1 coperta colecţiei de ion state

preajma simţurilor, aseunzînd de ochii celor­lalţi agitaţia febrilă a sîngelui său, cînd, din ro­tirea perechilor şi printre muzică şi rîsete, privi­rea ei fugea către colţul unde sta el, măgulin-du-i, tachinîndu-i, scrutîndu-i, aţîţîndu-i inima.

în vestibul, copiii care rămăseseră pînă Ia urmă se îmbrăcau : petrecerea se terminase. Ea se înfăşurase într-un şal şi, pe cînd mergeau împreună spre tramvai, deasupra capului învă­luit ca într-o glugă plutea vioi aburul răsu­flării ei proaspete şi calde, iar pantofii ciocă­neau zglobii pe strada sticloasă.

Era ultimul tramvai. Caii roibi, costelivi ştiau asta şi-o vesteau nopţii luminoase zdrăngănind din zurgălăi. Taxatorul vorbea cu vatmanul, amîndoi clătinînd adesea din cap în lumina verde a felinarului. Pe băncile goale ale tram­vaiului zăceau împrăştiate cîteva bilete colo­rate. Nici un zgomot de paşi nu se auzea din nici o parte a străzii. Nici un zgomot nu curma liniştea nopţii, afară doar cînd caii roibi, cos­telivi îşi apropiau boturile, adulmecîndu-se şi zdrăngănind din zurgălăi.

Amîndoi păreau să asculte, el pe treapta de sus, ea pe cea de jos. Printre frazele ce le schimbau, ea urcă de multe ori pe treapta lui, apoi coborî iarăşi pe a ei, iar în vreo două rîn-duri stătu cîteva clipe foarte aproape de el, pe treapta de sus, uitînd să coboare, iar apoi coborî. Inima îi sălta după mişcările ei ca un dop pe valurile mareei. Auzea ce-i spuneau ochii ei de sub gluga învăluitoare ; ştia că într-un trecut nebulos, în viaţă sau în vis, mai auzise cîndva ^ce spuneau. O vedea îmbiindu-l cu gătelile ei,

89
cu rochia frumoasă, cu eşarfa şi cu ciorapii ei lungi, negri, şi ştia că se mai lăsase subjugat de o mie de ori. Şi totuşi o voce lăuntrică, acoperind zgomotul inimii săltăreţe, îl întreba dacă va lua oare darul ei după care n-avea decît să întindă mîna. Şi îşi amintea ziua cînd stătuse cu Eileen alături, uitîndu-se amîndoi în curtea hotelului la chelnerii care înălţau un steag pe băţul de pe acoperiş şi la foxterierul care se zbenguia pe pajiştea însorită şi cum, dintr-o dată, ea izbucnise într-un hohot de rîs şi aler­gase la vale pe serpentina drumului. Acum, ca şi atunci, el sta locului indolent, părînd să ur­mărească liniştit scena din faţa sa.

— Şi ea vrea s-o prind, gîndea. Pentru asta a venit împreună cu mine la tramvai. Aş putea uşor s-o reţin cînd se suie lîngă mine pe scară ; nu se uită nimeni la noi. Aş putea s-o ţin şi s-o sărut.

Dar nu făcu nimic din toate astea ; şi pe cînd şedea singur în tramvaiul gol, îşi rupse în bu­căţele biletul, pironindu-şi privirea întunecată spre scara de tablă zimţată.

A doua zi, şezu multe ore în şir în faţa mesei lui din odaia goală de sus. Avea în faţă un toc cu peniţă nouă, o sticlă cu cerneală neîncepută şi un caiet nou verde-smarald.

Din puterea obişnuinţei scrisese în capul primei pagini iniţialele devizei iezuite : A.M.D.G. i.

¹ Ad Majorem Del Gloriam. Iniţialele acestei de­vize serveau de epitaf celor mai multe scrieri ale iezuiţilor (n. tr).

90

Pe primul rînd al paginii apăru titlul versu­rilor pe care încerca să le scrie : Pentru E.C. Ştia că e corect a începe astfel, fiindcă văzuse titluri asemănătoare în colecţia de poezii ale Lordului Byron. După ce scrise acest titlu şi trase dedesubt o linie ornamentală, căzu într-un vis cu ochii deschişi şi începu să deseneze pe coperta caietului. Se vedea şezînd la masa lui din Bray, în dimineaţa următoare discuţiei de la masa de Crăciun, încercînd să scr|e un poem despre Parnell pe dosul uneia din soma­ţiile de plată de pe semestrul al doilea ale ta­tălui său. Dar atunci mintea lui refuzase a se lupta cu această temă şi, renunţînd, acoperise pagina cu numele şi adresele unor colegi de clasă :

Acum se părea că iar nu va reuşi, dar, tot rumegînd incidentul, gîndul lui prinse încre­dere, în timpul acestui proces, toate elementele pe care le considera banale şi nesemnificative fură eliminate. Nu rămase nici urmă de tramvai, nici de oamenii şi de caii tramvaiului; şi nici el şi nici ea nu apăreau limpede. Versurile vorbeau numai despre noapte şi despre adieri îmbălsămate şi despre raza feciorelnică a lu­nii. O mîhnire nedesluşită se ascundea în ini­mile protagoniştilor pe cînd stăteau tăcuţi sub copacii desfrunziţi, iar cînd veni clipa despăr­ţirii, sărutarea, reţinută pe buze de unul din

91

ei, fu dată de amîndoi. Apoi fură scrise în josul paginii literele L.D.S. şi, după ce ascunse ca­ietul, se duse în dormitorul maică-sii şi-şi privi vreme îndelungată faţa în oglinda mesei ei de toaletă.

— M-am pomenit nas în nas cu el — spu­nea domnul Dedalus pentru a patra oară — chiar în colţul scuarului.

— Atunci cred c-are să se poată aranja, spuse doamna Dedalus. Pentru Belvedere.

— Bineînţeles că da, întări domnul Dedalus. Nu ţi-am spus că-i provincialⁱ al ordinului acuma ?

— Nici mie nu mi-a plăcut niciodată ideea să-l trimitem la „fraţii creştini".

■— Dă-i naibii de „fraţi creştini" ! făcu dom­nul Dedalus. Ce, cu Paddy Stink şi cu Micky Mud ¹ ? Nuu, las' să se ţină de iezuiţi, pentru numele lui Dumnezeu, o dată ce-a început cu

92

dînşîi. O să-i prindă bine mai tîrziu. Âştia-ă oameni care-ţi pot face rost de-o situaţie.

— Destul. Trăiesc bine, îţi spun eu. Ai văzut masa lor la Clongowes. Sînt hrăniţi, zău aşa, ca nişte cocoşi de luptă.

Domnul Dedalus îşi împinse farfuria în faţa lui Stephen şi-l pofti să dea gata ce mai era în ea.

— Ei, acum, Stephen, trebuie să pui umărul la roată, băiete. Ai avut o vacanţă frumuşică.

— O, sînt sigură c-acum o să fie foarte sîr-guitor, zise doamna Dedalus, mai cu seamă c-are să fie împreună cu Maurice.

— O, Sfinte Pavele, am şi uitat de Maurice, exclamă domnul Dedalus. Ascultă, Maurice ! Vino-ncoa, măi ticălos prostuţ ! Tu ştii c-o să te trimit la o şcoală unde o să te-nveţe să ci­teşti b-o-u, bou. Şi-o să-ţi cumpăr o batistuţă frumoasă, să-ţi ştergi singur nasul. Nu-ţi pare bine ?

Maurice rînji către tatăl şi apoi către fra­tele său.

Domnul Dedalus îşi fixă apăsat monoclul la ochi şi-şi măsură cu priviri severe amîndoi feciorii. Stephen îşi molfăia pîinea fără a răs­punde privirii tatălui său.

— Apropo, spuse în cele din urmă domnul Dedalus, rectorul, sau mai bine zis provincialul, mi-a povestit istoria aceea a ta cu Părintele Dolan. Eşti un hoţ neobrăzat, după cîte mi-a spus.

— Ei nu, Simon !

— N-a zis el aşa ! rectifică domnul Dedalus. Dar mi-a povestit pe larg toată istoria. Ştii, am

93

stat la taifas şi, din vorbă-n vorbă, mi-a spus cîte şi mai cîte. Apropo, cine crezi că zice c-o să ia slujba aia de la corporaţie ? Dar lasă că-ţi spun eu pe urmă. Ei, cum ziceam, stăm la taifas foarte prieteneşte şi, tam-nesam, mă întreabă de amicul de colo, dacă mai poartă şi acuma ochelari — şi-apoi mi-a spus toată povestea.

— Şi era supărat, Simon ?

— Supărat ! Aş ! Curajos flăcăiaş ! aşa a zis. Domnul Dedalus imita tonul manierat şi nazal al provincialului : Părintele Dolan şi cu mine — cînd am povestit la masă întîmplarea -— Părintele Dolan şi cu mine am rîs straşnic. „Ai grijă, Părinte Dolan", — i-am spus — „să nu te trimită micul Dedalus să iei de două ori cîte nouă nuiele la palmă." Am rîs de pomină amîndoi cu povestea asta. Ha ! Ha ! Ha !

Domnul Dedalus se întoarse către nevastă-sa şi exclamă cu vocea lui naturală :

— Ca să vezi ce se pricep ei cum trebuie să-i ia pe băieţi. A, nu-i întrece nimeni în diploma­ţie pe iezuiţi !

Luă iar vocea provincialului şi repetă :

— Le-am povestit la toţi întîmplarea, la masă, şi părintele Dolan cu mine, şi noi toţi, am rîs grozav. Ha l Ha l Ha l

Venise seara spectacolului de Rusalii şi, din fereastra vestiarului capelei, Stephen privea afară spre mica peluză deasupra căreia erau suspendate şiruri de lampioane chinezeşti. Ur­mărea cum oaspeţii coborau treptele casei şi treceau în sala de teatru. Bărbaţi în haine de scară, foşti elevi ai colegiului Belvedere, stă-

94

teau în grupuri în preajma intrării teatrului şi îi introduceau cu ceremonie pe oaspeţi. In strălucirea bruscă a unui lampion, recunoscu faţa zîmbitoare a unuia dintre preoţi.

Sfînta Cuminecătură fusese scoasă din taber-nacul şi primele bănci fuseseră împinse înapoi, îneît să lase libere estrada altarului şi spaţiul din faţa ei. Pe lîngă pereţi, stăteau o mulţime de haltere şi de măciuci de gimnastică ; alte greutăţi, mai mici, erau îngrămădite într-un colţ, şi în mijlocul nenumăratelor movile de pantofi de gimnastică, tricouri şi maiouri în pachete cafenii terfelite, sta calul cel mare de sărituri, îmbrăcat în piele, aşteptîndu-şi rîndul să fie adus pe scenă şi aşezat în mijlocul echipei cîştigătoare la sfîrşitul demonstraţiei de gim­nastică.

Stephen, deşi ales secretar al secţiei de gim­nastică din stimă pentru reputaţia sa în mate­rie de compuneri literare, nu luase parte la desfăşurarea primei părţi a programului, dar în piesa care alcătuia partea a doua avea rolul principal, acela al unui pedagog caraghios. Sta­tura şi purtările lui grave făcuseră să fie dis­tribuit în acest rol, căci îşi termina acum cel de-al doilea an la Belvedere şi era într-a doua.

Vreo douăzeci de băieţi dintre cei mici, care ieşiseră din scenă îmbrăcaţi în chiloţi albi şi în maiouri, trecură tropăind prin vestiar şi intrară în capelă. Vestiarul şi capela se umpluseră de băieţi şi de profesori aferaţi. Sergentul-major, îndesat şi chel, proba cu piciorul trambulina calului de sărituri. Tînărul subţiratic în parde­siu lung, care urma să facă o demonstraţie

95

specială de savante exerciţii cu măciuci, sta în apropiere, atent la ce se petrecea, iar măciucile argintate îi mijeau din buzunarele adînci. Se auzea clămpănitul sec al halterelor de lemn, pe cînd o altă echipă se pregătea să urce pe scenă şi, o clipă mai tîrziu, prefectul emoţionat îi mîna pe băieţi prin vestiar ca pe un cîrd de gîşte, zbătîndu-şi nervos aripile sutanei şi stri-gînd îndemnuri de grabă celor zăbavnici.

O mică trupă de ţărani napolitani îşi repetau paşii de dans în capătul capelei, unii rotindu-şi braţele deasupra capetelor, alţii legănîndu-şi coşurile cu violete de hîrtie şi făcînd reverenţe, într-un colţ întunecat al capelei, aproape de altar, de partea Evangheliei, o doamnă corpo­lentă sta îngenuncheată printre înfoiatele ei fuste negre. Cînd se ridică, ieşi la iveală dindă-rătul ei o mică făptură îmbrăcată în roz, pur-tînd pe cap o perucă aurie buclată şi o bonetă de soare de modă veche, din pai ; sprîncenele îi erau creionate cu negru şi obrajii delicat ru­jaţi şi pudraţi. Un uşor murmur de curiozitate se răspîndi prin capelă la descoperirea acestei figuri de faţă. Unul din prefecţi se apropie de colţul întunecos surîzînd şi clătinînd din cap şi, după ce făcu o plecăciune bătrînei doamne corpolente, spuse cu ton agreabil :

— Ce aveţi aici d-nă Talion, o frumoasă domnişoară sau o păpuşă ?

Apoi, aplecîndu-se pe sub borul pălăriuţei pentru a cerceta chipul fardat care surîdea, exclamă :

— Nu ! Pe cuvîntul meu, mi se pare că e micul Bertie Talion !

De la postul lui de observaţie, de lîngă fe­reastră, Stephen o auzi pe bătrîna doamnă rî-zînd cu preotul şi auzi îndărătul său murmu­rul de admiraţie al băieţilor, pe cînd înaintau ca să-l vadă pe băieţaşul ce urma să danseze singur dansul pălăriuţei de soare. Ii scăpă un gest de nerăbdare. Lăsă să cadă marginea sto­rului şi, coborînd de pe banca pe care se suise, părăsi capela.

Ieşi din casa şcolii şi se opri sub colonada galeriei care mărginea grădina. Dinspre teatrul ce-l avea acum în faţă venea înăbuşit zgomotul publicului şi cîte o subită izbucnire metalică de-a fanfarei militare. Lumina iradia în sus prin acoperişul de sticlă, dînd teatrului o în­făţişare de arcă festivă, ancorată printre casele greoaie, priponită de ţărm cu delicatele lanţuri ale lampioanelor. O uşă laterală a teatrului se deschise brusc şi o suliţă de lumină zbură pie­ziş peste peluze. O subită izbucnire de muzică ţîşni din arcă, preludiul unui vals ; şi cînd uşa laterală se închise din nou, ascultătorul mai auzea ritmul stins al muzicii. Senzaţia măsu­rilor iniţiale, langoarea şi mişcarea lor suplă îi evocau incomunicabila emoţie care-i prici­nuise neliniştea din tot timpul zilei şi gestul de nerăbdare de adineauri. Neliniştea îl părăsi, ieşi din el ca o undă de sunet; purtată de valurile muzicii curgătoare, arca pornise în călătorie trăgîndu-şi pe urmele ei lanţurile de lampioane. Dar un zgomot ca al unei artilerii de pitici îi curmă înaintarea. Erau aplauzele care salutau intrarea în scenă a echipei de haltere.

97

La capătul de lîngă stradă al galeriei, un punct de lumină roz mijea în întuneric şi, pe cînd se îndreptă într-acoio, simţi o uşoară mireasmă aromatică. Doi băieţi stăteau în adăpostul unei porţi, fumînd ; mai înainte de-a ajunge la ei, îl recunoscuse pe Heron după glas :

— Iată-l pe nobilul Dedalus ! strigă un glas puternic, gutural. Bun venit, vrednice prieten !

Acest bun venit sfîrşi într-un hohot moale de rîs, lipsit de voioşie, pe cînd Heron îi făcu o plecăciune şi începu apoi să ciocane pămîntul cu bastonul său de plimbare.

— Da, iată-mă, spuse Stephen, oprindu-se şi mutîndu-şi privirea de la Heron la prietenul lui.

Acesta îi era străin, dar în întuneric, cu aju­torul capetelor de ţigări licărinde, putea desluşi o faţă palidă, de adolescent spilcuit, pe care se aşternea cu încetul un zîmbet, o siluetă înaltă, înfăşurată într-un pardesiu şi o pălărie tare. Heron nu se osteni să facă prezentările.

— Tocmai îi spuneam prietenului meu Wallis, spuse, ce nostim ar fi dacă l-ai copia diseară pe rector în rolul profesorului. Ar fi o farsă formidabilă.

Heron făcu o încercare nereuşită de a imita pentru prietenul său Wallis basul cu inflexiuni pedante al rectorului şi apoi, rîzînd singur de eşecul său, îl rugă pe Stephen s-o facă.

— Haide, Dedalus, tu ştii să-l imiţi formi­dabil. Pe cel ce n-ascultă de biseehrică phri-viţi-l ca pe-un păgîîîn şi ca pe un vaameş.

98

Imitaţia fu împiedicată de o domoală izbuc­nire de mînie a lui Wailis, căruia i se înţepe­nise ţigara în ţigaret.

— Afurisita asta de drăcie, zise, scoţînd ţiga-retul din gură, zîmbind şi încruntîndu-se cu îngăduinţă asupră-i. Mereu ţi se înţepeneşte aşa. Dumneata foloseşti ţigaret ?

— Eu nu fumez, răspunse Stephen.

— Nu, întări Heron, Dedalus e un tînăr model. Nu fumează, şi nu merge la serbări, şi nu flirtează, şi nu drăcuie pe nimeni şi nimic.

Stephen dădu din cap şi zîmbi feţei încinse şi mobile a rivalului său, cu un cioc ca de pa­săre, li păruse adesea ciudat că Vincent Heron avea chip de pasăre cum avea şi nume de pa­săre ^l. Un ciuf de păr palid îi sta pe frunte ca o creastă zbîrlită, fruntea îi era îngustă şi osoasă, şi un nas subţire, coroiat se curba în afară dintre ochii apropiaţi şi proeminenţi, palizi şi neexpresivi. Heron îi era rival şi prie­ten de şcoală. Şedeau împreună în clasă, înge-nuncheau împreună în capelă, stăteau amîndoi de vorbă după rozarii, cînd îşi luau gustarea. Cum băieţii dintr-a-ntîia erau fără excepţie nişte tembeli, Stephen şi Heron fuseseră de fapt în timpul anului trecut cei mai buni din şcoală. Ei doi suiau împreună la rector pentru a cere ⁰ zi liberă sau iertare pentru un coleg.

— A, apropo, spuse deodată Heron, l-am văzut venind pe babacu' tău.

Pe faţa lui Stephen se stinse zîmbetul. Orice aluzie a unui coleg sau a unui profesor la tatăl ^s^u îi alunga într-o clipă calmul. Aşteptă

într-o tăcere timorată să audă ce va adăuga Heron. Dar Heron îl ghionti expresiv cu "cotul şi-i spuse :

— Păcătos viclean ce eşti !

— Cum aşa ? făcu Stephen.

— S-ar zice că eşti uşă de biserică, răspunse Heron. Dar mă tem că eşti un păcătos viclean.

— Dă-mi voie să te întreb la ce te referi ? făcu Stephen politicos.

— Cum să nu, îţi dau voie, spuse Heron. Am văzut-o, nu-i aşa, Wallis ? Şi e drăguţă foc. Şi curioasă ! Ce rol i s-a dat lui Stephen domnule Dedalus ? Şi n-are să cînte Stephen, domnule Dedalus ? Iar babacu' tău nu-şi desprindea ochii de la ea, o tot ţintea prin faimosul luâ monoclu de se vedea cît de colo că-ţi dibuise jocul. Mie-n locul tău puţin mi-ar păsa, zău aşa ! E grozavă, nu-i aşa, Wallis ?

— Nu-i rea deloc, răspunse placid Wallis, punîndu-şi iar ţigaretul în colţul gurii.

Un tăiş de mînie fulgeră o clipă mintea lui Stephen la aceste aluzii nedelicate, de faţă cu un străin. Nu găsea subiect de amuzament interesul şi solicitudinea unei fete. Toată ziua nu se gîndise decît la despărţirea lor pe trep­tele tramvaiului în Harold's Cross, la şuvoiul de emoţie şi mîhnire ce-l străbătuse şi la poemul ce-l scrisese atunci. Toată ziua îşi imaginase o nouă întîînire cu ea, fiindcă ştia că va veni la spectacol. Vechea melancolie şi nelinişte îi umpluse iar inima, ca şi în seara acelei petre­ceri, dar nu-şi găsise revărsare în versuri. îna­intarea în vîrstă şi cunoaştere a doi ani de ado­lescenţă sta între atunci şi acum, neîngăduind

100

o asemenea revărsare ; şi toată ziua şuvoiul sumbrei duioşii dinlăuntru] lui se avîntase şi se retrăsese iarăşi în neguroase valuri şi Vii­tori, obosindu-l în cele din urmă, pînă cînd gluma prefectului şi băieţaşul fardat îi smul­seră un gest de nerăbdare.

— Aşa că trebuie să recunoşti, continuă Heron, că de data asta te-am demascat. Cu mine nu-ţi mai merge să faci pe sfîntul, asta s-o ştii.

Un hohot moale de rîs, lipsit de veselie îi scăpă de pe buze şi, aplecîndu-se ca şi mai înainte, îl lovi uşor pe Stephen cu bastonul peste fluierul piciorului în chip de mustrare glumeaţă.

Lui Stephen îi şi trecuse clipa de mînie. Nu era nici măgulit şi nici stînjenit, ci pur şi simplu doritor să se termine gluma. Păstra prea puţină ranchiună pentru ceea ce-i păruse o neroadă nedelicateţe, fiindcă ştia că aventura din inima lui nu era cîtuşi de puţin primejduită de acele vorbe, şi chipul lui oglindea falsul surîs al riva­lului său.

— Recunoaşte ! repetă Heron, lovindu-l iarăşi cu bastonul peste fluierul piciorului.

Lovitura era dată în joacă, dar ceva mai puţin uşurel decît prima oară. Stephen îşi simţi pielea furnicînd şi încingîndu-se uşor, cu o durere vagă şi, plecînd capul supus, ca pentru a face Pe voie toanei glumeţe a colegului său, începu să recite Confiteor ^ul. Episodul se termină cu

¹ Confiteor — în latineşte : mărturisesc. Rugăciune 3 catolicilor începînd cu acest cuvînt (n. tr.).

JCU

Confesiunea îi pornea lui Stephen doar de pe buze ; pe cînd buzele rosteau cuvintele, o subită amintire îi duse către o altă scenă, evo­cată ca prin farmec în clipa cînd observase uşoarele cute de cruzime în colţurile gurii zîm-bitoare a lui Heron şi simţise bine cunoscuta lovitură a bastonului pe fluierul piciorului şi auzise bine cunoscutul îndemn dojenitor :

— Recunoaşte !

Se petrecuse către sfîrşitul primului său tri­mestru la colegiu, cînd era într-a şasea. Firea lui simţitoare mai era încă aprig rănită de şfi-chiuirile unei vieţi lipsite de elevaţie şi demni­tate. Sufletul lui mai era încă tulburat şi abătut de întunecatul fenomen al Dublinului. Ieşise iar la suprafaţă după un răstimp de visare de doi ani, pentru a se găsi în mijlocul unui cadru nou, în care fiece întîmplare şi fiece figură îl atingeau de aproape, îl întristau şi-l atrăgeau şi, fie că-l atrăgeau, fie că-l întristau, totdeau­na îl umpleau de nelinişte şi de gînduri amare. Tot răgazul ce i-l lăsa viaţa de şcolar şi-l pe­trecea în tovărăşia unor scriitori subversivi, ale căror derîderi şi violenţe de limbaj făceau să încolţească un ferment în creierul lui, îna­inte de a trece apoi în scrierile sale necoapte. Tema la compunere era pentru dînsul munca cea mai însemnată a săptămînii şi, în fiece marţi, mergînd de acasă spre şcoală, îşi citea sorţii în incidentele de pe drum, luînd drept rival vreun ins care mergea în faţă-i şi iuţind pasul pentru a-l depăşi înainte de atingerea

102

anumit punct sau înfigîndu-şi tălpile scrupulos printre spaţiile lespezilor trotuaru­lui şi rostind în sinea lui că va fi sau nu va fi primul la compunerea săptămînală.

— Băiatul ăsta a scris o erezie în compune­rea lui.

In clasă se lăsă tăcere.

Domnul Tate nu rupse tăcerea, ci stînd pi­cior peste picior, şi-l sprijini pe cel de deasu­pra cu mîna, pe cînd olanda băţos scrobită a cămăşii îi scîrţîia pe lîngă ceafă şi pe la înche­ieturile mîinilor. Stephen nu-şi ridică privirea. Era o dimineaţă de primăvară timpurie şi avea încă ochii iritaţi şi vederea slabă. Era conştient de eşec şi de dare în vileag, de nevrednicia propriei sale minţi şi a vieţii de acasă, şi sim­ţea în ceafă dunga tăioasă a gulerului răsucit şi descusut.

Un scurt rîs zgomotos al domnului Tate îi făcu pe şcolari să răsufle mai în voie.

— Poate că n-ai ştiut, zise.

— Unde ? întrebă Stephen.

Domnul Tate ridică braţul şi-i întinse com­punerea :

Aici. E vorba de Creator şi de suflet. ... îmm... îmmm... A ! fără putinţa de a se apropia vreodată. Asta-i erezie. Stephen murmură :

— Am vrut să zic : fără putinţa de a atinge vreodată.

103

Era un act de supunere şi domnul Taie, potolit, împături compunerea şi i-o puse în mînă, zicînd :

Clasa însă nu se potolise atît de repede. Deşi nimeni nu-i vorbi despre chestia asta după lecţie, simţea în juru-i o vagă bucurie răută­cioasă, a tuturor.

La cîteva seri după această mustrare publică, mergea pe Drumcondra Road ca să ducă o scri­soare, cînd auzi o voce strigînd :

— Stai !

De cum cotiră împreună pe Clonliffe Road, băieţii începură a vorbi despre cărţi şi scriitori, spunînd ce citeau şi cîte volume aveau părinţii lor acasă în rafturile bibliotecii. Stephen îi asculta cu oarecare mirare, căci Boland era nă-tîngul, iar Nash leneşul clasei. Într-adevăr, după oarecare vorbărie despre scriitorii lor favoriţi, Nash opta pentru Căpitanul Marryat¹ care, spu­nea el, a fost cel mai mare scriitor.

i Frederick Marryat (1792—1848), căpitan în marina britanică, cunoscut mai cu seamă ca autor al unor romane de aventuri maritime, pentru tineret (n. tr.).

104

Stephen realiză nuanţa de ironie a între­bării şi spuse :

— Te referi la proză ?

— Da.

— Cine, cardinalul Newman ? întrebă Bo-land.

— Da, îi răspunse Stephen.

Pe faţa pistruiată a lui Nash se lăţi rîn-jetul, în timp ce se întoarse către Stephen în-trebîndu-l :

— Şi ţie—ţi place Cardinalul Newman, Dedalus ?

— O, mulţi spun că Newman are cel mai frumos stil în proză, îi lămuri Heron pe cei­lalţi doi, dar bineînţeles că poet nu e.

— Şi cel mai bun poet cine e, Heron ? în­trebă Boland.

— Lord Tennyson², bineînţeles, răspunse Heron.

— Da, desigur, lord Tennyson, repetă Nash. Avem acasă o carte cu toate poeziile lui.

¹ John Henry Newman (1301—1890), cardinal, unul dintre membrii „Mişcării de la Oxford", care încerca să dea o concepţie mai elevată rolului bisericii. Autor al lucrării Apologia pro vita sua (1864), în care răs­punde unei greşite interpretări dată concepţiilor sale, al unor scrieri de apologie religioasă, al unor poeme de versuri de ocazie, care nu sînt lipsite de o delicată frumuseţe (n. tr.).

² Alfred Tennyson (1809—1892), cunoscut poet en-6lez, situat pe poziţii conservatoare (n. tr.).

105

— Tennyson, poet ! Aş, nu-i decît un versi­ficator !

— Hai, isprăveşte ! spuse Heron. Ştie oricine că Tennyson e cel mai mare poet.

— Şi tu cine crezi că-i cel mai mare poet ? întrebă Boland, făcîndu-i cu cotul prietenului său.

— Byron, bineînţeles, răspunse Stephen. Cu Heron în frunte porniră toţi să rîdă dis­preţuitor.

— De ce rîdeţi ? întrebă Stephen.

— De tine, spuse Heron. Byron, cel mai mare poet ! Nu-i decît un poet pentru oameni fără educaţie.

— Ce mai poet trebuie să fie ! făcu Boland.

— Tu mai bine ţi-ai ţine gura, îl repezi aprig Stephen. Tot ce ştii tu în materie de poezie e ce-ai scris pe pavajul din curte — şi pentru care era să fii pedepsit cu arest la pod.

Se spunea, într-adevăr, că Boland ar fi scris pe pavajul din curte un cuplet despre un coleg de clasă, care pleca adesea acasă călare pe un poney.

— In tot cazul, Byron a fost un eretic şi pe deasupra şi imoral.

— Nu-mi pasă ce-a fost ! se aprinse Stephen.

106

•— Ce ştii tu despre asta ? strigă Stephen. N-ai citit în viaţa ta un rînd din absolut nimic, afară doar de vreo juxtă, şi Boland la fel !

— Ştiu că Byron a fost un stricat, spuse Boland.

— Alo, ia puneţi mîna pe ereticul ăsta, strigă Heron.

Intr-o clipă, Stephen fu prizonierul lor.

— Tate ţi-a dat un bobîrnac deunăzi, cu erezia din compunerea ta.

— Las' că-i spun eu mîine, zise Boland.

— Nu zău ? făcu Stephen. O să-ţi fie frică să deschizi gura.

— Frică ?

— Da. Frică să n-o păţeşti.

— Ia vezi, poartă-te cuviincios ! strigă Heron, şfichiuind cu băţul picioarele lui Stephen.

Fu pentru ceilalţi semnalul de atac. Nash îi ţintui braţele la spate, în timp ce Boland în­şfacă un cotor mare de varză care zăcea în rigola străzii. Luptîndu-se şi izbind din picioare sub şfichiuirile tăioase ale băţului şi sub poc­niturile cotorului noduros, Stephen fu împins înapoi pînă în sîrma ghimpată a unui gard.

— Recunoaşte că Byron n-a fost un scriitor bun.

— Nu recunosc. —■ Recunoaşte.

— Nu.

— Recunoaşte.

107

Pe cînd încă mai repeta Confiteor-ui în rîse-tele îngăduitoare ale ascultătorilor săi şi pe cînd scenele acelui episod ostil încă îi mai tre­ceau iute şi ascuţit prin minte, se mira cum de nu purta pică celor ce-l chinuiseră atunci. Nu uitase nici o fărîmă din laşitatea şi cruzimea lor, dar amintirea acestei laşităţi şi cruzimi nu-i mai stîrnea nici o mînie. Toate descrierile de aprigă iubire sau ură întîlnite în cărţi îi pă­reau nereale. Chiar şi în seara aceea, pe cînd înainta poticnindu-se dc-a lungul drumului, simţise cum o putere îl dezbăra de această iute urzită mînic, la fel de lesne cum c decojit un fruct de pieliţa lui coaptă şi moale.

Rămase cu cei doi tineri în capătul galeriei, ascultînd alene vorbele lor şi izbucnirile de aplauze din teatru. Acolo şedea ea, printre cei­lalţi, aşteptînd poate să apară el. Încercă să-şi amintească înfăţişarea ei, dar nu putu. Nu-şi putea aminti dccît că purtase un şal în jurul capului, asemenea unei glugi, şi că ochii ei negri îl îmbiau şi-i tăiau curajul. Se întreba dacă şi ea se gîndise oare la dînsul cum se gîndise el la ea. Apoi, pe întuneric şi nevăzut de ceilalţi doi, îşi odihni vîrfurile degetelor de la o mînă în palma celeilalte, de-abia atingînd-o uşor. Dar apăsarea degetelor ei fusese mai uşoară şi mai hotărîtă : şi, dintr-o dată, amintirea atin-

108

Un băiat se îndrepta către ei, alergînd de-a lungul galeriei. Era agitat şi-şi pierduse suflul.

— Vai, Dedalus, strigă, Doyle e supărat foc din cauza ta. A zis să intri imediat ca să te îmbraci pentru piesă. Ai face bine să te gră­beşti.

— O să vină cînd o să-i convină, îi spuse Heron mesagerului, pe un ton tărăgănat şi ţanţoş.

Băiatul se întoarse către Heron şi repetă :

— Dar Doyle e supărat foc.

— Te rog să-i dai lui Doyle salutări din par­tea mea şi să-i spui să se ducă la dracu'.

— Ei, acu' trebuie să plec, spuse Stephen, care nu făcea cazuri de onoare din asemenea ni­micuri.

— Eu nu m-aş duce, afurisit să fiu dacă m-aş duce. Asta nu-i o manieră de-a trimite după un băiat din cursul superior. Supărat foc, nu zău ! Să fie mulţumit c-ai primit să joci un rol în idioata lui de piesă.

Acest spirit de camaraderie belicoasă pe care-l observase în ultimul timp la rivalul său nu-l ispitise pe Stephen să se abată de la deprin­derile sale de calmă supunere. N-avea încre­dere în turbulenţa acestui fel de camaraderie Şi se îndoia de sinceritatea ei ; i se părea o jos­nică anticipare a bărbăţiei. Problema onoarei, ce fusese ridicată aici, era pentru el, ca toate asemenea probleme, trivială. Pe cînd gîndul lui ^JŞi urmărise intangibilele fantome sau, cuprins de nehotărîre, renunţase să le mai urmărească,