1 coperta colecţiei de ion state

pîrjol al Zilei de Apoi va fi curăţat lumea. Pu­cioasa, de asemenea, care arde acolo într-o atît de fabuloasă cantitate, umple iadul întreg cu duhoarea ei de neîndurat ; şi chiar şi trupurile osîndiţilor răspîndesc un atît de pestilenţial miros încît, după cum spune sfîntul Bonaven-tura, unul singur dintre ele ar fi de ajuns pen­tru a infecta lumea întreagă. Chiar şi aerul lumii noastre, acest element pur, începe a duhni şi devine de nerespirat cînd a stat multă vreme închis. Gîndiţi-vă dar ce trebuie să fie duhoa­rea aerului în iad ! Inchipuiţi-vă un cadavru putred şi în descompunere, care a zăcut multă vreme în mormînt putrezind şi descompunîn-du-se, o masă gelatinoasă de stricăciune lichidă. Inchipuiţi-vă un asemenea cadavru dat pradă flăcărilor, înghiţit de focul pucioasei arzînde şi scoţînd din el aburii groşi, înăbuşitori, ai unei descompuneri dezgustătoare, scîrboase. Şi apoi, închipuiţi-vă această duhoare greţoasă înmulţită de un milion şi încă de un milion de ori prin milioanele peste milioanele de hoi­turi fetide învălmăşite în întunericul împuţit — un uriaş putregai uman în descompunere. lnchipuiţi-\ ă toate acestea şi veţi avea o idee despre scîrboşenia duhorii iadului.

Dar această duhoare, scîrboasă pe cît e, nu-i totuşi cel mai mare dintre chinurile cărora le sînt supuşi osîndiţii. Tortura focului este cea mai mare dintre acelea la care vreun tiran a supus cîndva pe semenii săi. Puneţi-vă o clipă degetul în flacăra luminării şi veţi simţi tortura focului. Insă focul nostru pămîntean a fost creat de Dumnezeu spre folosul omului, ca sa

162

Şi iarăşi, focul nostru de pe pămînt, oricît ar fi el de aprig sau de răspîndit, are totdeauna o extindere limitată ; dar iazul de foc din infern este fără de hotar, fără de ţărm şi fără de fund. Se povesteşte că însuşi diavolul cînd fu întrebat în această privinţă de către un anumit oştean, a fost nevoit a mărturisi că, dacă un munte întreg ar fi azvîrlit în oceanul de foc al iadului, ^s~ar topi într-o clipită în acel foc precum o bucată de ceară.

Şi acest foc îngrozitor nu va chinui numai I dinafară trupurile osîndiţilor, ci fiecare "intre acele suflete pierdute va fi un iad în sine, focul cel fără de hotar bîntuind cu furie chiar şi în măruntaiele sale. O, cît de îngrozi­toare este soarta acelor ticăloase fiinţe !

163

Şi totuşi, toate cîte le-am spus despre tăria şi felul şi nemărginirea acestui foc nu-s nimic pe lîngă intensitatea sa, intensitate ce-o are, fiind unealta aleasă de orînduirea divină pentru pedeapsa sufletului şi a trupului deopotrivă. E un foc care se revarsă de-a dreptul din mînîa lui Dumnezeu, lucrînd nu din propria-i putere, ci ca unealtă a răzbunării Divine.

După cum apele botezului curăţă sufletul o dată cu trupul, aşa şi flăcările pedepsitoare chinuie duhul o dată cu carnea. Fiece simţ al cărnii este chinuit şi totodată fiece simţire a sufletului : ochii cu întunecimea de nepătruns, nasul cu duhori puturoase, urechile cu zbierete şi urlete şi blesteme, gustul cu scîrboşenii, pu­treziciuni de lepră, înăbuşitoare murdării fără de nume, atingerea cu ţepuşe şi piroane în­cinse, cu aprige limbi de flăcări. Şi prin feluri­tele chipuri ale simţurilor, sufletul nemuritor este torturat pe vecie în însăşi esenţa sa, în mijlocul leghelor peste leghe de văpăi dogo­ritoare, aprinse-n abis de maiestatea ofensată a Atotputernicului Dumnezeu şi înteţită, pînă la furie veşnic dăinuitoare şi veşnic crescîndă, de suflarea mîniei Prea înaltului Dumnezeu.

Gîndiţi-vă, în cele din urmă, că tortura acestei temniţe infernale e sporită de însăşi adunarea laolaltă a osîndiţilor. Pe pămînt, vecinătatea

rea e atît de primejdioasă încît plantele, ca prin instinct, se retrag din preajma a tot ce poate fi ucigător sau păgubitor pentru ele. In iad, orice lege e răsturnată — nu există conside­raţie pentru familie sau patrie, pentru legă­turi sau relaţii. Osîndiţii urlă şi gem unul că­tre altul, chinul şi furia fiindu-le sporite de prezenţa fiinţelor chinuite si furioase ca şi dînşii. Orice simţămînt de omenie p uitat. Ur­letele păcătoşilor în suferinţă umplu cele mai îndepărtate unghere ale vastului abis. Gurile osîndiţilor sînt pline de blasfemii împotriva lui Dumnezeu şi de ură pentru semenii lor în suferinţă şi de blesteme împotriva acelor su­flete care le-au fost părtaşe în păcat. în tim­purile de odinioară, era obiceiul de a se pe­depsi paricidul — omul care ridicase o mînă ucigătoare împotriva părintelui său — lepă-dîndu-l în adîncurile mării într-un sac în care se băga un coco¹;, o maimuţă şi un şarpe. Scopul celor care rînduiseră această lege, ce pare crudă în timpurile noastre, era de a pe­depsi pe criminal prin tovărăşia acestor jivine răufăcătoare şi duşmănoase. Dar ce e furia ace­lor dobitoace mute faţă de furia si ura care ţîş-neşte de pe buzele arse şi din gîtlejurile dure­roase ale osîndiţilor din iad, cînd recunosc în tovarăşii lor de suferinţă pe aceia care i-au ^a.jutat şi i-au ispitit întru păcat, pe aceia ale căror vorbe au semănat prima sămînţă de gîn-^uri păcătoase şi de viaţă păcătoasă în cugetele J°r, pe aceia ale căror îndemnuri necuviincioase ^J-au dus către păcat, ai căror ochi i-au ispitit ?^l i-au ademenit a părăsi calea virtuţii.

165

Ei se îndreaptă către acei părtaşi întru pă­cat şi-i mustră amarnic şi-i blestemă. Dar ră-mîn neputincioşi şi fără de nădejde ; e prea tîr-ziu acum pentru pocăinţă.

166
pentru pocăinţă a trecut. Este timp, a fost timp, dar timp nu va mai fi ! A fost timp pentru a păcătui pe ascuns, pentru a te lăsa în voia trîndâviei şi a trufiei, pentru a jindui cele ne­îngăduite, pentru a te supune imboldurilor firii tale celei mai josnice, pentru a trăi ca do­bitoacele cîmpului, ba mai ticălos decît dobi­toacele cîmpului — căci ele, cel puţin, nu-s decît nişte brute şi n-au judecată care să le călăuzească —, timp a fost, dar timp nu va mai fi. Dumnezeu ţi-a vorbit cu atîtea şi atîtea gla­suri, dar tu n-ai vrut să-l auzi. N-ai vrut să zdrobeşti în inima ta acea trufie şi acea mînie, n-ai vrut să înapoiezi acele bunuri dobîn-dite pe nedrept, n-ai vrut să asculţi de le­gile sfintei tale biserici, nici să-ţi împlineşti îndatoririle religioase, n-ai vrut să te înde­părtezi de acei tovarăşi nelegiuiţi, n-ai vrut să ocoleşti acele ispite primejdioase". Iată vorbele rostite de acei călăi diavoleşti, vorbe de ocară şi de mustrare, de ură şi de scîrbă. De scîrbă, da ! Căci pînă şi ei, chiar şi ei, diavolii, atunci cînd căzură în păcat, căzură în-ţr-un păcat ce sigur se potrivea cu firile lor îngereşti : răzvrătirea cugetului ; şi pînă şi ei, chiar ei, demonii murdari, trebuie să-şi în­toarcă privirile revoltaţi şi scîrbiţi cînd văd ^acele păcate inexprimabile prin care omul de­căzut insultă şi pîngăreşte lăcaşul sfînt al Sfîntului Duh, pîngărindu-se şi spurcîndu-se Pe sine.

~ O, dragii mei mici fraţi întru Hristos, ⁿⁱcicînd să nu ne fie dat a auzi acele vorbe !

167

Se îndreptă spre ieşire printr-o latură a ca­pelei ; picioarele îi tremurau şi prin pielea craniului îi treceau fiori de parcă ar fi atins-o degete de strigoi. Sui pe scară şi trecu în cori­dor. De-a lungul pereţilor, pardesiele şi imper­meabilele spînzurau ca nişte răufăcători în ştreang, fără cap, pleoştite şi picurînd. Şi la fiece pas el se înfricoşa că murise, că sufletul îi fusese smuls din teaca trupului, că era az-vîrlit cu capul înainte prin spaţiu.

Cînd vru să se aşeze, picioarele nu dădeau de podea ; se lăsă greoi în pupitru, deschise la în-tîmplare o carte şi se uită prin ea. Fiecare cu-vînt pentru el ! Era adevărat. Dumnezeu era atotputernic. Dumnezeu îl putea chema şi acum, îl putea chema pe cînd şedea în pupitrul lui şi mai înainte ca el să aibă timp să-şi dea seama de chemare. Dumnezeu îl chemase. Da ? Cum ? Da ? Carnea i se chircea simţind apropierea la­comelor limbi de foc, i se usca simţind în juru-i vîrtejul de aer înăbuşitor. Murise. Da. Era pe

168

— Iadul! Iadul! Iadul! Iadul! Iadul! Glasuri vorbeau lîngă el :

— Despre iad.

— Cred că vi l-a băgat bine în cap

— Şi încă cum ! Ne-a făcut o frică turbată.

— Asta vă trebuie vouă — şi cît mai multă — ca să vă pună pe lucru.

Se rezemă înapoi în pupitru, sleit. Nu murise. Dumnezeu încă îl mai cruţase. Era încă în lu­mea bine cunoscută a şcolii. Domnul Tate şi Vincent Heron stăteau de vorbă lîngă fereas­tră, glumeau, se uitau la ploaia rece, îşi miş­cau capetele.

— Mi-ar plăcea ?ă sp însenineze. Aranjasem cu nişte colegi o tură cu bicicletele ; spre Mala-hide. Dar cred că te scufunzi în noroi pînă la genunchi acum.

— Poate se înseninează, sir.

_ Glasurile pe care le cunoştea atît de bine, cu­vintele obişnuite, liniştea clasei cînd glasurile tăcură şi tăcerea se umplu de-un zgomot ca de vite păscînd domol, pe cînd băieţii îşi mestecau calmi gustarea de dimineaţă — toate astea îi alinau sufletul rănit.

încă mai era timp. O, Fecioară Măria, liman ^al păcătoşilor, roagă-te pentru el ! O, Fecioară burată, scapă-l din prăpastia morţii !...

169

Sufletul i se cufundă şi mai mult în adîncuri de paşnică pocăinţă, nemaiputînd îndura chinul spaimei şi, pe cînd se cufunda, susura o rugă­ciune. O, da, încă va mai fi cruţat; se va căi în inima lui şi va fi iertat; şi atunci cei de Sus, cei din Cer, or să vadă ce va face el pentru a-şi răscumpăra trecutul ; o viaţă întreagă, fiecare ceas din viaţă. Doar răbdare să aibă, să-l lase.

— Tot, Dumnezeule ! Tot, tot !

Un mesajer veni pînă la uşă spre a spune că în capelă se primeau spovedanii. Patru băieţi ieşiră din clasă şi-i auzea pe alţii trecînd pe coridor. Un fior rece îi suflă prin inimă, nu mai puternic ca o adiere de vînt; şi totuşi, ascultînd şi suferind în tăcere, părea că şi-ar fi pus urechea lîngă muşchiul inimii, simţindu-l aproape şi înfricoşat, ascultîndu-i pîlpîitul ven­triculelor.

170

Nici o scăpare. Trebuia să se spovedească, să rostească în cuvinte ceea ce făcuse şi gîndise, păcat după păcat. Cum ? Cum ?

Gîndul la confesiune i se strecura ca un pum­nal rece în carnea-i vie. Dar nu aici în capela colegiului ! Are să mărturisească tot, fiece pă­cat cu gîndul şi cu fapta, deschis ; dar nu aici, printre colegii lui de şcoală ! Departe de aici, în vreun loc întunecos, îşi va rosti în murmur ruşinea ; şi îl implora cu umilinţă pe Dumnezeu să nu se supere pe el că nu cuteza a se spovedi în capela colegiului şi, în desăvîrşită smerenie a cugetului, implora în tăcere inimile băieţilor din juru-i să-l ierte.

Timpul se scursese. Şedea iarăşi în banca din faţă a capelei. Afară, lumina zilei se şi micşora deja şi, strecurîndu-se tot mai slab printre storurile roşii, mohorîte, se părea că soarele Zilei de Apoi asfinţeşte şi că toate su­fletele erau chemate la adunare spre a fi ju­decate.

— Lepădat sînt din faţa ochilor Tăi: aceste cuvinte, dragii mei mici fraţi întru Hristos, sînt din Cartea Psalmilor, psalmul treizeci, versul douăzeci şi trei. în numele Tatălui şi al Fiului Şi al Sfîntului Duh. Amin.

Predicatorul începu să vorbească pe un ton liniştit, prietenos. Faţa îi era blajină ; îşi îm-Preună uşurel degetele ambelor mîini, alcătuind ⁰ colivie fragilă.

~~ In dimineaţa aceasta ne-am străduit, în ^meditaţia noastră asupra infernului, să facem

171

ceea ce sfîntul nostru patron numeşte, în cartea sa de exerciţii spirituale ¹, compunerea locului. Ne-am străduit, adică, să imaginăm cu simţurile minţii, în închipuirea noastră, caracterul mate­rial al acelui loc groaznic, al chinurilor fizice pe care toţi cei ce se află în iad le îndură. în seara aceasta vom considera cîteva clipe natura chinurilor morale din infern.

Or, dintre toate aceste dureri morale cu mult cea mai mare este durerea despărţirii, a pier­derii — atît de mare într-adevăr, încît ea însăşi este o turtură mai mare decît toate cele­lalte. Sfîntul Toma, cel mai mare învăţat al bisericii, ,,angelicul învăţat" cum e numit, spune că cea mai mare osîndă constă în aceea că în­ţelegerea omului este cu desăvîrşire lipsită de lumină divină, iar dragostea sa cu tenacitate în­depărtată de la bunătatea lui Dumnezeu. Dum­nezeu, amintiţi-vă, este o fiinţă nesfîrşit de bună, şi de aceea pierderea unei asemenea fiinţe este, fireşte, o pierdere nesfîrşit de dure-

172

In chiar clipa morţii, cătuşele trupului se sparg şi sufletul zboară către Dumnezeu ca înspre centrul existenţei sale. Amintiţi-vă, dragii mei copii, sufletele voastre jinduiesc să se afle în preajma lui Dumnezeu. De la Dumnezeu venim, prin Dumnezeu trăim, lui Dumnezeu îi apar­ţinem ; ai Lui sîntem, de-a pururi.

Dumnezeu iubeşte cu dumnezeiască iubire fiece suflet omenesc şi fiece suflet omenesc tră­ieşte în această iubire. Cum ar putea fi altfel ? Orice suflare ce o tragem în piept, orice gînd al creierului nostru, orice clipă a vieţii purced din bunătatea neistovită a lui Dumnezeu.

^Şi dacă pentru mamă este o durere a fi des-Părţită de copilul ei, pentru bărbat a fi surghiu­nit de la vatra şi din ţara sa, pentru prieten a fi despărţit de prieten, o, gîndiţi-vă ce crîncenă durere trebuie să fie pentru bietul suflet a fi zvîrlit cu dispreţ departe de cel mai bun şi mai Plin de iubire Creator, Care l-a chemat la exis­tenţă pe acel suflet din neant şi l-a sprijinit în viaţă şi l-a iubit cu nemăsurată iubire. Aceasta, ^aŞadar, — despărţirea pe vecie de cel mai pre­jos bun al său, de Dumnezeu, şi chinul aces­tei despărţiri, ştiind foarte bine că e de nestră­mutat — aceasta este tortura cea mai mare pe

care sufletul creat de Dumnezeu e în stare s-o îndure, poena damni, durerea pierderii.

Cea de a doua durere care va sfîşia sufletele osîndiţilor în infern este durerea conştiinţei. Precum în trupurile moarte putreziciunea ză­misleşte viermi, aidoma, şi în sufletele celor le­pădaţi, se naşte din putreziciunea păcatului o necurmată remuşcare, boldul conştiinţei, vier­mele cu triplă muşcătură cum îl numeşte Papa Inocent al III-lea. Cea dintîi muşcătură a acestui vierme va fi amintirea plăcerilor trecute. O, ce amintire groaznică fi-va aceasta ! în iazul flă­cărilor atotînghiţitoare regele cel trufaş îşi va aminti fala curţii sale, omul cel învăţat, dar tică­los, bibliotecile lui şi uneltele sale de cercetare, iubitorul de plăceri artistice marmurile şi tablo­urile şi celelalte comori de artă ce le-a stăpînit, cel care se înfrupta cu încîntare din plăcerile mesei îşi va aminti ospăţurile lui somptuoase, bucatele pregătite cu atîta rafinament, vinurile sale alese, avarul maldărele de aur ce le-a strîns, tîlharul averea dobîndită pe căi ticăloase, ucigaşii iuţi la mînie, răzbunători şi nemiloşi îşi vor aminti faptele sîngeroase şi cumplite la care s-au dedat, cei ce-au dus o viaţă impură şi adul­teră plăcerile de nespus şi murdare, pe care le-au gustat cu încîntare. Ei îşi vor aminti toate acestea şi se vor detesta pe sine şi păcatele lor. Căci nespus de jalnice vor părea toate aceste plăceri sufletului osîndit a pătimi în focul iadu­lui, veacuri peste veacuri. Cum vor fierbe şi vor turba de mînie la gîndul că au pierdut fericirea cerească pentru noroiul lumii, pentru nişte bucăţi de metal, pentru onoruri vane, pentru

174

175

Iată cele trei bolduri ale conştiinţei, ale vipe­rei ce-i roade în miezul inimii pe osîndiţii din iad, încît plini de infernală furie ei se blestemă pe sine pentru nebunia lor şi-i blestemă pe tovarăşii lor cei răi care i-au dus la asemenea năruire şi-i blestemă pe diavolii care i-au ispitit în viaţă şi care acum îi batjocoresc pe vecie, şi ocărăsc şi blestemă pînă şi Fiinţa Supremă ale Cărei bunătate şi răbdare le-au dispreţuit şi le-au luat în deşert, dar ale Gărei dreptate şi putere nu le pot ocoli.

Următoarea suferinţă morală căreia îi sînt supuşi osîndiţii este aceea a întinderii chinului. Omul, în viaţa sa pămîntească, deşi e în stare a suferi multe rele, nu e în stare a le suferi pe toate o dată, întrucît un rău îl potoleşte şi îl oombate pe un altul, după cum adesea un venin lucrează împotriva altuia. In iad, dimpotrivă, o tortură, în loc de a combate pe alta, îi sporeşte puterea, şi mai mult decît atît : puterile lăun­trice, fiind mai desăvîrşite ca simţurile din afară, sînt şi mai apte de-a suferi. Aidoma cum fie­care dintre simţuri este torturat cu un anume supliciu potrivit, tot astfel este şi fiecare însu­şire spirituală : închipuirea cu imagini oribile, puterea de simţire cu dorinţă şi furie pe rînd,

176

In contradicţie cu această suferinţă de du­rată şi totuşi coexistînd cu ea, e durerea prin intensitate. Iadul este centrul tuturor sufe­rinţelor şi, după cum ştiţi, toate cele sînt mai in­tense în centrul lor decît în punctele lor mai îndepărtate. Nu se află antidoturi sau leacuri de nici un fel care să domolească sau să aline cîtuşi de puţin suferinţele din iad. Ba dimpotri­vă, lucrurile bune în sinea lor devin rele în iad. Tovărăşia celorlalţi, în alte părţi izvor de alinare pentru cel mîhnit, aci va fi o tortură necontenită, cunoaşterea, atît de rîvnită drept cel dintîi bun al minţii, aci va fi şi mai urîtă decît neştiinţa ; lumina, după care atîta jinduieşte orişice fiinţă, de la Stăpînul Creaţiunii pînă la cea mai umilă bururiană a pădurii, va fi intens detestată. în viaţa aceasta de pe pămînt durerile noastre sau RU,*s foarte îndelungi sau nu-s foarte mari, pen-fru că natura fie că le învinge prin deprindere, *ie că le pune capăt năruindu-se sub greutatea lor. Dar în iad chinurile nu pot fi învinse prin Aprindere, căci fiind de o groaznică intensitate ^s*nt totodată de o diversitate necontenită, fie­care suferinţă, am putea spune, luînd foc de la

177

cealaltă şi totodată aţîţînd în cea care a aprins-o o flacără şi mai aprigă. Şi nici nu poate scăpa natura de aceste chinuri intense şi felurite su-combîndu-le, căci sufletul este susţinut şi men­ţinut în rău, pentru ca suferinţa să-i fie mai mare. Nemărginită întindere a chinului, intensi­tate de necrezut a suferinţei, felurime neconte­nită a torturii — asta vrea maiestatea divină, atît de grav insultată de către păcătoşi ; asta pretinde sfinţenia cerului, trecută cu vederea şi înlăturată de dragul plăcerilor josnice şi vicioase ale cărnii corupte ; asta cere imperios sîngele vărsat de mielul nevinovat al lui Dumnezeu pentru mîntuirea păcătoşilor şi călcat în picioa­re de către cei mai ticăloşi dintre ticăloşi.

178

Şi totuşi, după trecerea acelei imense perioade de timp, nici o clipă a veşniciei nu s-ar putea spune că va fi trecut. După trecerea tuturor acelor bilioane şi trilioane de ani, veşnicia abia ar fi început. Şi dacă acel munte iarăşi s-ar înălţa după ce va fi fost scos în întregime de la locu-i, şi dacă pasărea iarăşi ar veni şi l-ar scoate iarăşi de la locu-i, grăunte cu grăunte, Şi dacă tot astfel s-ar înălţa şi s-ar istovi de ^atîtea ori cîte stele-s pe cer, cîţi atomi în aer, ^cîte picături de apă în mare, cîte frunze-n co-Paci, cîte pene de păsări, cîţi solzi au toţi peştii, ^cîţi peri toate animalele, la capătul tuturor aces-

179

tor nenumărate înălţări şi istoviri ale acelui munte nemăsurat de vast, nici o singură clipă a veşniciei nu s-ar putea spune că va fi trecut chiar şi atunci, la sfîrşitul unei asemenea peri­oade, după acea infinită întindere de timp a că­rei simplă evocare ne ameţeşte mintea, veşnicia de abia ar fi început.

180
toare ! O veşnicie de chin nesfîrsit, de nesfîrşită tortură trupească şi sufletească, fără o rază de nădejde, fără o clipă de încetare ; o veşnicie de chin de-o intensitate nelimitată, de tortură ne­sfîrsit de diversă, de chin care întreţine veşnic ceea ce veşnic devoră, de groază care sfîşie sufletul în timp ce distruge carnea, o veşnicie din care fiece clipă în sine e o veşnicie de su­ferinţă. Aceasta-i pedeapsa îngrozitoare dată celor ce mor în păcat de moarte de către un Dumnezeu atotputernic şi drept.

Da, un Dumnezeu drept! Oamenii, raţionînd totdeauna ca oameni ce sînt, se miră ca Dum­nezeu să orînduiasră pedeapsă veşnică şi infi­nită în flăcările iadului pentru un singur păcat grav. Ei raţionează astfel pentru că, orbiţi de grosolana amăgire a cărnii şi de întunecimea priceperii omeneşti, nu-s în stare să înţeleagă odioasa ticăloşie a păcatului de moarte. Raţio­nează astfel pentru că nu-s în stare să priceapă că măcar şi păcatul venial ⁱ este de q natură atît de mîrşavă şi odioasă, încît chiar dacă atotputer­nicul Creator ar putea pune capăt la toate relele şi nenorocirile din lume — la boli, la jafuri, la crime, la moarte, la ucideri — cu condiţia să lase nepedepsit un singur păcat venial — o min­ciună, o privire mînioasă, o clipă de trîndăvie voită —, El, marele, atotputernicul Dumnezeu, ⁿ~ar putea proceda astfel, deoarece păcatul, fie ^cu gîndul, fie cu fapta, este o încălcare a legii

. Păcat venial — de la latinescul uenia-indulgenţă, 'ertare ; păcat ce poate fi iertat, care are o scuză <«• tr.).

181

Sale şi Dumnezeu n-ar fi Dumnezeu de n-ar pedepsi pe cel ce-I încalcă legea.

O, dragii mei mici fraţi întru Isus Hristos, jigni-vom aşadară pe acest bun Mîntuitor şi stîr-ni-vom mînia Sa ? Călca-vom din nou în picioare acest trup sfîşiat şi schingiuit ? Scuipa-vom acest obraz atît de plin de durere şi de iubire ? Batjocori-vom şi noi asemenea iudeilor cruzi şi soldaţilor brutali pe-acest Mîntuitor blînd şi milostiv, care de dragul nostru a călcat singur strugurii amari ai durerilor ? Fiecare cuvînt păcătos e o rană în carnea Sa vie. Fiecare faptă păcătoasă e un spin ce-I străpunge fruntea. Fie­care gînd necurat căruia îi cedăm cu bună ştiinţă este o lance ascuţită care sfredeleşte acea inimă sfîntă şi curată. Nu, nu ! Nu e cu putinţă ca o fiinţă umană să facă ceea ce jig­neşte atît de adine maiestatea divină, ceea ce-i pedepsit cu o veşnicie de chinuri, ceea ce-L răs­tigneşte din nou pe Fiul Iui Dumnezeu şi-L batjocoreşte.

Mă rog Domnului ca bietele mele cuvinte &ă fi izbutit astăzi a păstra în cuvioşie pe cei ce

182

El vă cheamă la Dînsul. Ai Lui sînteţi. V-a adus pe lume din neant. El v-a iubit cum numai un Dumnezeu poate iubi. Braţele Sale sînt des­chise pentru a vă primi, chiar dacă aţi păcătuit împotriva Sa. Vino la El, sărman păcătos ce ră­tăceşti cu inima plină de zădărnicie ! Acum e timpul cînd poţi fi primit. Acum e ceasul.

Preotul se ridică şi, întoreîndu-se către altar, îngenunche pa treapta dinaintea tabernaculului în semiîntunericul ce se lăsase. Aşteptă pînă toţi din capelă îngenuncheară şi cel mai mic zgomot se stinse. Apoi înălţă capul şi recită cu *^ervoare actul de pocăinţă, frază cu frază. Băieţii *i răspundeau frază cu frază. Stephen, cu limba încleiată de cerul gurii, îşi înclinase capul şi se ^ruga cu inima.

183

— O, Dumnezeul meu !

— Mă căiesc din inimă

— Mă căiesc din inimă

— de a Te fi jignit

— de a Te fi jignit

— şi îmi urăsc păcatele

— şi îmi urăsc păcatele

— mai mult decît orice alt rău

— mai mult decît orice alt rău

— pentru că ele Te scirbesc pe Tine

— pentru că ele Te scîrbesc pe Tine

— Carele eşti atîta de vrednic

— Carele eşti atîta de vrednic

— de toată dragostea mea

— de toată dragostea mea

— şi voiesc a mă strădui cu hotărîre

— şi voiesc a mă strădui cu hotărîre

— ca ajutat de sfîntul Tău har

— ca ajutat de sfîntul Tău har

— să nu Te mai jignesc niciodată

— să nu Te mai jignesc niciodată

— şi să-mi îndrept viaţa.

— şi să-mi îndrept viaţa.

După masă, se urcă în odaia lui ca să fie sin­gur cu sufletul său, şi la fiece pas sufletul său părea să suspine, şi la fiece pas sufletul său urca laolaltă cu picioarele sale, printr-un ţinut de tenebre vîscoase, suspinînd în urcuş.

Se opri pe palier în faţa uşii, apoi, apucînd mînerul de porţelan, deschise uşa repede. Aş­teptă înspăimîntat, cu sufletul pierit, rugîndu-se în tăcere ca moartea să nu-i atingă fruntea pe

184

cînd trecea pragul, ca diavolii care pîndesc în întuneric să nu dobîndească putere asupră-i. Tot mai aştepta în prag, ca la intrarea într-o peşteră întunecată. Erau chipuri acolo; ochi ce aşteptau şi pîndeau.

Chipuri murmurînde aşteptau şi pîndeau; murmur de glasuri umplea bolta întunecată a peşterii. Era adînc înspăimîntat cu duhul şi cu trupul — dar înălţînd capul curajos păşi hotărît înăuntrul odăii. Un prag, o odaie, aceeaşi odaie, aceeaşi fereastră. îşi spuse cu calm că acele cu­vinte ce păreau să se înalţe în murmur din întu­neric nu aveau nici un sens. Îşi spuse că nu era decît odaia lui, cu uşa deschisă.

Închise uşa şi ducîndu-se iute pînă la pat, îngenunche alături de el şi-şi acoperi faţa cu mîinile. Mîinile îi erau reci şi jilave şi-l dureau mădularele străpunse de fiori reci. Neliniştea trupească şi frigul şi oboseala năvăliră asupră-i, învălmăşindu-i gîndurile. De ce sta îngenun­cheat acolo ca un copil făcîndu-şi rugăciunea de seară ? Ca să fie singur cu sufletul său, ca ^să-şi întîmpine păcatele faţă în faţă, să-şi amin­tească timpul şi felul şi împrejurările fiecăruia & să plîngă asupră-le. Nu putea plînge. Nu le P^tea sili să i se înfăţişeze în amintire. Nu si decît o durere a sufletului şi a trupului,

185

Asta era fapta diavolilor : îi risipiseră gîndu-rile şi-i înceţoşaseră conştiinţa, asaltîndu-l la porţile laşului trup corupt de păcat ; şi rugîn-du-l sfios pe Dumnezeu să-i ierte slăbiciunea, se sui tîrîş în pat şi strînse cuverturile în juru-i şi-şi acoperi iar faţa cu mîinile. Păcătuise. Pă-cătuise atît de profund împotriva cerului şi a lui Dumnezeu, încît nu era vrednic să fie nu­mit copilul lui Dumnezeu.

Oare putea fi adevărat că el, Stephen Dedalus, făcuse acele lucruri ? Conştiinţa lui suspina drept răspuns. Da, le făcuse, în chip ascuns, murdar, iarăşi şi iarăşi, şi, înăsprit în păcătoasă nepocăinţă, cutezase să poarte masca cuvioşiei pînă şi în faţa tabernaculului, cînd sufletul lui era pe dinăuntru un maldăr viu de putreziciune. Cum se face că nu-l trăsnise Dumnezeu ? Le-proasa adunătură a păcatelor sale îl încolţea tot mai de-aproape, sufla asupră-i, se apleca înspre el din toate părţile. Se strădui să uite de ele rugîndu-se, ghemuindu-şi şi mai mult mă­dularele şi strîngîndu-şi pleoapele ; dar simţu­rile sufletului său nu se lăsau legate şi, cu toate că ţinea ochii strîns închişi, vedea locurile unde păcătuise şi, cu toate că urechile îi erau astupate de pături, auzea. Dori cu toată voinţa lui să nu audă şi să nu vadă. Dori, pînă prinse a-i tremura tot trupul sub încordarea acestei dorinţe şi pînă ce simţurile sufletului său se învăluiră. Se în-văluiră pentru o clipă şi iar se limpeziră. Vedea.

Un cîmp înţesat cu mărăciniş şi scaieţi şi tufe înfoiate de urzici. în tot locul, presărate

186

printre desişurile de bălării ţepoase, zăceau cu­tii de tinichea scofîlcite şi grămezi şi colaci de excremente întărite. O leşinată lumină de mlaş­tină lupta să se ridice peste toată această scîr-năvie, de printre ţepoasele buruieni verzi-ce-nuşii. O duhoare, leşinată şi tulbure ca şi lu­mina, unduia leneş spre văzduh din cutiile de tinichea şi din pojghiţele bălegarului stătut.

— Ajutor !

Aruncă de pe el cuverturile, ca nebun, să-şi libereze faţa şi gîtul. Acesta era iadul lui. Dum-■•ezeu îi îngăduise să vadă iadul ce-l aştepta Pentru păcatele lui : puturos, bestial, malign,

187

Sări din pat, cu mirosul puturos revărsîn-du-i-se prin gîtlej, năvălindu-i în măruntaie, răzvrătindu-i-le. Aer ! Aerul cerului ! Se repezi poticnindu-se spre fereastră, gemînd şi mai să leşine de greaţă. In faţa lavaboului îl năpădi o convulsie lăuntrică şi, strîngîndu-şi sălbatic fruntea rece, vomită abundent în chin cumplit.

După ce criza se istovi, merse slăbit pînă la fereastră, ridică rama glisantă şi se aşeză în­tr-un colţ, rezemîndu-şi cotul de pervaz. Ploaia se trăsese mai departe şi, printre aburii pluti­tori de la un punct de lumină la altul, oraşul ţesea în juru-i un mătăsos cocon de pîclă găl­buie. Cerul era calm şi uşor luminos, şi aerul dulce de respirat, ca într-un tufiş scăldat de ploi repezi ; şi în mijlocul păcii şi luminilor lucitoare şi miresmei line, el încheie un legă-mînt cu inima lui.

Se rugă :

— El vru odinioară să vină pe pămînt în slavă cerească, dar noi am păcătuit; şi atunci n-a putut veni la noi decît învăluindu-şi maies­tatea şi întuneeîndu-şi strălucirea, căci El era Dumnezeu. Şi a venit în slăbiciune şi nu în putere şi te-a trimis pe tine, făptură, în locu-l, cu gingăşia şi cu lumina unei făpturi, potrivit stării noastre. Şi acum însuşi chipul şi înfăţi­şarea ta, Maică iubită, ne grăiesc despre Cel Veşnic; nu asemenea frumuseţii pămîntene, primejdioasă de privit, ci ca steaua dimineţii care-ţi este însemnul, strălucitoare şi melodi­oasă, respirind puritate, vorbind despre cer şi

183