1 coperta colecţiei de ion state
|
|  Yüklə 1.2 Mb.
|
1 revărsîndu-se şi iar îndepărtîndu-se, clătinînd mereu clopotele albe ale valurilor lor în dangăt mut şi în ropot mut şi-n blîndă lină chemare stingîndu-se în susur ; şi simţi că prevestirea ce-o căutase în păsările rotinde, săgetînde şi în palul spaţiu de cer de deasupră-i pogorîse din inima lui liniştit şi grabnic ca o pasăre dintr-un turn. Simbol al plecării sau al singurătăţii ? Versurile ce-i susuraseră în urechea amintirii realcă-tuiră cu încetul în faţa ochilor care-şi aminteau tabloul sălii în seara deschiderii teatrului naţional. 1 Era singur într-o latură a balconului, privind cu ochi istoviţi la cultivaţii Dublinului în foto- 1 Teatrul naţional irlandez (devenit mai tîrziu celebru, graţie marilor săi dramaturgi şi faimoşilor Irish Players — la origine o trupă de amatori) şi-a deschis porţile în mai 1899 cu piesa poetului W. B. Yeats, Contesa Kathleen. Subiectul piesei a cărei premieră o evocă Joyce : în Irlanda vremurilor vechi, într-o perioadă de foamete, în care oamenii şi-au vîn-dut demonilor sufletele pentru a căpăta hrană, contesa Kathleen face tot ce-i stă în putere ca să aline nevoile poporului. Demonii însă îi fură averea, oblingînd-o să le vîndă propriul ei suflet, în schimbul unei mari sume de bani. în final, contesa este iertată, deoarece intenţiile ei au fost bune. Piesa, cu implicaţiile ei, se pare că a suscitat o vie polemică. Tînărul Joyce, deşi înflăcărat adept al teatrului lui Ibsen, a salutat cu entuziasm această primă manifestare artistică a teatrului irlandez — desolidarizîndu-se de cei ce ° considerau drept blasfematorie. Mai tîrziu Joyce a luat atitudine hotărîtă împotriva esteticismului folcloric al scriitorilor grupaţi în jurul lui Yeats, considerind limitarea la teme folclorice drept o piedică pentru in" tegrarea culturii irlandeze în circuitul culturii universale (n. tr.). 314
liile de orchestră şi la decorurile de gust ieftin şi păpuşile omeneşti încadrate de luminile prea violente ale scenei. Un poliţist gros asuda îndărătul lui şi părea gata să intre în acţiune din clipă în clipă. Miorlăielile, fluieratul şi strigătele de ocară veneau în rafale violente pornind de la colegii lui studenţi împrăştiaţi prin sală. — Defăimare a Irlandei ! — Fabricată în Germania ! — Blasfemie ! — Noi nu ne-am vîndut niciodată credinţa ! — Nici o femeie irlandeză n-a făcut vreodată una ca asta ! — Nu ne trebuie atei amatori ! — Nu ne trebuie boboci budişti ! Un zumzet scurt coborî brusc din ferestrele care stătea ; ştiu că se aprinseseră lămpile mera de lectură. Se îndreptă către sala cu coloane, sui scările şi trecu înăuntru, în clămpă- mtul portiţei turnante. Cranly şedea spre partea dicţionarelor. O car- e groasă, deschisă la frontispiciu, sta în faţa lui Pe pupitrul de lemn. Şedea rezemat în scaunul j, aplecîndu-şi urechea ca un confesor spre
Ste ha din Pa§ina de sah a unui jurnal. Cînd "en se aşeză la dreapta lui, preotul care Plarul ,.cealaltă Parte a mesei îşi închise exem-dm Tableta pocnindu-l mînios şi se Pierdm? Se uită după el cu ° Privire vaSă Ş* ta; Studentul în medicină continuă cu o 'OCemaidomoală: 315 — Pion la al patrulea cîmp de rege. — Am face mai bine să plecăm, Dixon, avertiză Stephen. S-a dus să se plîngă. Dixon împături jurnalul şi se sculă demn, spunînd : — Oamenii noştri s-au retras în desăvîrşită ordine. — Cu arme şi cu vite, adăugă Stephen, în-dreptîndu-şi arătătorul spre cartea lui Cranly, pe care sta tipărit : Bolile Boului. Pe cînd treceau printre mese, Stephen spuse: — Cranly, vreau să-ţi vorbesc. Cranly nu răspunse, nici nu se întoarse. Depuse cartea pe masa custodelui şi ieşi din sală ţăcănind sec parchetul cu picioarele-i bine încălţate. Pe scări se opri şi privind absent spre Dixon repetă : — Pion -la afurisitu' de-al patrulea cîmp de rege. — Zii şi-aşa, dacă vrei, făcu Dixon. Avea un glas liniştit, fără intonaţii, şi maniere curtenitoare, iar pe un deget al mîinii sale durdulii şi curate se arăta din cînd în cînd un inel cu pecete. Pe cînd traversau holul, un bărbat cu statură de pitic venea spre ei. Sub cupola pălăriei micuţe faţa lui nebărbierită începu să zîmbească de plăcere şi-l auziră murmurînd. Ochii îi erau melancolici ca ai unei maimuţe. — Bună seara, domnilor, zise faţa ţepoasă de maimuţă. — Ce vreme caldă pentru martie, spuse Cranly. Sus au deschis ferestrele. 316
Dixon zîmbea şi-şi răsucea inelul, faţa negricioasă, cu riduri de maimuţă îşi ţuguie cu o blîndă satisfacţie gura de om şi glasul hîrîi dulce : __încîntătoare vreme pentru martie. Pur şi simplu încîntătoare. — Sus sînt două domnişoare drăguţe, nerăbdătoare să vă vadă, spuse Dixon. Granly zîmbi şi comentă binevoitor : — Căpitanul are o singură dragoste : sir Walter Scott. Nu-i aşa, căpitane ? — Ce citiţi acum, căpitane ? întrebă Dixon. Mireasa din Lammermoor ? — îl ador pe bătrînul Scott, rostiră buzele mobile, sînt de părere că scrie superb. Nu există scriitor să se compare cu sir Walter Scott. Agita delicat în aer, în ritmul elogiului său, o mînă subţire, zbîrcită şi brună, şi pleoapele lui subţiri şi agitate se zbăteau des peste ochii trişti, 'i mai tristă era pentru urechea lui Stephen orbirea lui — o rostire manierată cu glas jos Şi Jilav, deteriorată de greşeli — şi ascultîndu-l, >nen se întreba dacă era oare'adevărată po-vestea, dacă sîngele anemic curgînd prin trupul ui zbircit era un sînge nobil, zămislit de o dragoste incestuoasă ? tot Parcului erau grei de ploaie şi ploaia ;° m.ai cădea într-una în lacul ce se aşternea
rnurViPrOpiere şi aPa & ţărmul de dedesubt erau aare de spumele lor băloase, albe, verzui. ioasă lmbră!isau blînd, îmbiaţi de lumina plo- ca u CenuSie> de copacii uzi şi tăcuţi, de lacul, scut, ce le era martor, de lebede. Se îm- şau far"â bucurie şi fără patimă, braţul lui 317
cuprinzînd grumazul surorii. Ea purta o peJe-rină cenuşie de lînă căzîndu-i în falduri oblice de pe umăr spre talie şi capul bălai şi-l ţinea aplecat în sfielnică încuviinţare. Lui îi atîrna în plete părul castaniu roşcat, iar mîinile dez-mierdătoare şi frumos modelate erau puternice şi pistruiate. Faţa ? JVu se vedea nici o faţă. Faţa fratelui era aplecată peste părul ei bălai, înmiresmat de ploaie. Mîna mîngîitoare, pătată de pistrui şi puternică şi frumos modelată, era mîna lui Davin. Se încruntă mînios la gîndul ce-i venise şi la omuleţul pipernicit care i-l provocase. Ii ţîşniră în amintire batjocurile lui taică-său la adresa clicii Bantry. Le îndepărtă şi-şi cloci iar neliniştit propriul său gînd. De ce oare nu erau acelea mîinile lui Cranly ? Oare simplitatea şi inocenţa lui Davin îl impresionaseră mai adînc ? Trecu înainte cu Dixon prin hol, lăsîndu-l pe Cranly să-şi ia rămas bun de la pitic în chip elaborat. Sub colonadă sta Temple în mijlocul unui mic grup de studenţi. Unul din ei strigă : — Dixon, vino-ncoa s-auzi. Temple e într-o formă grozavă. Temple întoarse către cel ce vorbise ochii lui întunecaţi de ţigan. — Eşti un ipocrit, O'Keeffe, spuse. Iar Dixon e-un zîmbitor. La naiba, cred că nu-i rău asta ca termen literar. Rîse şiret privindu-l în faţă pe Stephen ŞJ repetînd : — La naiba — sînt încîntat de expresia asta. Un zîmbitor. 318
Un student gros, stînd mai jos ca ei pe scări — întoarce-te la metresă, Temple. Vrem s-auzim chestia asta. — Da, o avea, zău aşa, spuse Temple. Şi mai era si bărbat însurat. Şi toţi preoţii se duceau să mănînce acolo. Ai dracului, cred că se-nfrup-tau toţi cîte niţel. — Cu alte cuvinte călăreau gloaba ca să cruţe calul de vînătoare, zise Dixon. - Ia zi, Temple, spuse O'Keeffe, cîte halbe de bere ai băgat în tine ? — Tot intelectul tău sufletesc e în fraza asta, O'Keeffe, răspunsa Temple cu dispreţ făţiş. Dădu ocol grupului, cu paşi tîrîşi, pentru a i se adresa lui Stephen. — Ştiai că Forsterii sînt regii Belgiei ? îl întrebă. Cranly se ivi pe uşa principal a holului, cu Pălăria împinsă spre ceafă si scobindu-se grijuliu în dinţi. — Uite şi fîntîna înţelepciunii, zise Temple. fu ştii chestia asta despre Forsteri ? se opri o clipă. Cranly luă o sămînţă de smochină pe vîrful scobiturii lui groase şi o Pnvi cu insistenţă. ,.~~ Familia Forster, continuă Temple, se trage tanf'rP11 urmaS al lui Baldwin Întîiul, căpi- jUI Francis Forster, s-a stabilit în Irlanda şi :-o de nevastă pe fiica ultimei căpetenii
319
— Din Baldheadl, regele Flandrei, repetă Cranly, scotocind iar pe îndelete prin sclipitorii săi dinţi dezveliţi. — Unde-ai dat peste toată istoria asta ? întrebă O'Keeffe. — Cunosc şi toată istoria familiei tale, zise Temple, adresîndu-i-se lui Stephen. Ştii ce spune Giraldus Cambrensis despre familia ta ? — Se trage şi el tot din Baldwin ? întrebă un student lungan şi ofticos, cu ochi negri. — Baldhead, repetă Cranly, sugîndu-şi măselele. — Pernobilis et pervetusta familia 2, îi spuse Temple lui Stephen. Studentul gros, care stătea mai jos ca ceilalţi pe scări, scoase un pîrţ scurt. Dixon se întoarse spre el şi zise blînd : — Grăit-a oare un înger ? Cranly se întoarse şi el şi spuse vehement, dar fără mînie : — Goggins, eşti cel mai afurisit porc împuţit pe care l-am întîlnit vreodată, auzi ? — Am spus şi eu ce-mi stătea pe suflet, răspunse cu fermitate Goggins. Sper că nu i-a făcut nimănui nici un rău ?
320
__ gg sperăm, făcu Dixon suav, că n-a fost din speţa celor cunoscute sub numele de paulo postfuturum1. __ Nu v-am spus eu ca-i un zîmbitor ? comentă Temple, adresîndu-se în dreapta şi în stînga. Nu l-am poreclit eu aşa ? — Ba da. Nu sîntem surzi, spuse lunganul ofticos. Cranîy continua să se încrunte la studentul cel gros care stătea cu o treaptă mai jos. Apoi, pufnind dispreţuitor, îi făcu vînt pe scări cu \ iolenţă. — Pleacă de-aici, îi spuse grosolan. Pleacă de-aici, ţucal puturos. Asta eşti, auzi ? Goggins ricoşa pe pietriş şi se întoarse nu-maidecît bine dispus la locul lui. Temple se îndreptă iar spre Stephen şi—1 întrebă : — Crezi în legea eredităţii ? — Eşti beat, ori ce-i cu tine — ce dracu, tot încerci să-ndrugi ? făcu Cranly întoreîndu-şi faţa spre el cu o expresie de stupoare. Cea mai profundă frază care s-a scris 'dată, exclamă Temple cu entuziasm, este 1 de la sfîrşitul zoologiei : Reproducerea este începutul morţii. Atinse timid cotul lui Stephen şi spuse cu zel : Tu simţi eît de profund e asta de vreme ce eşti poet ? tăt Ian*y îndreptă spre el un lung deget ară- la el ! vorbi dispreţuitor către colo nădejdea Irlandei ! Lucruri care se vor mai Intîmpla (lat.) (n. tr.). 321 Un rîs general întîmpină vorbele şi gestul lui. Temple se întoarse curajos spre el, zicînd : — Cranly, mereu îţi baţi joc de mine. Văd asta. Dar eu nu-s mai prejos ca tine deloc. Ştii ce gîndesc eu.acum despre tine în comparaţie cu mine ? — Dragul meu, spuse Cranly politicos, tu eşti incapabil să gîndeşti, înţelegi, absolut incapabil să gîndeşti. — Dar totuşi, ştii, continuă Temple, ce gîndesc despre tine şi despre mine, comparaţi unul cu altul ? — Hai, dă-i drumul, Temple ! strigă de pe treapta lui studentul cel gros. Binişor, niţel cîte niţel — dă-i drumul. Temple se întoarse în dreapta şi în stînga, cu bruşte mişcări neputincioase în timp ce vorbea. — Eu îs o găoază, spuse, scuturîndu-şi cu deznădejde capul. Sînt şi ştiu că sînt. Şi admit că sînt. Dixon îl mîngîie uşurel pe umăr şi rosti cu blîndeţe : — E o notă bună pentru tine, Temple ! — Dar el, reluă Temple, arătînd spre Cranly, e şi el o găoază, ca şi mine. Atîta doar că' nuy ştie. Asta-i singura deosebire ce-o văd eu. O izbucnire de rîsete îi acoperi vorbele. Stephen urmărea faţa suferindă, cu trăsături ferme, a lui Cranly, luminată acum de un zîmbet de simulată răbdare. Vorba grosolană trecuse peste ea asemeni unei ape murdare vărsate peste un chip de piatră răbdător la injurii ; şi pe cînd îl urmărea cu privirea, îl văzu scoţîn-du-şi pălăria drept salut şi descoperindu-şi 322
părul negru care i se înălţa rigid de pe frunte ca o cunună de fier. __ O văzu pe ea ieşind pe porticul bibliotecii şi trecînd cu privirea peste dînsul, înclinîndu-se drept răspuns la salutul lui Cranly. Nu se ivise o uşoară roşeaţă pe obrazul lui Cranîy ? Lumina pălise. Nu se mai vedea bine. Asta explica oare tăcerea distrată a prietenului său, comentariile lui colţuroase, subitele lui izbucniri de vorbe grosolane cu care atît de des spulberase îndărătnicele confesiuni arzătoare ale lui Stephen ? El îl iertase cu uşurinţă fiindcă găsea şi în sine această asprime. Şi-şi aminti o înserare, cînd descălecase de pe o bicicletă scîrţîindă, de împrumut, pentru a se ruga lui Dumnezeu într-o pădure aproape de Mala-hide. înălţase braţele şi vorbise în extaz către sumbra navă a copacilor, ştiind că se află pe pămînt sfînt. Iar cînd se iviseră de după o curbă a şoselei întunecate doi agenţi de poliţie, el îşi curmase brusc rugăciunea pentru a fluiera un cmtec din ultima pantomimă. cepu să ciocane cu capătul tocit al basto- dui de frasin soclul unei coloane. Oare Cranly auzise? Totuşi putea să aştepte. Vorbăria n juru-i încetă o clipă şi din nou se auzi de a ° fereastră un zumzet slab. Dar nici un alt nu era în aer şi rîndunelele al căror zbor urmărise cu ochi' leneşi dormeau. ecuse ea prin înserare. De aceea era aerul cob m ^ar^ de acel singur zumzet moale care bilo ^' ■i de aceea ÎŞÎ încetaseră flecăreala lim- - am juru-i. Cobora umbra.
323
O bucurie fremătătoare, pîlpîind ca o lumină blîndă, dansa în juru-i asemenea unui roi de zîne. Dar ce era oare ? Trecerea ei prin aeru] înserării sau versul cu vocalele lui întunecate şi sunetul iniţial, bogat, ca de alăută ? Se îndepărtă încet spre umbrele mai adînci din capătul colonadei, bătînd uşurel piatra cu bastonul spre a-şi ascunde reveria faţă de studenţii pe care îi lăsase în urmă şi-i îngădui gîn-dului său să-şi evoce vremea lui Dowland şi a lui Byrd şi a lui Nash *. Ochi, deschizîndu-se din umbra dorinţei, ochi care făceau să pălească ivirea zorilor. Ce era farmecul lor languros decît dulceaţa lascivităţii ? Şi ce era strălucirea lor decît stră lucirea spumei ce învăluia cloaca curţii unui Stuart moleşit ? Gusta în limbajul amintirii vinuri parfumate cu răşină, cadenţe expirînde ale unor melodii dulci, falnica pavană, şi vedea cu ochii amintirii amabile doamne aristocrat0 în Covent Garden gungurind provocator din balcoane, cu guriţe ţuguiate, şi fetişcanele ciupite de vărsat de prin taverne şi tinere neveste abandonîndu-se voioase seducătorilor şi îmbră-ţişînd strîns, îmbrăţişînd întruna. Imaginile ce şi le evocase nu-i făceau plăcere. Erau tainice şi aţîţătoare, dar imaginea ei nu se prindea în mrejele lor. Nu în felul ăsta trebuia să se gîndească la ea. Şi nici nu se gîndca la ea în felul ăsta. Nu se putea deci bizui pe propriile-i gînduri ? Vechi fraze, a căror dulceaţă era doar dulceaţa celor exhumate, ca se- Poeţi din epoca elisabetană (n. tr.) 324
mintele de smochine ce le dezrădăcina Cranly de printre dinţii lui sclipitori. Nu era nici gînd, nici viziune, deşi ştia nelămurit că făptura ei străbătea oraşul în drum spre casă. Mai întîi nelămurit şi apoi tot mai intens îi adulmeca mireasma trupului. Un neas-tîmpăr conştient fierbea în sîngele lui. Da, îi adulmeca mireasma trupului, o mireasmă sălbatică şi languroasă a mădularelor calde peste care se revărsase plin de dorinţă cîntecuî lui, a pînzeturilor ascunse, moi, asupra cărora carnea ei distila parfum şi rouă. Un păduche i se tîra pe ceafă. Punîndu-şi cu dibăcie degetul mare şi arătătorul sub gulerul larg îl prinse. îi frămîntă o clipă între degete trupul, moale şi totuşi dur ca un bob de orez, înainte de a-l lepăda, şi se întrebă dacă va trăi sau va muri. îi veni în minte o fraz'ă :iudată din Cornelius a Lapide ', care spunea că păduchii născuţi din sudoarea omului n-au fost creaţi de Dumnezeu o dată cu celelalte nimale în ziua a şasea. Dar mîncărimea pielii - Pe ceafă îl irita şi-i încingea mersul gîn-rilor. Viaţa trupului său, prost îmbrăcat, prost ^ănit, mîncat de păduchi, îl făcu să-şi închidă Pleoapele într-un spasm subit de deznădejde ; ŞJ _ întuneric vedea trupuri dure, luminoase, 'e păduchi coborînd din văzduh şi răsucindu-se 3 in timp ce cădeau. Da, si nu umbra cobora dln văzduh. Ci lumina.
„. °rneUus a Lapide — iezuit de origine olandeză, Ulst faimos (n. tr.). 325 Nici măcar nu-şi amintise corect versul din I Nash. Toate imaginile ce i le trezise erau false. în mintea lui încolţea vermină. Gîndurile lui erau păduchi născuţi din sudoarea trîndăviei. Se întoarse repede de-a lungul colonadei înspre grupul de studenţi. Bine, atunci ducă-se şi ea, n-are decît să se ducă dracului, n-are decît să iubească pe vreun atlet curat, unul care se spală în fiecare dimineaţă pînă la brîu şi care are păr negru pe piept. N-are decît. Cranly scoase altă smochină uscată din provizia din buzunar şi o mînca agale şi zgomotos Temple şedea la piciorul unei coloane, rezemat înapoi, cu tichia trasă peste ochii somnoroşi. Un tînăr scurt şi îndesat ieşi pe portic, cu o servietă de piele la subţioară. Merse înspre grup, izbind lespezile de piatră cu tocurile ghetelor şi cu vîrful de metal al umbrelei sale masive. Apoi, ridicînd umbrela în chip de salut, se adresă tuturor : — Bună seara, domnilor. Izbi din nou lespezile şi chicoti în timp ce capul îi tremura într-o uşoară mişcare ner-\ oasă. Studentul lung şi ofticos, Dixon şi O'Keeffe vorbeau în irlandeză şi nu-i răspunseră. Atunci, întorcîndu-se către Cranly, spuse : — Bună seara, în special dumitale. îndreptă umbrela spre el într-un gest de indicare şi iarăşi chicoti. Cranly, încă mestecîndu-şi smochina, răspunse cu mişcări zgomotoase din fălci : — Bună ? Da. E-x> seară bună. Studentul scurt şi îndesat îl privi serios şi-şi agită umbrela blînd şi mustrător. 326 Văd spuse, că înclini să faci constatări evidente. . • - Hm, răspunse Cranly, intinzind rămăşiţa smochinei pe jumătate roasă şi săltînd-o spre studentului scurt şi îndesat de parcă l-ar fi îmbiat s-o mănînce. Studentul scurt şi îndesat n-o mîncă, dar ce-dînd toanei celuilalt, spuse grav, mai chicotind încă şi scandîndu-şi fraza cu lovituri de umbrelă. — Vorbeşti despre asta... Se întrerupse, arătă brusc către miezul mestecat al smochinei şi spuse tare : — Mă refer la asta. - Hm, făcu Cranly ca şi mai înainte. — Vorbeşti despre asta, reluă studentul scurt îndesat, ca despre un ipso factoi sau, să spunem, prin analogie 2. Dixon se îndepărtă de grupul său şi-i spuse : — Te aştepta Goggins, Glynn. S-a dus pînă la Adelphi ca să te caute pe tine şi pe Moyni-
Lucrări de examen, răspunse Glynn. îi i la examene lunare ca să văd dacă pro-a de pe urma învăţăturii ce le dau. surT Inyă*ătură ! repetă Cranly grosolan. Pre-învr- °^ vort)eŞti despre copiii desculţi pe care-i \ un blestemat de maimuţoi ca tine. Să ie-ajute Dumnezeu ! 1™^ cu dinţii restul de smochină si lepădă îrlid-l cît colo. rU în sine (lat) (n. tr.). la dublul înţeles al substantivului fig a engleză (smochină şi moft, fleac) (n. tr.). 327
— Blestemat de maimuţoi, repetă Cranly emfatic, şi încă un blestemat de maimuţoi blas-femator. Temple se ridică şi, trecînd în faţa lui Cranly, i se adresă lui Glynn : — Fraza asta care-ai spus-o acum e din Noul Testament — asta cu lăsatul copiilor să vină la mine. — Du-te iar de te culcă, Temple, spuse O'Keeffe. — Foarte bine, atunci, continuă Temple adre-sîndu-se lui Glynn, dacă Isus lasă copiii să vină, de ce biserica îi trimite pe toţi în iad dacă mor nebotezaţi ? De ce aşa ? — Tu ai fost botezat, Temple ? întrebă studentul ofticos. — Da' de ce-s trimişi în iad dac-a zis Isus să vină la el toţi ? repetă Temple, în timp ce ochii lui scrutau ochii lui Glynn. Glynn tuşi şi spuse amabil, reţinîndu-şi chi-cotitul nervos al \ ocii şi agitîndu-şi umbrela la fiece cuvînt : — Şi, conform observaţiei pe care — Din pricină că biserica este crudă ca toţi păcătoşii bărîni, zise Temple. — Eşti pe de-a-ntregul ortodox în această privinţă, Temple ? întrebă Dixon suav.
— Sfîntul Augustin spune asta despre copiii nebotezaţi, că s-ar duce în iad, răspunse Temple, fiindcă şi el era un păcătos bătrîn şi crud. 328
— Mă plec în faţa părerii tale, spuse Dixon, dar eu aveam" impresia că pentru astfel de cazuri există limbo i. __ Asta este ! spuse Glynn cu glas ferm. în punctul acesta, Irlanda e unită. — Şi izbi cu vîrful umbrelei în pardoseala de piatră a colonadei. — Iadul ! făcu Temple. Sînt în stare să respect această născocire a nevestei cenuşii a lui Satan. Iadul este roman şi, ca şi zidurile romanilor, puternic şi urît. Dar limbo ce e ? — Pune-] înapoi în căruţul sugaciului, Cranly, strigă O'Keeffe. Cranly făcu iute un pas spre Temple, se opri, bătu din picior şi strigă la el ca la o orătanie : — Huşş !
mple se dădu sprinten deoparte. - Ştiţi ce e limbo ? strigă. Ştiţi cum îi spu-i noi la Roscommon unui lucru ca ăsta ? Huşş ! Blestematule ! strigă Cranly pocnind din palme. Nici cur, nici cot ! strigă Temple plin de dlspreţ. Asta zic eu că e limbo. ~~ Ia dă-ncoa băţul ăla, făcu Cranly. • ' "uci bastonul din mîna lui Stephen şi sări ;Ls d4 pe scări> dar Temple, auzindu-l ciim se ^■egateşte a-l urmări, o luă la fugă prin se-si htJic ca ° "ghioană sălbatică, sprinten ■^juţejle picior. Ghetele grele ale lui Cranly creştine18)-la ilotarele iadului, conform unor teologii (n. tr.). ' ca§ul după moarte al' copiilor nebotezaţi 329 se auziră năpustindu-se zgomotos la atac de-a curmezişul curţii, iar apoi înapoindu-se greoaie, înfrînte şi zvîrlind înaintea lor pietrişul la fiece pas. Pasul îi era mînios şi, cu un gest brusc şi mînios, zvîrli înapoi bastonul în mîna lui Ste-phen. Stephen simţi că mînia lui avea altă pricină, dar, simulînd răbdare, îi atinse uşor braţul şi spuse liniştit : — Cranly, ţi-am spus că vreau să-ţi vorbesc. Hai să plecăm. Cranly îl privi cîteva clipe şi întrebă : — Acum ?
— Da, acum, spuse Stephen. Nu putem vorbi aici. Hai să plecăm. Traversară împreună curtea fără a vorbi. Chemarea păsării din Siegjried i, fluierată încet, îi urmă de pe treptele porticului. Cranly se întoarse şi Dixon, care fluierase, strigă : — încotro vă duceţi, băieţi ? Cum a rămas | cu partida aia, Cranly ? Strigînd prin aerul calm, îşi continuau tratativele cu privire la o partidă de biliard ce urma să se joace la hotelul Adelphi. Stephen merse înainte şi ieşi în liniştea străzii Kildare, iar peste drum de hotelul Maple se opri să aştepte, din nou răbdător. Numele hotelului, nume de lemn incolor lustruit 2, şi faţada incoloră îl loviră ca o privire de dispreţ politicos. Răspunse pironindu-şi mînios privirea către salonul scăldat în lumină dulce al hotelului, în care bănuia adăpostite calm vieţile netede şi 1 Operă a lui Richard Wagner (n. tr.). 2 Arţar (engl.) (n. tr.). 330
ioase ale patricienilor Irlandei. Âştia se gîndeau la înalte ranguri militare şi la intendenţi de moşii ; la ţară oamenii îi salutau pe unde treceau ; cunoşteau numele unor mîncă-ruri franţuzeşti şi porunceau vizitiilor cu voci stridente de provinciali care răzbăteau sub pro-nţarea lor ultracorectă. Cum le putea el nge conştiinţa, sau cum să-şi arunce umbra asupra imaginaţiei fiicelor lor, mai înainte ca ele să zămislească odrasle din sămînţa acelor aristocraţi rurali, încît să poată creşte o rasă mai puţin infamă decît a lor ? Şi sub amurgul ce se adîncea simţea gîndurile şi dorurile rasei din care făcea parte zburătăcind ca liliecii de noapte prin drumurile întunecoase de ţară, pe sub arborii de pe malurile rîurilor şi în preaj-mlaştinilor bălţate cu iazuri. O femeie aş-tase în prag cînd trecuse Davin noaptea şi erindu-i o cană cu lapte mai că-l trăsese în ei, fiindcă Davin avea ochii blînzi ai uia care ştie să tacă. Dar pe el nu-l îmbiase-ra ochii nici unei femei. îşi simţi braţul strîns cu vigoare şi glasul lui Cranly rosti : ~ Să ne cărăm. erseră spre sud, în tăcere. Apoi Cranly "— Ce caraghios de idiot, Temple ăsta ! Jur ca odată şi odată o să-l ucid ! ^ ,r vocea nu-i mai era mînioasă şi Stephen Cai 1^Ltret>ă dacă nu cumva îsi amintea cum îl salutase ea sub portic. si nf - la stînSa Şi merseră mai departe ca ina acum. După cîtva timp Stephen spuse : 331 — Cranly, am avut în după-masa asta ceartă penibilă. — Cu ai tăi ? întrebă Cranly. — Cu mama. — Cu privire la religie ? — Da, răspunse Stephen. După o tăcere, Cranly întrebă : — Ce vîrstă are mama ta ? — Nu c bătrînă, spuse Stephen. Doreşte să-mi împlinesc de Paşti îndatoririle religioase. — Şi o vei face ? — N-o voi face, spuse Stephen. — Şi de ce nu ? întrebă Cranly. — Nu vreau să slujesc. — Observaţia asta s-a mai făcut si altă dată, spuse Cranly liniştit. — Şi se face acuma iar,.se înfierbântă Stephen Cranly strînse braţul lui Stephen zicînd : — Ia-o uşor, dragă. Eşti al dracului de irascibil, ştii ? Rîdea cu nervozitate în timp ce vorbea şi, pri-vindu-l în faţă pe Stephen cu o expresie mişcată şi prietenoasă, repetă : — îţi dai seama că eşti irascibil ? — Sînt, într-adevăr, rîse şi Stephen. Sufletele lor, de curînd înstrăinate, păreau să se fi apropiat subit. — Admiţi adevărul euharistiei ? întrebă Cranly. — Nu-l admit, răspunse Stephen. — îl negi atunci ? — Nici nu-l admit, nici nu-l neg. — Mulţi oameni au îndoieli, chiar oameni religioşi, totuşi le înving sau le înlătură, spuse 332 Cranly. îndoielile tale în această privinţă sînt prea puternice ? — Eu nu doresc să le înving, răspunse Ste-phen. Pentru moment descumpănit, Cranly scoase altă smochină din buzunar şi se pregătea s-o mănînce cînd Stephen exclamă : — Te rog, las-o ! Nu poţi să discuţi chestia asta mestecînd smochine. Cranly examina smochina la lumina unui felinar sub care se oprise. Apoi o adulmecă cu amîndouă nările, muşcă o fărîmă, o scuipă şi zvîrli cu violenţă smochina în rigola străzii, adresîndu-i-se apoi cum zăcea acolo : — Te du de la mine, blestemato, în focul cel veşnic ! Luînd iar braţul lui Stephen, continuă : — Nu te temi ca asemenea vorbe să-ţi fie spuse şi ţie în ziua judecăţii ? — Ce- mi se oferă ca alternativă ? întrebă Stephen. O fericire veşnică în compania decanului de studii ? — Adu-ţi aminte că dînsul va fi lăudat, re-Plică Cranly. _ Fireşte, făcu Stephen, cu oarecare amărăciune, e isteţ, agil, impasibil şi, mai ales, subtil. — E un lucru curios, ştii, spuse Cranîy fără patimă, cît de îmbibată ţi-e gîndirea cu religia m care spui că nu crezi. Cînd erai în şcoală credeai ? Pariez că da. "— Da, răspunse Stephen. , ~ Şi erai mai fericit pe atunci ? întrebă uind Cranly, mai fericit decît eşti acum, bunăoară ? 333
— Adesea fericit, şi adesea nefericit, răspunse Stephen. Pe atunci eram altul. — Cum altul ? Ce vrei să spui afirmînd asta ? , — Vreau să spun că nu eram eu cel de acum, cel care aveam să devin. ■— Nu erai cel de acum, cel care aveai să devii, repetă Cranly. Dă-mi voie să-ţi pun o întrebare. O iubeşti pe maică-ta ? Stephen clătină domol din cap. — Nu ştiu ce înseamnă vorbele tale, răspunse simplu. — N-ai iubit niciodată pe nimeni ? întrebă Cranly. — Vorbeşti de femei ? — Nu vorbesc despre asta, spuse Cranly pe un ton mai rece. Te întreb dacă ai simţit vreodată iubire faţă de cineva sau de ceva ? Stephen păşi înainte pe lîngă prietenul lui, cu privirea aţintită în trotuar. — Am încercat să-l iubesc pe Dumnezeu, spuse în cele din urmă. Se pare acum că am dat greş. E foarte greu. Am încercat să-mi unesc viaţa cu voinţa lui Dumnezeu clipă cu clipă. în asta n-am dat greş totdeauna. Asta poate că încă aş mai reuşi... Cranly îi reteză vorba întrebînd : — Maică-ta a avut o viaţă fericită ? — De unde să ştiu eu ? făcu Stephen. — Cîţi copii a avut ? — Nouă, sau zece, răspunse Stephen. Unii au murit. — Şi taică-tău era. ...Cranly se întrerupse o clipă, şi-apoi spuse : Nu vreau să-mi bag nasul în chestiile tale familiale. Dar spune-mi totuşi :■ 334 taică-tău era ceea 'ce se cheamă un om cu stare ? Vreau să spun, pe vremea cînd creş-teai tu ? — Da, răspunse Stephen. — Ce era ? întrebă Cranly după o pauză. Stephen începu să înşire volubil atributele lui taică-său : — Student în medicină, as în canotaj, tenor, actor amator, politician zgomotos, mic proprietar, mic rentier, băutor, băiat bun, povestitor de anecdote, secretarul nu ştiu cui, nu ştiu ce într-o distilerie, perceptor de impozite, falit şi în prezent apologet al trecutului său. Cranly rîse, strîngînd mai tare braţul lui Stephen. — îmi place chestia cu distileria. —•- Mai vrei să ştii ceva ? întrebă Stephen. — Acum sînteţi într-o situaţie bună ? — Am eu aerul de aşa ceva ? răspunse prompt Stephen. — Va să zică, urmă Cranly contemplativ, eşti o odraslă a belşugului ? Rosti fraza tărăgănat şi tare, cum folosea adesea expresii tehnice, ca şi cum ar fi dorit să dea a înţelege că le folosea fără convingere. — Maică-ta trebuie să fi trecut prin destul de multe suferinţe, spuse apoi. N-ai vrea să încerci s-o cruţi de altele, chiar cu preţul... sau ai vrea ? — Dacă aş putea, răspunse Stephen, m-ar costa prea puţin. — Atunci fă-o, spuse Cranly. Fă ce doreşte ea să faci. Ce contează pentru tine ? Nu crezi 335
în asta. E o formalitate, nimic mai mult. Şi ei îi redai liniştea. Se opri, şi cum Stephen nu răspundea, rămase şi el tăcut. Apoi, de parcă şi-ar fi exprimat în continuare propriile gînduri adăugă : — O fi orice nesigur-pe maldărul ăsta împuţit de gunoi care-i lumea, dar iubirea de mamă nu. Mama te aduce pe lume, te poartă mai dinainte în trupul ei. Ce ştim noi ce simte ea ? Dar orice-o fi simţind, e real în tot cazul. Trebuie să fie. Ce sînt ideile ori ambiţiile noastre ? O joacă. Idei ! Iaca, afurisitul ăla de ţap imbecil, Temple, are idei. MacCann are şi el idei. Orice măgar care-ţi iese în cale crede că are idei. Stephen, după ce ascultase vorbirea ascunsă îndărătul acestor cuvinte, spuse cu prefăcută indiferenţă : — Pascal, dacă nu mă-nşel, nu suferea să-l sărute maică-sa, într-atît se temea de contactul cu sexul feminin. — Pascal a fost un porc, făcu Cranly. — Aloysius Gonzaga * mi se pare era de aceeaşi părere, spuse Stephen. — Atunci a fost şi el alt porc, ripostă Cranly. — Biserica îl numeşte sfînt, obiectă Stephen. — Poate să-l numească oricine cum pofteşte — îmi pasă pe dracu' — eu îl numesc un porc, spuse Cranly aspru şi tranşant. Stephen, pregătind minuţios în gînd ce avea să spună, continuă : — Isus, de asemenea, se pare că a tratat-o pe maică-sa cu prea puţină curtoazie în public, 1 Faimos iezuit (n. tr.). 336
— Ţi-e ţi-a venit vreodată în gînd, întrebă Cranly, că Isus nu era ceea ce pretindea că este ? — Primul căruia i-a venit în gînd asta a fost însuşi Isus, răspunse Stephen. — Vreau să spun, zise CranJy, înăsprindu-şi vorba, dară ţie ţi-a trecut vreodată prin gînd că a fost el însuşi un ipocrit conştient, cum îi numea el pe evreii de pe timpul lui, un mor-mînt spoit ? Sau, ca să vorbim şi mai limpede, că era un şarlatan ? — Ideea asta nu mi-a trecut niciodată prin gînd, răspunse Stephen. Dar sînt curios să ştiu, încerci să mă converteşti pe mine sau să te perverteşti pe tine ? Se întoarse spre prietenul lui şi văzu pe fhipui său un zîmbet nedibaci căruia o oarecare putere a voinţei se străduia a-i da un înţeles deosebit, subtil. Brusc, Cranly întrebă pe un ton simplu şi rezonabil : — Spune-rni adevărul. Ai fost cît de cît şocat de ce-am spus adineauri ? — Oarecum, răspunse Stephen. — Şi de ce ai fost şocat, stărui Cranly pe acelaşi ton, dară simţi cu certitudine că religia noastră e falsă şi că Isus n-a fost fiul lui Dumnezeu ? ■— Nu-s deloc sigur de asta. E mai asemănător cu fiul lui Dumnezeu decît cu fiul Măriei. — Şi de aceea nu vrei să te împărtăşeşti, întrebă Cranly, fiindcă nici de asta nu eşti sigur, fiindcă simţi că şi cuminecătura s-ar pu- 337
tea să fie trupul şi sîngele fiului lui Dumnezeu şi nu o fărîmă de pîine ? Şi fiindcă ţi-e teamă să nu fie aşa ? — Da, spuse Stephen liniştit, asta simt şi de asta mă şi tem. — înţeleg, făcu Cranly. Stephen, izbit de tonul lui concluziv, redeschise îndată discuţia : — Mă tem de multe lucruri : de cîini, de cai, de arme de foc, de mare, de furtuni, de maşinării, de drumuri de ţară noaptea. — Dar de ce te temi de-o fărîmă de pîine ? — îmi închipui, spuse Stephen, că există o realitate malefică îndărătul acestor lucruri de care spun că mă tem. — Te temi aşadar că Dumnezeul romano-ca-tolicilor te-ar trăsni şi te-ar afurisi dacă ai face o împărtăşanie nelegiuită ? — Dumnezeul romano-catolicilor ar putea face asta şi acum, spuse Stephen. Mai mult decît de asta mă tem de reacţia chimică ce s-ar produce în sufletul meu printr-un omagiu fals adus unui simbol îndărătul căruia sînt acumulate douăzeci de secole de autoritate şi veneraţie. — într-o primejdie extremă, întrebă Cranly, ai comite acest sacrilegiu ? De pildă dacă ai trăi în epoca sancţiunilor bisericii ? — Nu pot răspunde pentru trecut, zise Stephen. Poate totuşi nu. — Aşadar, spuse Cranly, nu intenţionezi să devii protestant ? — Am spus c-am pierdut credinţa, răspunse Stephen, nu că am pierdut respectul faţă de mine însumi. Ce fel de eliberare ar fi aceea, 338
să părăseşti o absurditate logică şi coerentă ca să îmbrăţişezi una nelogică si incoerentă ? Ajunseră în plimbarea lor pînă în suburbia Pembroke şi acum, pe cînd umblau agale de-a lungul bulevardelor, copacii şi luminile risipite prin vile le alinau gîndurile. Atmosfera de bogăţie şi calm de care erau pătrunse locurile parcă le reconforta sărăcia. îndărătul unui gard viu de tufişuri scînteia o lumină în fereastra unei bucătării şi se auzea glasul unei slujnice cîntînd în timp ce ascuţea cuţite. Cînta, în măsuri scurte, întrerupîndu-se la răstimpuri, Roşie O'Grady. Cranly se opri să asculte şi spuse : — Mulier cântati. Frumuseţea blîndă a cuvîntului latinesc atinse cu o nuanţă de vrajă întunericul serii, o nuanţă de vrajă mai duioasă şi mai persuasivă decît atingerea muzicii sau a unei mîini de femeie. Disputa spiritelor se calmase. O siluetă de femeie, aşa cum apare ea în liturghia bisericii, trecu tăcută prin întuneric : o siluetă înveşmîn-tată în alb, mică şi zveltă ca un băiat, cu o cingătoare ce-i luneca spre şolduri. Glasul ei, firav Şi înalt ca de băiat, se auzea intonînd într-un cor îndepărtat cele dintîi cuvinte de femeie care străpung întunericul şi clamoarea întîii cîntări a Patimilor. — Et tu cum Jesu Galilaeo eras 2 ? Şi toate inimile erau mişcate şi se îndreptau către glasul ei, strălucitor ca o stea de curînd
339
răsărită, strălucind tot mai limpede, pe cînd intona proparoxitonul şi mai stins, pe cînd se stingea cadenţa. Cîntecul încetă. Mersei ă înainte alături, Cranly repetînd cu ritm accentuat sfîrşitul refrenului : Şt cînd de nevastă pe Rosy o s-o iau, O, cit de ferice atuncea vom fi Că dragă mi-e dulcea Rosy O'Grady Şi Rosy O'Grady pe veci m-o iubi. — Asta-i poezie adevărată. Asta-i iubire adevărată. li aruncă lui Stephen o privire cu coada ochiului, zîmbind straniu si întrebă : — Tu consideii asta poezie ? Şi simţi înţelesul cuvintelor ? — întîi trebuie s-o văd pe Rosy, făcu Stephen. — E lesne de găsit, spuse Cranly. Ii alunecase pălăria pe frunte. O împinse înapoi şi în umbra copacilor Stephen îi văzu faţa palidă, încadrată de întuneric, şi ochii mari întunecaţi. Da. Faţa lui era frumoasă şi trupul îi era tare şi viguros. Vorbise de iubirea maternă. Simţea aşadar suferinţele femeilor, slăbiciunile lor trupeşti şi sufleteşti, şi avea să le apere cu braţul lui tare şi hotărîţ şi avea să-şi plece spiritul înaintea lor. Aşadar, era timpul să plece. Un glas vorbea blînd inimii singuratice a lui Stephen, îndem-nîndu-l să plece şi spunîndu-i că prietenia lui se încheia acum. Da, avea să plece. El nu putea lupta împotriva altuia. îşi cunoştea rolul. — Probabil că voi pleca, spuse. — Unde ? întrebă Cranly. 340 |