima mea.

14] Există oameni, care, cuprinşi de ocazii exepţionale şi traşi, vorbesc tot aşa, de parcă ar vrea în următoarea zi să schimbe întreg pământul într-o grădină minunată; dar atunci când ocazia a trecut, atunci se gândesc cu atenţie la ceea ce au văzut şi au auzit, dar cu dorinţa de acţionare păleşte pe zi ce trece şi obiceiurile proaste şi vechi se instalează înapoi în locul hotărârilor noi. Dar la mine nu s-a întâmplat niciodată aceasta;căci dacă eu am observat o dată ceva ca fiind adevărat, atunci am acţionat eu ca atare, până când eu m-am convins că există ceva mai bun.

15] Acţiunile mele anterioare nu au fost în contrast cu părerile mele despre viaţă, care în faţa Forumului au fost privite în mare parte ca fiind pure şi filiantropice pentru înţelegerile lumeşti. Dar cum am putut eu să am habar, că voi ajunge în această lume în apropierea veşnicului Învăţător a tuturor vietăţiilor, iar în faţa înţelepciunii Sale pure şi a privirilor asupra vieţii voi arunca toate ideile şi gândurile mele în apă! Dar acest lucru de necrezut s-a întâmplat: Dumnezeu în abundenţa puterii şi a înţelepciunii se află în faţa noastră şi ne învaţă nu doar folosul actual al omului, ci cel etern, prin nişte cuvinte clare, aşa ca să le poată înţelege chiar şi un orb sau un surd în profunzimea lor! Şi de aceea nu se poate face altceva, decât să te horăreşti pentru viaţă, iar de la o astfel de hotărâre nu mă poate opri nici o lume împrăştiată în bucăţi!

16] Da, oameni, care sunt doar nişte laşi, aceia se vor ghida tot timpul după lume decât după adevărul sfânt din gura singurului Dumnezeu adevărat şi pur; deoarece lumea are şi ea avantajele ei pe moment care constă în aur, argint şi pietre preţioase! Pentru astfel de gunoaie îl lasă oamenii slabi pe Dumnezeu de o parte; căci El lasă se plouă din ceruri cu aur sau cu argint. Eu însă am cunoscut acum aurul pur a cerurilor adevărate şi detest deja de pe acum din adâncurile mele acest gunoi pământesc! Tu, Domn măreţ şi etern, pedepseşte-mă acum dacă un cuvânt este fals, din care au părăsit gura mea!

17] Pe tine, în alt Cireniu, te-am rugat însă în sărăcia şi prostia mea spirituală spre a-mi dărui ceva; acum însă eu îmi retrag rugăminţile incorect formate! Căci unde am găsit comorile cerurilor într-o astfel de măsură, nu mai am nevoie de cele lumeşti; nici pământul sau casa mea arsă nu mai îmi este de folos, deoarece am recunoscut şi am văzut în inima mea casa lui Dumnezeu. Vindeţi totul şi plătiţi pe aceia, cărora le datoraţi ceva lumesc! Eu voi lucra şi voi sluji oamenii în totul ce este drept în faţa lui Dumnezeu; căci eu ştiu să lucrez, am învăţat în timp unele meserii şi de aceea sunt totuşi un om folositor. Doar atât timp mi se va îngădui peste tot, ca eu să fiu întru totul la fel în acţiunile mele, pentru ceea ce eu m-am decis pentru toate timpurile?!>

18] Spun Eu:

02] Rafael merge şi cheamă toate femeile şi Jarah vine în fugă la Mine şi spune: „O, Doamne! Tu dragostea mea! O veşnicie mi s-a părut acum că durează, până ce am fost iarăşi chemate; dar acum ţie toată mulţumirea, că am voie să fiu iarăşi la Tine! Dar n-am fi avut voie absolut deloc noi, fiinţe femeieşti, să auzim toate cele ce Tu, o, Doamne, ai tratat cu Zorel?“

03] Spun Eu: „Nu, pentru că aceea ar fi fost pentru voi, fiinţe femeieşti, cu mult înainte de timpul potrivit; de altfel, însă, n-ai pierdut tu absolut nimic în această privinţă - pentru că la timpul potrivit îţi va fi totul evident. Dar acum vine cina şi tu te poţi înviora bine la aceasta cu Josoe şi cu Rafael, pe care îl voi face mai îndeaproape cunoscut cu Zorel de-abia după cină; pentru că despre acesta, n-are el încă nici un habar .

04] Dar astăzi, după cină, vom rămâne noi iarăşi treji până dimineaţa şi voi toţi veţi primi de văzut şi de auzit o asemenea sumedenie de miracole ca niciodată înainte, în ultima noapte pe care o voi petrece în mod trupesc printre voi; pentru ca, în această noapte, să învăţaţi să cunoaşteţi pe deplin, cine este Acela, Care ţi-a vorbit acum un asemenea lucru. Dar despre acestea nu este voie ca să-i fie cuiva menţionat ceva înainte de vreme! - Tu, dragul Meu Zorel, ţine-te însă acum după Corneliu; pentru că el şi nu Cireniu, va fi de acum încolo îngrijitorul tău!“

05] Spune Cireniu: „Doamne! Eu nu-l invidiez pe fratele meu desigur cu nimic, ce este bun; dar pe Zorel l-aş fi avut şi eu cu foarte mult drag la mine!“

06] Spun Eu: „Dorinţa ta îi face inimii Mele o bucurie mare şi este tot atât de mult valabilă ca fapta însăşi; dar tu ai preluat dintre toţi aceia care au fost aici convertiţi, deja un număr mare pe socoteala blidului tău! In Zinka şi însoţitorii lui ai tu o comoară, îi ai pe Stahar, Murel şi Floran, pe Hebram şi Risa, pe Suetal, Ribar, Bael, pe Herme cu soţia şi fiicele, iar acum ai şi cele două fiice ale tale Gamiela şi Ida, împreună cu aceia, pe care i-am rânduit ca gineri ai tăi, îl ai pe băiatul miraculos Josoe; şi se înţelege de la sine, că şi suita tuturor celor numiţi îţi este dată şi tu poţi fi cu aceasta pe deplin mulţumit! Fratele tău Corneliu îl preia numai pe Zorel şi acesta va face mai întâi servicii bune casei lui şi mai târziu şi străinilor, pentru care l-am trezit. Dar tu vei merge destul de des la fratele tău şi el la tine şi acolo vei putea să te sfătuieşti despre aşa multe lucruri cu Zorel al nostru. - Mai eşti tu trist că nu ţi l-am încredinţat ţie pe Zorel?“

07] Spune Cireniu: „O, Doamne! Cum mă întrebi deci de aşa ceva?! Tu doară ştii, că voia Ta, singura Sfântă este cea mai înaltă fericire a mea, să sune ea acum cum o vrea! În plus, nu trece niciodată o lună întreagă, ca eu să nu mă duc la acest frate sau ca fratele să nu vină la mine în vizită, în treburi sau din iubire frăţească veche şi atunci se va ivi într-adevăr o ocazie de a vorbi cu acel bărbat câteva cuvinţele!

08] Dar Tu i-ai spus mai devreme dragei Jarah, că vei înfăptui în decursul acestei nopţi o sumedenie de lucruri miraculoase, pentru că acum suntem noi toţi îndeajuns iniţiaţi în înţelepciunea Ta; aşadar, în ce ar putea consta într-adevăr clipa principală a minunilor?“

09] Spun Eu: „Dragă prietene! Toate acestea le vei vedea şi le vei auzi la timpul potrivit, împreună cu toţi ceilalţi! Dar, acum, îl vezi tu doară pe bătrânul Marcu cărând deja foarte harnic mâncărurile şi vinul la mese, sare şi pâine şi înainte de toate au nevoie fiicele tale de o întărire bună; de aceea nu se va mai întreprinde, nu se va mai vorbi şi nu se va mai discuta acum nimic înainte de cina savurată!“
Ev. 04. 086 capitol
01] Marcu dă acum semnul pentru aşezare pe băncile lung instalate şi Corneliu îl cheamă pe Zorel, ca să ia loc în dreapta lui.

02] Zorel refuză aceasta, spunând: „Inaltule domn şi stăpân! Nu-mi face totuşi aşa ceva! Pentru că uite, locul meu este acolo, aproape de coliba de lemn, la ultima şi cea mai ordinară masă de scânduri, la care şed ultimii şi cei mai neînsemnaţi slujitori şi robi ai voştri, - dar nu aici şi chiar în dreapta ta, unde este pusă masa cea mai de frunte! Acesta ar fi un exerciţiu frumos de smerenie din partea mea, pe care Domnul a toată viaţa l-a recomandat mai presus de toate inimii mele!“

03] Spun Eu: „Prietene Zorel, este aici îndeajunsă voinţa ta! De aceea, fă-i această plăcere lui Corneliu! Smerenia caldă nu se află într-o faptă exterioară în faţă, ci în inimă, potrivit cu adevărul deplin. Du-te la Ierusalim şi priveşte acolo cu luare aminte la farisei şi la toţi cărturarii, cu ce fel de chipuri şi de haine pline de smerenie umblă ei printre oameni; inimile lor însă sunt pe lângă acestea totuşi pline de înfumurarea cea mai rău mirositoare şi urăsc până adânc sub iad pe oricine, care nu vrea să danseze după fluierul lor, - în timp ce un rege cu coroană şi sceptru, dacă nu le pune pe acestea peste cuvântul unui om, poate fi de un cuget atât de smerit ca un ultim cerşetor de pe stradă! Dacă iei acestea aşa bine în considerare, atunci vei fi într-adevăr tolerat în dreapta lui Corneliu la masa noastră.“

04] Spune Zorel: „Ah, dacă aşa, atunci merge aceasta într-adevăr!“ - El merge acum acolo şi se aşează după dorinţa lui Corneliu.

05] Dar Corneliu îi spune: „Aşa, dragă prietene, aşa mă bucură aceasta din toată inima! Noi doară vrem să trăim şi să înfăptuim laolaltă în viitor în numele Aceluia, Care ne-a iluminat! Eu îmi închipui aceasta aşa, în ceea ce priveşte aici o smerenie adevărată: Trebuie să fim în inimă plini de adevărata smerenie şi dragoste către aproapele, dar, în exterior, nu trebuie tocmai să ne fălim cu acestea; fiindcă prin aceea că mă aplec în exterior prea adânc într-un mod de rob sub ceilalţi oameni, îi fac înfumuraţi şi îmi iau ocazia de a le putea sluji în toate, ce ar fi aici folositor.

06] La un anumit respect, pe care îl am de aşteptat, ca om de la un semen, nu am voie niciodată să renunţ pe deplin, pentru că fără acelaşi, nu pot înfăptui nimic bine rodnic! De aceea vrem noi doi să fim, ce-i drept, în inimile noastre atât de smeriţi pe cât este întotdeauna posibil; dar în privinţa cinstei noastre exterioare necesare, nu putem şi nu vrem să renunţăm cu nimic!

07] Noi vom ajunge foarte des în ocazii şi vom vedea, cum anumiţi oameni săraci trebuie să se îndeletnicească, spre întreţinerea lor, cu munci foarte josnice şi extrem de necinstite. Să mergem noi, pentru a pune cumva coroana pe smerenia noastră, să golim de asemenea băltoacele şi gropile de gunoi?! De acestea, cred eu, nu este nevoie în exterior; aici este îndeajuns, ca să nu considerăm în inimile noastre acei oameni, care se îndeletnicesc cu o asemenea muncă, din această pricină mai neînsemnaţi decât noi, care am primit de la Domnul să administrăm o cu totul altă slujbă.

08] Noi înşine trebuie mai întâi să cinstim slujba foarte, dar pe noi fireşte nu cumva din pricina noastră, ci în faţa poporului numai din pricina slujbei. Dar dacă aceasta este o necesitate, noi nu avem voie să mergem să curăţăm băltoacele şi gropile de gunoi, ci trebuie să încredinţăm această muncă acelora, care sunt determinaţi de către Domnul şi de către natură pentru acest lucru. Noi nici n-am suporta aceasta, pentru că n-am fost obişnuiţi cu aşa ceva începând din copilărie. Şi Domnul nici nu va cere, cu siguranţă, aşa ceva de la noi; dar aceasta cere El ca Tată al tuturor oamenilor, ca noi să nu dispreţuim în inimile noastre nici un om, nici chiar pe cel mai mare păcătos, ci să punem totul la contribuţie, pentru a salva sufletul lui! Şi aşa cred eu că vom acţiona drept în faţa lui Dumnezeu şi în faţa tuturor oamenilor.“

09] Spun Eu: „Da, aşa este bine! Adevărata smerenie şi adevărata dragoste către aproapele locuiesc cu adevărat în inimile voastre - şi nu în aparenţa exterioară, ca la farisei!

10] Cine se pune sub tărâţe şi tescovină de la tescuitul strugurilor, fără a fi împins de necesitate, trebuie la sfârşit să accepte să fie mâncat de porci!

11] Aşa nu cere, de asemenea, adevărată smerenie, ca voi să aruncaţi mărgăritarele învăţăturii Mele tocmai în faţa porcilor. Pentru că există oameni, care sunt aici mai răi decât porcii şi pentru aceia nu se potriveşte învăţătura Mea; pentru că acel fel de oameni puteţi să-l folosiţi mai degrabă cu totul potrivit la curăţirea băltoacelor şi a gropilor de gunoi, înainte să le faceţi cunoscute cuvintele Mele şi numele Meu!

12] Dar să nu priviţi în acest caz la haină sau la o demnitate exterioară, ci numai la purtarea unui om după inima şi cugetul lui! Dacă acesta este ales, blând şi răbdător, atunci propovăduiţi-i Evanghelia şi spuneţi-i: >Pacea fie cu tine în numele Domnului şi cu toţi oamenii de pe pământ, care sunt de o voinţă bună!< Dacă omul, astfel binecuvântat dinainte, este de o voinţă şi de o inimă cu adevărat bună, atunci va rămâne în el pacea plină de binecuvântare şi Evanghelia lui făcută cunoscută, va începe să poarte cel mai degrabă cele mai frumoase roade ale cerului. Şi aşa cred acum şi sunt Eu Insumi de părere, după felul vostru omenesc, că voi toţi ar trebui să fiţi acum aşa pe deplin familiarizaţi cu ceea ce este adevărata smerenie!

13] Şi deoarece mâncărurile se află deja pe masă în măsura cea mai îmbelşugată, de aceea să mâncăm şi să bem noi toţi după plăcerea inimii plini de buna voie; pentru că, dacă Eu, ca un adevărat mire al sufletelor voastre, şed între voi, atunci puteţi să mâncaţi într-adevăr cu Mine această mâncare bine pregătită, voi fiind plini de bună voie şi cuget voios! Dar când nu voi mai fi în scurt timp, ca acum printre voi, puteţi să şedeţi iarăşi la masa gustării, cu o plăcere şi o veselie mai mică!“
Ev. 04. 087 capitol
01] Toţi îşi iau acum în farfurii şi mănâncă energic şi vioi fără şovăială; deosebit de tare a luat Rafael mai mulţi peşti mari în faţa lui, la vedere şi i-a mâncat miraculos de repede, ceea ce au observat deosebit de tare Zorel şi Zinka, dar mai ales Zorel, care încă nu ştia absolut deloc, cine ar fi tinerelul. El s-a informat de aceea la Cireniu, cum ar mânca băiatul chiar atât de lihnit cei mai mari peşti, deoarece el n-ar arăta nici pe departe asemenea unui mâncăcios.

02] Apoi, îi dă Cireniu ca răspuns: „Acel băiat este o fiinţă minunată; el este un om şi un duh în aceeaşi măsură, este însufleţit de o putere şi stăpânire, de care n-ai visat niciodată ceva, fratele meu Corneliu, care şade lângă tine, poate să-ţi adeverească aceasta!“

03] Aici îl întreabă Zorel pe Corneliu, dacă e deosebită situaţia în privinţa băiatului.

04] Spune Corneliu: „Vezi, dragă Zorel, el este ceea ce ţi-a făcut deja cunoscut fratele meu; ceva mai mult despre fiinţa lui minunată, nu pot să-ţi fac cunoscut din pricina motivului foarte simplu, pentru că eu însumi, spus cu totul deschis, nu înţeleg această chestiune. El este cumva acelaşi înger, care i-a slujit odinioară, după mitul evreilor, unui tânăr Tobie ca îndrumător. Eu n-am fost prezent, pentru a-ţi putea servi ca martor viu în această treabă; dar eu cred că aceasta a fost aşa, - şi de ce să nu credem aşa ceva?!

05] Se întâmplă iarăşi aici asemenea lucruri miraculoase, pe care urmaşii noştrii târzii le vor crede cu greu, - şi totuşi sunt ele adevărate în faţa ochilor şi a urechilor noastre, pentru că noi le vedem şi le auzim! Se întâmplă acum aşa de multe dintre lucrurile Dumnezeieşti minunate, că la sfârşit trebuie să credem totul, ce este povestit în Scripiturile şi cărţile evreilor ca fiind miracole. Pentru că dacă poate o minune s-o acopere straşnic pe cealaltă, de ce nu şi în acele timpuri străvechi şi aşa poate acest puternic mâncător să-i fi slujit foarte bine unui Tobie tânăr evlavios ca îndrumător, înainte cu câteva sute de ani! Eu, cred acum toate acestea într-un mod tare ca de piatră şi sunt de părere că nici tu nu vei avea vreo şovăială în această privinţă!“

06] Spune Zorel: „Eu, absolut deloc; pentru că tot miracolul este ceva deosebit şi nu are nici o asemănare cu apariţile în domeniul naturalului. El calcă în picioare legile cunoscute ale lumii naturale şi este în sine împlinirea fanteziei unui poet înzestrat cu toată înţelepciunea. Pentru că orice îşi poate imagina un om bogat în fantezie, este realizat în domeniul miracolului!

07] Unui Dumnezeu trebuie să-I fie totul posibil, pentru că dăinuirea unei lumi şi a cerului înstelat mărturisesc aici continuu ca martori permanenţi! Fiindcă prima creare a unei lumi ar trebui doară să ni se pară foarte îngrozitor de miraculoasă! Dacă există o dată aici o lume ca fiind creată, înzestrată cu anumitele legi de dăinuire şi populată cu fiinţe sub aceleaşi legi de dăinuire, atunci fireşte că nu mai poate ea într-adevăr să li se pară acelora care o populează chiar prea miraculoasă!

08] Dar dacă vine Creatorul într-un mod ieşit din comun, la populaţia lumii pe aceeaşi lume minunat creată, atunci trebuie aceasta desigur să înceapă să se mire din nou, dacă bătrânul Atotputernic începe să realizeze lucruri în faţa ochilor ei, care îi pot fi posibile fireşte numai Lui şi altfel, nici unuia în întreaga nemărginire, fără voia Lui.

09] Eu nu pun însă absolut deloc la îndoială, că un oarecare om duhovnicesc pe deplin desăvârşit, va fi de asemenea în stare să înfăptuiască lucruri miraculoase; poate va putea el, ca un duh pe deplin desăvârşit, curat, să creeze chiar de asemenea o lume mică, - dar fără înfăptuirea voii Dumnezeieşti, veşnic niciodată! Un asemenea duh va putea vorbi şi învăţa de asemenea cu siguranţă într-un mod foarte înţelept, dar fără Duhul Dumnezeiesc din pieptul său, de asemenea veşnic niciodată!

10] Eu pot încă să-mi aduc aminte aşa întunecat din istoria evreiască, că, o dată, un măgar ar fi vorbit către un prooroc Bileam într-un mod foarte înţelept. Da, în timpuri foarte străvechi, oamenii ar fi fost învăţaţi chiar de animalele sălbatice şi răpitoare! Noi n-am fost de asemenea de faţă, potrivit cu cuvintele tale; dar, neţinând cont de aceasta, poate să fie un sâmbure de adevăr în acest fapt. Dar asemenea animale au fost cuprinse cu siguranţă de Duhul lui Dumnezeu pentru acea clipă şi trebuiau să-I servească ca unelte! Şi nu cu mult mai altfel şi mai bine vor sta lucrurile cu înţelepciunea celor mai înţelepţi oameni şi a celor mai înţelepte duhuri; diferenţa mare, prorpiu zisă constă numai în perseverenţă şi în creştere!

11] Aceasta este opinia mea! Acest fapt nu vreau să-l am înfăţişat fireşte, ca un anumit adevăr apodictic, - pentru că eu m-am scufundat o dată cu motivele mele de raţiune şi nu mai doresc să trăiesc încă o dată o asemenea săritură pe viaţă şi pe moarte; dar numai, cum se vorbeşte aşa despre aceasta într-un mod rezonabil, poţi să pui într-adevăr faţă în faţă o asemenea părere împotriva alteia, fără o motivaţie anume şi să ajungi la sfârşit la înţelegere, dacă şi cât de mult adevăr se află în aceasta, sau cât nu se află în ea!“

12] Spune Corneliu: „Prietene, tu vorbeşti ca şi cum ai scrie şi în privinţa părerii tale modeste, este deja cu siguranţă de asemenea un sâmbure de adevăr; dar eu mai am acum încă o părere pentru tine şi aceasta constă în faptul, ca tu să mănânci acum peştele tău şi să nu te uiţi aşa de mult asupra faptului, cum băiatul ceresc topeşte un peşte după altul şi că încă exprimă o poftă de mâncare, din care se lasă recunoscut cu toată uşurinţa, că ar fi în stare să mănânce încă zece asemenea peşti fără toată osteneala! Mănâncă acum şi tu şi arată că şi tu poţi să te faci naşul cel puţin al unui peşte şi al unui pahar de vin bun, ba chiar cel mai bun!“

13] La îndemnul acestor cuvinte, mănâncă şi bea acum Zorel al nostru în toată liniştea foarte energic fără şovăială şi nu se mai interesează de tot ce se întâmplă în jurul nostru.
Ev. 04. 088 capitol
01] Dar vinul începuse să dezlege limbile la mese şi starea s-a făcut de aceea tot mai vioaie şi mai vioaie. S-au format chiar păreri diferite despre Mine şi s-ar putea spune, că aici, la cină, se desfăşura o primă schismă.Unii susţineau că Eu aş fi cu totul nemijlocit cea mai înaltă Fiinţă Dumnezeiască; alţii spuneau însă: Eu aş fi într-adevăr Aceasta, dar nu nemijlocit, ci mijlocit. Alţii: Eu aş fi de fapt numai un Fiu al lui David, după spiţa neamului şi aş fi determinat, ca să fiu Mesia al împărăţiei lui David şi înzestrat de aceea cu puterea miraculoasă a lui David şi cu înţelepciunea lui Solomon. Alţii erau de părere că: Eu aş fi un înger de frunte al cerului, păşind acum în carne pe pământ numai de formă şi aş mai avea un adiotant din ceruri la Mine.

02] O parte, la care s-a alipit parţial chiar apostolul Meu, M-a mărturisit ca Fiu al Celui mai înalt. Eu aş avea, ce-i drept, aceleaşi proprietăţi ca Tatăl Meu, aş fi însă totuşi o cu totul altă personalitate şi Duhul lui Dumnezeu, de asemenea, pus adesea în discuţie, ar putea cumva să înfăţişeze la sfârşit chiar o a treia personalitate, care, în anumite cazuri, ar avea de vorbit un cuvinţel pentru sine cu totul singură!

03] Cu această părere au fost numai foarte puţini de acord. Unii l-au întrebat pe Petru, ce părere ar avea el.

04] Petru a spus: „El, Domnul Insuşi, ne-a întrebat, când am călătorit prin această împrejurime, ce ar crede oamenii despre El, cine ar fi El şi ce am crede în sfârşit noi înşine despre El. Atunci, s-a afirmat de asemenea aceasta şi aceea şi când am fost întrebat la sfârşit eu însumi, am spus fără şovăială, cum am simţit în inimă: >Tu eşti Fiul Celui mai înalt!< Şi El a fost pe deplin mulţumit cu o asemenea mărturie a mea şi m-a numit chiar o stâncă a credinţei, pe care va zidi El biserica Lui, care n-ar mai fi biruită de porţile iadului. Cu aceasta a fost deci încuviinţată şi confirmată de El Insuşi părerea mea atunci rostită şi aşa nu fac eu nedreptate, dacă rămân ferm la ea ca o stâncă!“

05] Dar Ioan a fost totuşi într-un mod foarte însemnat împotriva acestei păreri a lui Petru şi a spus: „În El sălăşluieşte într-un mod trupesc belşugul Dumnezeirii! Ca Fiu, dar Care nu este şi nu poate fi o altă personalitate, recunosc eu numai trupul Lui, atâta timp cât este el un mijloc pentru scop; dar, per total, este El totuşi identic cu Dumnezeirea sălăşluind în El din tot belşugul!

06] Sau este trupul meu cumva o altă personalitate decât sufletul meu? Nu alcătuiesc amândouă un om, deşi la începutul existenţei mele trebuia sufletul să-şi formeze acest trup şi s-ar putea spune prin urmare: Sufletul a tras peste sine un al doilea om material şi astfel şi-a pus în jurul său o a doua personalitate? Se poate spune într-adevăr, că trupul este un fiu sau ceva produs de către suflet, dar de aceea nu alcătuieşte el nici o a doua personalitate cu sufletul sau chiar fără el! Şi încă mai puţin se poate spune aceasta despre Duhul din suflet; pentru că ce ar fi deci un suflet fără Duhul Dumnezeiesc din el? Sufletul devine un om desăvârşit prin el, dacă Duhul Dumnezeiesc a pătruns sufletul pe deplin şi din temelie! Aici este Duhul, sufletul şi trupul una cu desăvârşire şi aceeaşi personalitate!

07] În plus, este scris: >Dumnezeu l-a făcut pe om pe deplin după chipul şi asemănarea Lui.< Dar dacă omul, ca o deplină asemănare a lui Dumnezeu cu duhul său, sufletul şi cu trupul său, este numai un om şi nu trei, atunci va fi Dumnezeu, ca Duhul cel mai desăvârşit dinainte de veci, înconjurat cu un suflet tot aşa de desăvârşit şi acum de asemenea vizibil cu trupul Lui în faţa ochilor noştri, de asemenea numai un Dumnezeu şi veşnic niciodată un Dumnezeu întreit, cumva chiar încă în trei persoane distincte! - Aceasta este părerea mea, pe care o menţin de neclintit, fără să vreau să fiu de aceea o stâncă a credinţei!“

08] Spun toţi de la masa Mea: „Ioan a vorbit drept!“

09] Dar Petru vrea de aceea să se corecteze acum şi spune: „Da, aşa este doară şi părerea mea; numai că nu sunt meşter la cuvânt, pentru a aduce înţelegerea mea interioară, repede la lumina zilei, deşi această treabă va fi întotdeauna puţin cam greu de înţeles!“

10] Spune Ioan: „Greu şi iarăşi nu prea greu! După felul tău, nu va înţelege niciodată un om pe acest pământ, - după felul meu, aşa gândesc eu, iarăşi foarte uşor! Domnul singur să fie acum între noi doi un judecător potrivit!“

11] Spun Eu: „Credinţa este în stare de multe, dar dragostea poate totul! Tu, Simon Iuda, eşti într-adevăr o stâncă în credinţă; dar Ioan este un diamant curat în iubire şi de aceea vede el mai adânc decât altcineva dintre voi. El este de aceea şi cronicarul Meu propriu zis; va primi de la Mine multe de scris pe hârtie, ceea ce vă va fi vouă tuturor încă un mister! Pentru că într-o asemenea iubire au spaţiu multe lucruri, în credinţă însă numai ceva anumit, unde se spune: >Până aici şi atunci, nu mai departe!< ţineţi-vă numai de afirmaţia aceluia pe care îl iubesc; pentru că el Mă va înfăţişa lumii ca desăvârşit!“

12] Din această pricină devine Petru puţin jenat şi pe Ioan mereu aşa puţin gelos foarte în secret. Din acest motiv a stăruit Petru şi după învierea Mea, atunci când L-am îndemnat, ca el să-Mi urmeze şi să pască oile Mele, asupra faptului, că Ioan M-a urmat de asemenea fără îndemnul Meu, în care privinţă, cum este cunoscut, L-am mustrat pe Petru şi la care oacazie I-am prezis lui Ioan o cea mai deplină nemurire, - de unde a ajuns atunci legenda în popor, că acest ucenic nu va mai muri niciodată, nici chiar într-un mod trupesc.

13] Dar Petru l-a întrebat pe Ioan, cum face el, că aduce mereu o înţelegere şi recunoaştere mult mai adâncă la lumina zilei decât el, anume Petru.

14] Dar Ioan a spus: „Vezi, eu nu locuiesc în inima ta şi tu nu într-a mea. Eu nu am pentru aceasta nici o riglă de măsurat, pentru a putea determina, din ce motiv opinia mea este cea mai temeinică şi mai adevărată! Dar, deoarece Domnul Insuşi a spus-o acum cu voce tare în faţa noastră, anume diferenţa dintre credinţă şi iubire, atunci ia aceasta ca răspuns la întrebarea ta! Pentru că rărunchii şi inimile le poate cerceta numai Domnul singur şi aşa va şi şti El până la un fir de păr, ce diferenţă este aici între inimile noastre.“

15] Cu acest răspuns a fost Petru deocamdată mulţumit şi n-a întrebat mai departe. Dar ajunsese acum cina la sfârşit şi noi ne-am ridicat şi ne-am dus toţi pe munte.
Ev. 04. 089 capitol
01] Atunci când noi toţi am ajuns încetul cu încetul pe muntele nouă deja cunoscut şi când am luat locurile noastre în posesie, a venit bătrânul Marcu cu soţia şi copiii lui la Mine şi M-a rugat foarte stăruitor, ca Eu să doresc să petrec ziua următoare la el, deoarece i s-ar părea prea dureros, dacă l-aş părăsi înainte de răsăritul soarelui.

02] Spun Eu: „Fi tu din această pricină fără grijă! Eu pot să plec şi să rămân, pe Mine nu Mă apasă timpul; pentru că sunt un Domn al timpului şi al tuturor timpurilor! Peste capul Meu nu se adună laolaltă vreo presiune a timpului. Dar mai sunt încă multe localităţi, pe care trebuie să le vizitez şi pe care le voi vizita; dar, de o zi sau o oră, nu depinde aceasta pentru Mine acolo, unde am găsit o iubire adevărată, vie.“

03] Spune Marcu, cu lacrimi în ochi: „O, Doamne şi Tată, veşnică mulţumire ţie pentru această milostivire peste măsură de mare! Singura voie sfântă a Ta să se întâmple! Dar, Doamne, noaptea este foarte întunecată, pentru că norii au acoperit cerul într-un mod foarte dens; să nu rânduiesc ca să fie aduse făclii aici, sus?“

04] Spun Eu: „Lasă asta, noi ne vom procura lumină!“

05] Aici îl chem pe Rafael şi îi spun: „În mijlocul Africii, acolo unde se află munţii înalţi ai Comrahaiei şi unde primele izvoare ale Nilului iasă în şuvoaie dintr-o stâncă, vei găsi tu o piatră la zece înălţimi de om sub dărâmături, de mărimea unui cap de om; pe aceea adumi-o încoace, ea să ne ilumineze noaptea aceasta! Când o vei fi adus încoace, atunci pune-o pe acel trunchi gol de copac, ca lumina ei să pătrundă departe şi să ilumineze împrejurimea! Am vorbit cu tine, ca şi cu un om, tocmai din pricina oamenilor, ca ei să ştie, ce se va întâmpla şi ca să recunoască puterea Mea spre îndeplinirea voii Mele.“

06] Cu aceasta, a dispărut Rafael, a fost asemenea unui meteor zburător de lumină, de îndată la noi cu tot cu piatră, strălucind luminos ca soarele.

07] Dar înainte ca Rafael să fi pus piatra pe trunchiul de copac manţionat gol pe dinăuntru şi pleşuv, au cerut mai mulţi, ca să ia piatră într-un aspect mai aprofundat.

08] Dar atunci când a adus-o Rafael foarte tare în apropiere, nu putea nimeni să se uite la aeea putere a luminii, pentru că ea lăsa de la sine o lumină atât de puternică, ca soarele pentru pământ într-o cea mai scurtă zi de iarnă, asta înseamnă pentru simţul văzului al ochilor omeneşti din carne şi prin urmare nu i-a mai rămas lui Rafael nimic altceva de prisos, decât să pună piatra de lumină de îndată la locul determinării sale. De acolo, lumina ei foarte intensivă a iluminat împrejurimea într-un mod atât de însemnat, că se putea recunoaşte departe totul destul de bine.

09] Că atât Zinka cu oamenii săi şi că, mai ales Zorel de-abia se încumeta să respire de atâta mirare, se lasă uşor de înţeles. Zorel se ostenea să spună ceva aşa bine rezonabil din temelie despre aceasta; dar n-a adus nimic la iveală, pentru că i se puneau aici împotrivă imposibilităţi logice, după noţiunile sale încă foarte matematic stereotipice, în apariţia procurării rapide a pietrei şi în privinţa strălucirii foarte vehemente a acesteia, cărora experienţele sale şi ştiinţele sale nu le puteau smulge nici o victorie. El fusese în primul rând de mai multe ori în Egipt cu sclavele sale şi o dată, într-o călătorie de două zile, încă departe în spatele Cataractelor. De aceea nu i-a fost necunoscută pe deplin depărtarea împrejurimilor din sudul Egiptului, deoarece se necesita cu cămile bune mereu un timp de cinci până la şase săptămâni de călătorie până la Cataracte.

10] După calculul său ar parcurge un orcan această distanţă în trei zile şi o săgeată această călătorie într-o jumătate de zi . - Ce rapiditate în mişcare trebuie prin urmare să fi avut băiatul, pentru a parcurge o distanţă desigur de trei ori aşa de lungă în puţine clipe! Dacă este băiatul un duh, - cum a putut el căra o materie şi cum a putut materia, chiar de felul cel mai tare, să fie protejată de distrugere prin opunerea aerului?! Acest lucru nu există în legile naturii! Atunci, se mai adaugă lumina foarte intensivă, lipsită de căldură şi asemănătoare cu cea a soarelui; nici acest fapt nu există! Nici o experienţă n-a descoperit vreodată, afară de lemnul în putrefacţie, a cărui strălucire este însă de fapt de asemenea numai aşa o licărire ştearsă, care noaptea, chiar şi în cea mai mare intensitate, se aseamănă numai de-abia strălucirii viermişorilor de solstiţiu!

11] Aşa a cugetat Zorel al nostru câtva timp şi le-a spus după aceea lui Corneliu şi lui Zinka: „Aceasta vreau s-o numesc totuşi o minune veritabilă; pentru că aşa ceva nu s-a întâmplat niciodată până acum pe pământ! Ce fel de piatră va fi aceasta cumva totuşi? Din toate timpurile până acum, nu a fost niciodată descoperită o asemenea piatră! Ce valoare ar trebui să aibe o asemenea piatră pentru un împărat sau pentru un rege, cu condiţia, ca ea să nu-şi piardă lumina cu timpul! Pentru că pe ţărmul larg răspândit al Africii până foarte departe în spatele columnelor lui Hercule, până în împrejurimile, unde extremităţile înalţilor munţi ai Atlasului salută oceanul Atlantic, se văd de asemenea în vara târzie, pe ici pe colo, pietre foarte albe şi strălucind foarte tare noaptea, în anumite ore; dar strălucirea lor nu durează mult timp şi dacă rânduieşti ca o asemenea piatră să fie adusă într-o încăpere uscată, se sfârşeşte strălucirea ei şi piatra nu mai are nici o valoare. Dar, în privinţa acestei pietre, se pare că este o situaţie cu totul stranie! Aceasta nu va mai pierde cu siguranţă niciodată lumina ei şi trebuie să aibe de aceea o valoare imensă!“

12] Spune Corneliu: „Nu numai din pricina strălucirii, ci cu mult mai mult din pricina aceluia, prin care fusese ea adusă încoace! Dar să lăsam acum asta! Mâine pe timp de zi vom putea s-o cercetăm şi s-o judecăm mai uşor decât astăzi; pentru că atunci vor fi ochii noştri mai puţin sensibili prin lumina soarelui decât astăzi, asta înseamnă acum, în această noapte densă, în care norii fac tuturor o faţă binecuvântată înspre o ploaie straşnică de ţară. Dar acum să fim tăcuţi; pentru că Domnul va începe, ceea ne-a prezis jos, la masă!“

13] Cu acestea se mulţumeşte Zorel şi este acum pe deplin ochi şi urechi.

14] Dar acum vine Ouran la Mine şi spune: „Doamne, ce se va întâmpla mâine cu piatra, îşi va menţine ea, într-adevăr, necontenit lumina ei?“

15] Spun Eu: „Cu această întrebare ai adus tu de fapt dorinţa la lumina zilei, că ai dori s-o posedezi pentru coroanele tale! Dar aceasta nu merge; pentru că s-ar putea forma războaie mari şi foarte stricăcioase din pricina cuceririi acestei pietre. De aceea o va pune mâine îngerul Meu iarăşi înapoi acolo, de unde a luat-o şi acest fapt pune pentru totdeauna un sfârşit la toată cearta.“

16] Cu acest răspuns se mulţumeşte Ouran cu desăvârşire şi merge înapoi la locul lui.

17] Dar Cireniu spune: „Doamne! Ca un cadou pentru împărat ar face această piatră lumnioasă desigur o impresie enormă.“

18] Spun Eu: „Acest lucru cu totul sigur, dar ea ar împrumuta războaielor lumina ei din pricina valorii sale prea mari şi acest fapt ar fi destul de rău! Câteva grăunţe din aceasta, să ai, - dar piatra întreagă, nu!“

19] Spune Cireniu: „Dar cum şi în ce formă deţine deci această piatră această capacitate de strălucire? Ce nume are ea într-adevăr?“

20] Spun Eu la acestea: „Aceste pietre nu aparţin de fapt de acest pământ, ci sunt acasă numai în marea lume a sorilor. Aşadar, în marea lume a sorilor există, din când în când, erupţii mari cu manifestare de putere, pentru noţiunile voastre, nemăsurabile cu desăvârşire, de care sunt cuprinse foarte des asemenea pietre şi aruncate în afară în spaţiul larg al creaţiei cu cea mai mare putere de aruncare. Şi aici ai tu una dintre acelea!

21] Strălucirea ei provine doar de la suprafaţa ei extrem de netedă mai presus de toate noţiunile tale, pe care se adună necontenit o grămadă de focuri de fulger şi care îndeamnă mereu la activitate duhurile alungate în materia foarte tare tocmai prin focul menţionat. În plus, este această piatră în cea mai mare măsură transparentă şi se vădeşte prin urmare foarte uşor, într-un mod activ, orice activitate interioară a duhurilor în apariţia exterioară a strălucirii şi bineînţeles că această activitate foarte interioară a duhurilor se înmulţeşte prin activitatea exterioară a duhurilor aerului care plutesc rapid pe lângă suprafaţa extrem de netedă a fomei rotunde.

22] Dar aceste pietre nu se găsesc natural astfel în soare, ci ele sunt de asemenea de-abia preparate spre aceasta prin arta şi prin mâinile oamenilor de acolo. Ele sunt găsite cel mai adesea în formă rotundă în împrejurimea marilor fluvii şi se formează mereu la erupţii. În acele cazuri, se alungă departe în afară, în spaţiul umplut cu eter, elemente minerale topite în cea mai înaltă măsură şi în spaţiul liber preiau mereu înfăţişarea rotundă a unei oale, potrivit cu legea atracţiei universale pusă în orice materie, aspirând către punctul din mijloc şi căutându-l pe acelaşi.

23] Căderea înapoi a unor asemenea bile, care pot fi de mărimi foarte diferite, durează adesea zile, săptămâni, luni şi la cele mai mari, adesea mulţi ani, depinde de faptul cum au fost ele aruncate în afară, mai mult sau mai puţin departe de soare. Aşadar, unele cad pe munţii şi stâncile soarelui şi se sparg; dar multe cad în apele mari, rămân intacte şi sunt uşor scoase afară de către oamenii lumii solare. Pentru că oamenii soarelui pot să rămână foarte uşor, adesea ore în şir, sub apă şi să muncească pe solul mării ca pe pământ uscat şi acest fapt cu atât mai uşor, pentru că deţin, pe lângă asemenea capacităţi aproape de felul amfibilor, instrumente de scufundare cu totul foarte utile.

24] Dacă o casă mare a soarelui s-a aprovizionat îndeajuns cu asemenea bile, atunci sunt ele, în ciuda faptului că deţin deja oricum o suprafaţa extrem de netedă, încă mai mult şlefuite şi lustruite cu toată hărnicia artei şi anume până la acea măsură, unde încep să strălucească la lustruire. Dacă a ajuns o dată lustruirea până la acel punct, sunt ele puse ca bile de iluminare pe columne special făcute în culoare lungi, de felul catacombelor, de sub pământ care apar des, prin care trece necontenit un vânt puternic şi iluminează astfel înfăţişat mai mult decât îndeajuns, culoarele subterane şi servesc totodată ca o podoabă deosebită unor asemenea culoare, care sunt foarte importante, mai ales în lumea soarelui; pentru că acolo nu este arareori o casă obişnuită, de locuit deja cu mult mai ornamentată şi împodobită, mai ales în interior, ca în Ierusalim templul lui Solomon. Şi aşa se poate într-adevăr imagina de asemenea, că oamenii soarelui, mai ales cei ai zonei mijlocii, pun tot posibilul la contribuţie şi pentru împodobirea culoarelor lor subterane.

25] Insă, noi nu ne-am adunat aici, pentru a dobândi o descriere pământească a lumii mari a soarelui, ci din pricina întăririi credinţei şi voinţei voastre. Dar pentru a dobândi aceasta, este nevoie de cu totul altceva decât de o descriere pământească încă cât se poate de exactă şi cuprinzătoare a marii lumi de soare!“

26] Intreabă Cireniu: „Doamne! Dar dacă această bilă strălucitoare este aşa de compactă mai presus de toate diamantele, cum se vor putea separa oarecare grăunţe distincte de pe suprafaţa ei, pe care aş dori să le posedez cu chiar aşa de mult drag, ca amintire de la această seară?!“

27] Spun Eu: „Tu gândeşti uneori încă de asemenea foarte pământesc! Acolo, de unde provine această bilă strălucitoare, există încă o grămadă, să fie acestea acum în Africa sau în soarele însăşi, - pentru îngerul Meu este distanţa pretutindeni la fel de îndepărtată. Din această bilă strălucitoare nu va putea scoate, fără s-o distrugă, fireşte într-adevăr nici un muritor cumva două grăunţe şi dacă ar dori el să spargă bila, atunci ar şi pierde bucăţile de îndată proprietatea strălucirii; dar biluţele mici vor reţine mereu în continuare proprietatea de strălucire. - Dar acum, destul, cu totul în serios, despre această treabă!“

Ev. 04. 090 capitol
01] (Domnul:) „Noi vrem să ne propunem altceva! Zorel şi tu, Zinka, păşiţi acum puţin mai aproape înspre Mine şi spuneţi-Mi, ce doriţi acum să mai vedeţi şi să mai ştiţi încă înainte de toate!“

02] Cei doi chemaţi păşesc acum mai aproape şi Zinka spune: „Doamne, aceasta este o întrebare la care este foarte greu de răspuns pentru oameni de felul şi chipul nostru încă foarte nedesăvârşit! Pentru că noi dorim să vedem şi să ştim foarte multe, pentru că ne-a rămas de prisos încă foarte multe de văzut şi de ştiut, deşi am văzut şi am aflat deja aşa multe lucruri. Dar ce este aici pentru noi lucrul cel mai necesar printre cele nesfârşit de multe, aceasta este o cu totul altă întrebare, la care nu suntem de aceea în stare să dăm un răspuns, pentru că nu ştim încă nici pe departe, ce ne-ar fi de fapt înainte de toate lucrul cel mai necesar! Tu, o, Doamne, ştii însă exact, ce ne este cel mai necesar; de aceea, acţionează Tu fără dorinţa noastră, potrivit cu iubirea şi înţelepciunea Ta nemărginită şi atunci fiecare va vedea, auzi şi simţi partea cea mai bună!“

03] Spun Eu: „Atunci bine deci, - astfel Mă voi uita, ce va fi aici de făcut! Eu sunt de părere, aşa o înţelegere destul de foarte sigură în trăirea mai departe a sufletului după moartea trupului, ar trebui să fie pentru voi toţi într-adevăr de cea mai mare importanţă şi necesitate; de aceea vom lua această treabă puţin mai aprofundat în vizor!

04] Eu v-am arătat, prin cuvinte, deja de mai multe ori, în ce constă moartea propriu zisă a trupului şi în ce fel diferit poate să se desfăşoare ea, ce sunt şi ce trebuie să fie urmările ei pentru suflet şi pentru duhul lui. Dar dacă ar trebui să vă explic aceasta prin dogme lungi teoretice, n-am ajunge cu acestea la sfârşit nici într-un an întreg. Eu vă voi arăta treaba prin cuvânt şi faptă, spre recunoaşterea voastră temeinică şi voi veţi înţelege atunci aceasta.

05] Dar, înainte ca să ajungem la treaba propriu zisă, trebuie să pun la început, sufletul în legătură cu trupul.

06] Şi aşa ascultaţi-Mă: Sufletul ca un amalgam şi ca un ceva pătrunzător compus este din temelie de o structură eteric-substanţială. Dar doarece trupul în fiinţa lui înglobează în sine ceva eteric-substanţial, de aceea este un asemenea lucru înrudit cu unitatea de esenţă substanţială a sufletului. Şi această înrudire este faptul propriu zis, care leagă aici atâta timp sufletul de trup, până ce acesta n-a trecut, cu timpul, prea tare dincolo în partea pur materială, unde trupul are atunci o înrudire prea neînsemnată şi adesea nu mai are chiar absolut nici una cu existenţa sufletească de dăinuire, - şi dacă mai este încă una existentă, trebuie aceasta separată de trup prin procesul de descompunere a trupului şi trebuie condusă în lumea de dincolo către sufletul oarecum gol.

07] Dar dacă sufletul însuşi a preluat la sfârşit în sine o prea multă parte materială din trupul lui, atunci îl ajunge şi pe el moartea trupului şi el trebuie să se descompună cu trupul şi atunci de-abia, după mai mulţi ani pământeşti, să se trezească ca bineînţeles foarte nedesăvârşit, unde îi va fi atunci foarte greu, să se avânte în sus, într-o lumină mai înaltă, pentru că lui îi este totul un lucru pământesc întunecat, în care se odihneşte puţină viaţă şi multă întunecime în toate colţurile.

08] De o trezire a duhului în el nu poate fi atâta timp nici vorbă, până ce timpul, necesitatea şi tot felul de umilinţe au dat afară din suflet şi au măturat în afară întunecimea lumesc reală şi substanţialitatea dură sau oarecum trupească; şi acest lucru merge în lumea de dincolo cu mult mai greu decât aici, pentru că sufletul trebuie să stea în lumea de dincolo atâta timp într-o anumită pustietate singur pentru sine, pentru a nu fi înghiţit ca fiind o fiinţă prea goală şi oarecum lipsită de piele şi haine, de o altă existenţă, care se află acolo în deplina putere şi deja plină de focul mai înalt al vieţii şi să nu fie distrus şi mâncat ca o picătură de apă pe un minereu aprins. Fiindcă pentru fiecare suflet foarte nedesăvârşit este valabil faţă de un duh deja foarte desăvârşit, ceea ce i-am spus odinioară lui Moise, atunci când a cerut să Mă vadă: >Nu-L poţi vedea pe Dumnezeu şi să fii viu!<

09] Cu cât mai sus intensificată se află o viaţă o dată pentru sine, cu atât mai puternică, mai plină de forţă şi mai grea se află ea aici pentru sine şi toată viaţa, care stă aici pe o treaptă foarte joasă, nu se poate niciodată afirma faţă de o viaţă foarte intensificată, în afară de starea când este în anumite depărtări. Ce este un ţânţar faţă de un elefant, ce o muscă faţă de un leu?! Ce este o plantă foarte gingaşă de mucegai de muşchi faţă de un cedru de Liban bătrân de mai multe veacuri, ce este pământul acesta faţă de soarele mare?! Ce este o picătură de apă faţă de un foc puternic?! – Dacă, careva dintre voi calcă pe un elefant, nu-i va pricinui aceasta unui elefant absolut nimic; dar dacă cineva dintre voi calcă pe furnică, viaţa ei naturală a luat pe deplin un sfârşit.

10] Dar ceea ce se arată în natura exterioară, chiar foarte lesne de înţeles, aceea este în împărăţia duhurilor cu atât mai categoric şi mai categoric adevărat. În fiecare viaţă pentru sine dăinuitoare există necesitatea de nestăvilit de a reuni tot mai multă viaţă în sine; dar principiul de devenire în una este de fapt iubirea. Dar dacă acest principiu n-ar fi mai presus de toate o posesie a unei vieţi, atunci n-ar exista nici un oarecare soare în spaţiul nemărginit, nici un pământ şi tot aşa nici făpturi pe acelaşi şi în acelaşi.

11] Dar, deoarece tocmai în viaţa însăşi există principiul de unire a vieţii şi fiecare viaţă liberă este continuu ostenită de a se uni cu o altă viaţă ei asemănătoare şi înrudită, de aceea devine din multe vieţi separate şi din multe inteligenţe separate la sfârşit numai o viaţă şi o inteligenţă multiplicată şi de aceea departe pătrunzătoare şi prin aceasta şi din multele fiinţe mici talentate cu puţină raţiune, devine o fiinţă înzestrată cu multă raţiune şi cu multă minte.“
Ev. 04. 091 capitol
01] (Domnul:) „Dacă acum, conform acestui principiu foarte necesar şi de neschimbat pentru existenţă şi pentru viaţă, s-ar întâlni de îndată dincolo un suflet aşa zis sărac şi gol cu un duh, cum este unul aici, de exemplu, Rafael al nostru, atunci ar fi el de îndată înghiţit de acesta într-un asemenea chip, cum înghite aici marea o singură picătură de apă. Este de aceea rânduită îngrijirea din partea Mea prin întreaga nemărginire, că o viaţă mică, slabă şi foarte gol neînţeleaptă, să fie întotdeauna aşa expusă, ca ea să se afle aici ca singură pentru sine şi ca să aibe voie să se apropie de ea numai asemenea potenţe de viaţă, care nu sunt, cu siguranţă, în ceva cu mult mai puternice decât viaţa singură pentru sine, existând aici în pustiul şi goliciunea ei.

02] Asemenea potenţe de viaţă nu se pot înghiţi, pentru că personalităţile separate sunt de aceeaşi putere şi tărie; dar ele formează totuşi întruniri între ele şi ţin sfat, dar din care fapt nu poate reieşi niciodată vreun folos mult, pentru că înţelepciunea fiecărei fiinţe separate este aproape aceeaşi până la un păr. Inchipuiţi-vă o întrunire pentru ţinere de sfat dintr-o sumedenie de oameni proşti ca noaptea, care doresc să decidă ceva destul de înţelept şi să pună aceasta în sfârşit în aplicare cu puteri unite! Ce va reieşi, din sfătuirile lor? Nimic decât lucruri prosteşti!

03] În ziua de astăzi avem pe acest pământ şi mai ales pe insulele lui, popoare, care locuiesc într-un mod foarte nederanjat din timpurile lui Adam; ei sunt urmaşii lui Cain, care astăzi se află pe aceeaşi treaptă de cultură, pe care s-au aflat cu două mii de ani în urmă. Da, de ce n-au făcut absolut nici un progres în cultura lor, ci mai degrabă un regres, cu toate ţinerile lor de sfat apărând des? Pentru că printre ei cel mai înţelept este mai prost şi mai orb decât aici un îngrijitor de porci cât se poate de imbecil! Dar dacă cel mai înţelept nu ştie nimic, ce să ştie atunci ceilalţi, care îşi iau sfat de la el?!

04] Se va întreba aici fireşte şi se va spune: >Da de ce n-a trimis Dumnezeu la asemenea popoare profeţi plini de Duhul Său Sfânt?< Aici am ajuns acum tocmai la punctul principal!

05] În aceste popoare locuiesc suflete încă mult prea imature şi goale. O revelaţie mai înaltă le-ar înghiţi şi le-ar închide în fier cu o judecată, din care n-ar fi ele niciodată de eliberat. Adevărul cel mai înalt şi cel mai curat l-ar transforma ei în superstiţia cea mai densă şi s-ar motiva în aceasta într-un asemenea fel, că atunci Eu Insumi n-aş mai putea la sfârşit să-i eliberez din aceasta prin nici un mijloc.

06] Este de aceea necesar, ca ei să mai rămână încă o mie de ani aşa cum sunt. De-abia după acest timp, să primească vizite de la oameni pur raţional deştepţi şi de la aceştia să nu primească nici pe departe vreo educaţie, ci numai un exemplu care-i trezeşte doar puţin. Astfel, să li se împărtăşească, din când în când, de mai multe ori o asemenea surpriză care-i trezeşte. Dacă se întâmplă aceasta în decursul a două veacuri, vor fi atunci asemenea popoare goale îmbrăcate puţin mai mult, în mod trupesc şi sufletesc şi vor fi atunci mature încetul cu încetul, pentru o revelaţie mai înaltă.

07] Şi tocmai aşa şi încă cu o măsură însemnată mai ostenitor, se întâmplă în marea lume de dincolo dezvoltarea în continuare şi desăsvârşirea vieţii unui suflet natural cu totul gol. El trebuie lăsat de sine stătător atâta timp în toată lipsa de lumină, până ce el, obligat de propriai necesitate, se trezeşte din letarghia lui mai mult decât pe jumătate materială şi începe să gândească aşa în inima lui la cugete mai precis oricum ar fi înfăţişate.

08] Dacă cugetele devin tot mai proeminent şi precis conturate, începe atunci starea într-un asemenea suflet să se ilumineze foarte încet şi el începe să capete o bază, pe care poate să stea puţin în picioare şi încetul cu încetul, de asemenea să şi păşească puţin prin prejur. Această plimbare prin-prejur corespunde atunci trecerii unui gând dincolo într-un altul şi a unei simţiri într-alta. Aceasta este o căutare şi căutării trebuie să-i urmeze o oarecare găsire, pentru că altfel căutătorul, dacă n-ar găsi prea mult timp absolut nimic, ar trebui la sfârşit în consecinţa ostenelii sale neroditoare să paralizeze şi să decadă astfel înapoi în vechea letargie.

09] Dar de îndată ce sufletul care începe să caute harnic găseşte oarece, îi dă atunci acest fapt un impuls nou şi ridicat spre o căutare şi cercetare încă mai departe şi mai harnică şi dacă găseşte el chiar urme de o existenţă asemenea lui, atunci goneşte el după acestea asemeni unui câine copoi şi nu se odihneşte mai degrabă decât până ce a găsit ceva, care îi mărturiseşte cel puţin o existenţă apropiată dintre cele asemenea lui.

10] Prin această căutare mereu mai puternică devine el însă şi mai matur şi caută să se sature cu tot ce găseşte ca din coincidenţă spre înfăşurarea sufletului, sau trupului său substanţial. Pe ici pe colo, se găseşte de asemenea ceva, chiar şi dacă cât se poate de subţire, spre umplerea stomacului lui şi spre liniştirea setei lui adeseori arzătoare. Fiindcă, dacă într-un suflet devine situaţia doritoare în consecinţa focului interior al vieţii, devenind tot mai viu, se găseşte atunci mereu ceva mai mult, pentru care în suflet se trezeşte o oarecare necesitate.“