*• Biblioteca Centrală Universitară "Lucian Blaga" Secţia de împrumut U/bia luntrea lui caron roman ediţie
|
|  Yüklə 2.83 Mb.
|
Luminismul momi Un popor care are eresuri atît de ciudate şi puţin conforme cu învăţătura oficială bisericească, cum se întîmplă să fie cel românesc, ar fi putut să dea, în cursul timpului, o seamă de concepţii cu totul neconformiste 472 fdespre Divinitate şi lume. lnlr-una din poeziile sale poporul spune : ,,Doamne, Doamne, mult zic Doi.moe ! — Dumnezeu pare că doarme cu capul pe-o nifi.uimire şi de nimeni n-are ştire". — în această poezie, citată în întregimea ei, se atribuie Divinităţii starea de snran şi dezinteresul faţă de lume. Ce stranii implicai poate avea o poezioară populară de patru versuri ! Cum ia acest cîntec de tînguire în răspăr toată doctrina pretins revelată a bisericii creştine ! » Adevărat e însă că literatura noastră populai ci ia în răspăr teologia oficială în multe feluri şi la fiece pas în unele legende cosmogonice, cari circulă în pop Numai o experienţă de viaţă plină de dczamcV.,;^, rumai grave amărăciuni de natură morală pot să ducă la învingerea că omul este ,,părăsit" de Dumnc/eu. şi lăsat pradă" vicisitudinilor sorţii. Numai dezamăgiri oculare pot să născocească imagini atît de neconfornnste ;espre Divinitate. Un atare climat de gîndire — la nivel folcloric — ar "i putut să prjlejuiască la un momeht dat al istoriei noastre 'pariţia unei concepţii sau chiar a unei şcoli filozofice. de-<» >rientare la fel de neconformistă cit priveşte ideile despre divinitate. Lucrul ar fi putut să aibă loc bunăoară î i -.ecolul al XVIII-lea, în epoca luminilor, caracterizată în 'nare parte prin combaterea credinţei într-o pretinsă ..revelaţie divină". Filozofia acestui secol se întemeia în primul rînd pe lumina naturală a minţii omeneşti, şi manifesta o fobie mai ales faţă de supranatural şi supra-raţlonal. Raţiunea filozofică încerca să acrediteze îndeosebi cîteva idei : Dumnezeu a făcut lumea din materie, ca 473
un arhitect." Impunînd lumii „legile", D-zeu se retrage din cosmos, m 474
a do a se g'uidi ia existenţă creatoare, poporul nos-a. a fost nevoit să se gîndeaseă la altceva : să se tranşr din norod de robi în naţiune omenească. Patrie şi înviere Ir îft Tr;
îndreptăţiri, pentru recunoaşte (Jel ce a creat programul şi armele ideologice ale acestei fcipte a fost vlădicul de la Blaj — Inochentie Clain, poate eâ cel mai de seamă om politic pe care l-a dat neamul wmânesc din această ţară transilvană. Cînd Inochentie s-a Mezat în scaunul vlădicesc, românii din Transilvania E&u încă, din punct de vedere juridic şi social-polittc, o informă egala cu neantul. 15 ani mai tir/iu, cînd ■Dchentie a fost nevoit să plece în surghiun chiar la Roma, românii din Transilvania au rămas cu un program K acţiune care trasa pentru o sută cincizeci de ani linia mc de conduită. O energie şi o luciditate cu totul de admirat pusese Inochentie în acţiunea şi în programul Mu. El a îndrăznit, punîndu-şi orînduiri şi oprelişti cu Mhotărîre, ce avea să-l ducă de-a dreptul la martiraj. B mare iubire de neam, o iubire fără pereche, l-u milâcărat. S-au apropiat de el toate ispitele măririi feudale.. Bar niciuna n-a putut să-l orbească. Inochentie era phinuilul unei singure obsesii : el dorea să obţiaâ reou-!|ioaşterea naţiunii sale la nivel de egalitate cu naţiunile ©olitice. El dorea să^şi vadă neamul reintrat în destinul «are de veacuri a fost tăiat. Temerarul episcop era aproape Singur ; încurajat de-o masă încă neatinsă de vreo con-Itiinţă. el trebuia să lupte singur. Cu cine ? Cu celelalte jlaţiuni. Cu naţiunile privilegiate ale Transilvaniei, cu o fetreagă dietă alcătuită din nobili maghiari îngîmfaţi jfcesle măsură, sau din cetăţeni saşi prea geloşi să-şi păs-Reze libertăţile lor doar pentru ei. Urmărit de ura celor «nari, Inochentie a fost silit să fugă din imperiu. El s-a {refugiat la Roma, unde a mai trăit ca prizonier al Papei ■ktr-o mănăstire înci 24 de ani, măcinat de grija pentru ai săi, şi tînjind de dorul ..patriei". Despre suferinţele» ■jorale, sufleteşti şi fizice, ale episcopului încarcerat |în lăcaşul închinării de la Roma, ne dau' o icoana sexi- 475
sorile salo. Despre dorul său de ţară, despre intensităţile acestei cunoscute boli româneşti, ne putem face o idee citind aceste scrisori. într-una din aceste scrisori trimise din surghiunul călugăresc de la Roma, Inochentie şi-a exaltat dorul de ţară într-atîla că .şi—1 integra în viziunea ce-o nutrea cu privire la sfîrşitul lumii. Ca bun creştin ce era, el se purta mereu cu nădejdea că se va întoarce cîndva ca să se odihnească pe pămîntul ţârii sale. Exilatul este patetic frămîntat de gîndul că la Judecata de apoi nu poli ,.învia1' decît din pămîntul „patriei". Inochentie a. dus o viaţă cu totul închinată intereselor şi năzuinţelor de emancipare ale naţiunii. Sentimentul ce i-a întreţinut focul, ia în cele din urmă forma acestui patriotism escatologic. Un patriotism de atari adîncimi, şi care cere perspective escatologice spre a se rosti, rămîne o pildă de Simţire şi gîndire. îl vedem prin zări şi ziduri pe acesl chinuit călugăr, zbuciumîndu-se în chilioara sa de la Roma, în suferinţele exilului, li auzim suspinul : „Nu poţi învia din morţi, decît din pămîntul patriei !" Prin ce disperări ale spiritului a trebuit să treacă Inochentie spre a-şi rosti în acest chip iubirea de neam ! Ce energie de simţire, 08 putere de viziune ! Ne-a căzut subt ochi scrisoarea lui Inochentie. în crac speranţa învierii din morţi apare atît de strîns legată de pămîntul patriei. Şi n-o mai putem uita, în tragica şi sublima ei sfîşiere şi frumuseţe. Ce-ar fi dat, în alte împrejurări, şi la nivel istoric major, un asemenea spirit ! Dar şi atîta e de-ajuns ca să înfruntăm orice comparaţie. Căci scrisoarea la care ne referim, a lui Inochentîe. «•întăreşte greu. Ea cîntăreşte mai mult decît cel mai faimos volum de spectaculoase .,Discursuri către naţiune1", fp-l cunoaşte literatura universală.
476
Jcid că trebuiau în răstimpul unei vieţi să ridice la jhălţmiea unui veac prea-luminat un popor i.imas cu secole în urmă. Ei se simt chemaţi să îndeplinească năvaî-nic ceea ce istoria neglijase atîta timp. Ei aveau conştiinţa că pun pîrghia ca să înalţe la nivelul de lumină al secolu-\ un masiv de munţi cufundat în tenebre. O întreagă pentru ei mijloacele şi stimulat pe toate căile. E vorba despre un adevărat mesianism al cărţii. Samoil Klain sale singur vreo 60 de cărţi, în cele mai diferite domenii : cărţi de teologie, bisericeşti, cărţi de istorie şi filozofie. îl preocupă deopotrivă problemele unei ortografii etimologice ca şi ale gramaticii. Traduce Biblia. Desigur, cele mai multe cărţi ale sale sunt traduceri, dar traducerile echivalau pe-atunci aproape cu o creaţie, căci trebuie să ţinem seama de lupta pe care scriitorul avea s-o dea cu cuvîntul, şi mai ales CU cuvîntul absent. [ Samoil Klain a fost un spirit adevărat universal. Simpla trecere în revistă a operelor sale ar fi o suficientă dovadă. In orice caz el este întîiul mare scriitor român din Transilvania, în condiţiile în care a început să lucreze era foarte firesc ca problema întemeierii unei limbi literare naţionali să i se fi pus pe un plan de preocupări mai diverse ş. mai ample decît se pusese aceeaşi problemă mai înainte, şiferiţilor traducători ai cărţilor bisericeşti sau chiar Cronicarilor. Lucrările de filozofie ale lui Klain, cele apărute şj cele ce se mai păstrează ca manuscrise, vrem să spunem, lucrările sale specific filozofice, sunt şi ele ,,traduceri" un fel de traduceri, cari îşi permit, pe ici pe colo, unei • abateri de la textul original, unele adaptări îndeosebi B sectorul exemplelor, cu cari se ilustrează învăţăturile ŞXpuse. Originalul după care a tradus Samoil Klain era ■ratatul de filozofie al lui Fr. Ch. Baumeister, apărut în 1747, Manualele de filozofie ale lui Baumeister erau cu fotul pătrunsa de spiritul gîndirii şi metodei filozof ului Chrislian Wolff, care prin activitatea şi operele sale a reuşit să devină filozoful oficial al luminismului german alâturîndu-şi numele prestigios la acela al lui Leibniz. I Klain traduce ,.Logica'' lui Baumeister în 1701, opera foarc însă de abia în 1799 la Buda. Altă lucrare tradusa 477
de Klain, după acelaşi autor, este intitulată ..Legile FiZi\, cii, Ithika şi Politica sau filozofia cea lucrătoare". Citir^ aceste lucrări de filozofie, nu te poţi sustrage îndemnului de a apropia figura lui Samoil Klain de aceea a lui Paust din scena în care magicianul medieval încearcă să traducă începutul Evangheliei lui Ioan : „La început a fost cuvîntul". Cu toate cărţile de filozofie, pe cari a ţinut să le facă „pre limba românească", Samoil Klain ajunge degrabă în situaţia de a-şi da seama de imensa impt>i\ tanţă a cuvîntului. Nedumeririle, dibuirile, ochivocurile, frămîntarea şi dilemele, în cari cel ce traducea era aruncat la fiece pas, anevoie le mai putem bănui, noi cei de astăzi, care avem la îndemînă o limbă, ce nu mai este nici pe departe „în lipsă", precum era pe vremea lui Klain. într-un loc al Logicii sale, Samoil, vorbind despre „judecăţi", şi anume despre celejsingulare, dă ca exemplu această „Spunere" : „Samoil Klain mult s-a ostenit pînă au făcut Logica pre limba românească". O asemenea intervenţie personală în expunerea rece a problemelor de logică, foarte neaşteptată pentra un cititor, care ştie de la istoricii literari că această Logică reprezintă o traducere, constituie un element de surpriză, un element mişcător desigur, în felul său, şi care te îndeamnă să cauţi semnificaţia pe cari efortul lui Samoil Klain o are în dezvoltarea gîndirii româneşti. Ne refuzăm aprecierea comodă, potrivit căreia Logica lui Samoil Klain ar fi o traducere în sensul obişnuit al cuvîntului. Există transpuneri şi transpuneri. E cazul să amintim că întîile traduceri ale Bibliei în limbile naţionale moderne n-au fost nici ele simple traduceri, ci reprezintă adevărate acte de aşezare şi întemeiere ale unor limbi literare. încercarea lui Klain era frică singulară, în felul ei ; importanţa ei rezidă în propunerea unei terminologii filozofice româneşti. Este vorba aci de crearea unui adevărat univers lingvistic, sau cel puţin despre crearea unui grai menit să îmbrace un Olimp de „esenţe". Klain s-a călăuzit desigur de »iorinţa de a da o terminologie cît mai apropiată de înţelegerea poporului. încercarea lui Klain mai are însă şi alt:1 aspecte. Ea este prezidată fără îndoială de exemplul dat de alte popoare, de acele popoare, cari au căutat cîndva sau căutau încă să gîndească filozofic asupra lumii, în chiar limba lor. Grecii, în antichitate, au dat un asemenea exemplu, iar germanii din timpul lui S. Klain îl dădeau încă 473
■dată. Eforturile lui Samoil Kluin merg spre întemeierea tui grai filozofic românesc, a unui grai ce nu se mulţu-Lc7te cu asimilarea neologistică, ci încearcă să reyîn-Ugflscâ lucrurile filozofic, pătrunzînd pînă la „rădăcinile" i libii t Tdiţ d Klain este purtat Ugflscâ lucrurile filozofic, pătrunzînd pînă a „ proprii limbii noastre. Tendinţa de care Klain este purtat a\x e deloc de a îmbogăţi limba românească, încetăţenind fără alegere termenii latinei, ce i se ofereau. Gîndul său este mai vîrtos acela de a „româniza", prin circumscriere 53 , de-a dreptul, terminologia filozofică cumită,* do origine greacă sau latină. Trebuie să subliniem prudenţa şi grija ce S. Klain le pune în această întreprindere a sa, destinată din multe pricini să eşueze. Cărţile de filozofie, ce le. traducea, erau subt raport terminologic, ^Busul unui proces de două ori milenar. Klain şi-ar fi ■fcrat enorm munca de traducător, dacă ar fi acceptat ^■fiecare dată termenii latini ca atare. Dorinţa de a Hbi cît mai apropiat de înţelegerea poporului, conştiinţa K» avea despre posibilităţile intrinseci ale limbii române, ■pr în acelaşi timp şi concepţia, ce-şi formase despre Hţmmtul ce urma să-l îmbrace gândirea filozofică româ-ŞpascH. i-au impus însă o altă atitudine. El nu va primi «ilogismul decît atunci cînd pentru redarea unui termen Kf8t' găsea în limba românească vorbită de popor nici un ■bivalent, nici un element utilizat cel puţin într-o preumscricre a 'termenului în chestiune. în acest sens ■forturile Lui Klain de a face „pre limba românească" iisciplinelc tilozofice au fost într-adevăr extraordinare. în pragul oricărui manual de Logică vom întîlni termeni Specifici ai domeniului precum „axiomă" sau „definiţie". K va face Klain ? Pentru fiecare dintre aceşti termeni, ■tva căuta mai întîi rădăcini româneşti, şi numai cînd nu m va găsi. şi numai cu sfială el va adopta termenul Mtăin. Iată bunăoară termenul „definitio" : călăuzit de ■teriul arătat, Klain va căuta un echivalent românesc. ■li ne-a rămas nici o urmă cu privire la procesul de ■iulmecarc a celui mai potrivit şi neaoş cuvînt româ-■fesc, proces ce a trebuit să intervină în vederea trans-Bnerilor, dar bănuim că operaţia n-a fost tocmai uşoară, ■tefmitio ?" „Hotărîre" va spune Klain, gîndindu-se că ■Ldcf ini" înseamnă a „mărgini" un lucru, a-i pune hotar, ■re a-l deosebi de altul. Pentru termenul de „axiomă" Klain nu găseşte însă în nici un fel vreun echivalent româ- 479
'"esc. Astfel el îl va accepta ca atare : axiomă. Sunt neologisme pe cari Klain le acceptă ; astfel : ,,idce". D^. în Ioc de „cauză", el preferă „pricină" ; în loc de „corpuri" (în Fizică) el spune „trupuri". în loc de „gen" — „neam11, în loc de „silogismele, cari păcătuiesc prin quaternio ter-ininorum" Klain va zice : „Silogismii cei răi şi vicleni cari au patru graiuri". Şi .aşa mai departe. Cercetînd manuscrisele lui Klain, am făcut pe faţa interioară a unei coperte o descoperire impresionantă cu pi ivire ]jj truda lui Klain. Cîteodată el s-a căznit zeci de ani să „românizeze"' cîte-un termen. Astfel termenul de „principiu", atît de frecvent în Logică sau în Metafizică, Klain ii traduce întîi prin cuvîntul „început" ; după vreo treizeci de ani el traduce acelaşi termen prin cuvîntul „temei". Nu avem aici de a face numai cu o ispravă lingvistică ; avem aci mărturia cea mai izbitoai'e cu privire la felul cum gîndirea filozofică a lui Klain s-a tot adîncit. în tinereţe, Klain, gîndca încă foarte teologic ; de aceea ...principium" este pentru el .,început" ; mai Uiv.iu gîndirea sa devine mai filozofică, mai metafizică, şi atunci ol scrie ..temei". încercarea de ..românizare"' a lui Klain n-a reuşit, a învins neologismul. Şi pentru precizia teminologici filozofice româneşti e desigur un bine că a învins neologismul. Dar cită plasticitate, cîtă viaţă, cîte nuanţe şt ce savoare, ce adîncime şi ce perspective s-ar putea introduce in graiul filozofie românesc, dacă uneori, la locul potrivit, s-ar recurge iarăşi la cuvîntul într-adevăr românesc aşa cum îl dezvăluia pînă la ..rădăcini", şi cum îl ridica în slava conştiinţei un Samoil Klain ! Cuvintele originare Intr-un timp de efervescenţă lingvistică şi istorio-grafică, cum a fost acela al Şcoalei Ardelene, ai cărei reprezentjanţi mai aveau şi atît de pronunţaţi- înclinări filozofice, s-ar putea proiecta figura unui gînditor mai speculativ în felul său decît au fost toţi despre a căror existenţă ştim. Ni-l putem închipui concentrat, de unul Siîîgur, asupra altor taine ale limbii în general. Ar fi fost eu putinţă atunci un gînditor năstruşnic, caro să conceapă un mit mai amplu, plin de semnificaţii nerostite, mai 430
şi dozat cu o filozofie sau chiar cu o teologie a limbii. Acest gînditor ar fi putut să vorbească astfel : Toate lucrurile au fost mai- întîi „numite" de Dumne-jjii, căci numai prin „numire" ele s-au făcut. încă o data gpoi a mai dat cîte un nume lucrurilor şi Adam. ' Numele sau cuvintele cu caro Dumnezeu a numit. lucrurile nu ne sunt cunoscute. Cu cuvintele divine omul ar putea, rostindu-le doar. să creeze după dorinţă toate lucrurile. Limbile omeneşti, cîte sunt, sunt rezultatul unui proces de degradare şi de desfigurare. Ele vin din a doua numire iniţială a tuturor lucrurilor, din limba lui Adam. pin limba aceasta a lui Adam se păstrează în toate limbile cîte ceva şi în fiecare altceva. Limba puternică şi de început a lui Adam s-a pierdut, precum se ştie, în val-vîrto ful celor petrecute la Turnul BabilonuM. Căzînd pradă (Semeţiei şi păcatului,- oamenii aii voit să înfrunte orice feotărîre viitoare a lui Dumnezeu, şi chiar pedeapsa ca un tapu potop. Ei au^încercat să zidească turnul. Dumnezeu îfe-a încurcat însă putinţa de a se mai înţelege unul cu Hkul. Limbile, cîte s-au ivit, după risipirea oamenilor pe iot pămîntul, sunt deci din pedeapsă pentru semeţia şi păcatele pâmînteniior. Acest blestem a apăsat asupra tlimbilor pînă în clipa cînd sfîntul Duh. coborînd în chipul [limbilor de foc, a trimis pe toţi apostolii să vorbească [noroadelor. Prin aceasta, limbile, ridicate de subt^blestem, fe-au sfinţit din nou. Ele au devenit veţmînt cu "adevărat "vrednic de a îmbrăca vestea cea bună despre întruparea Ului Dumnezeu pe pămînt. De la sfinţirea limbilor prin pîntul Duh, fiecare seminţie de oameni a dobîndit dreptul ;;de a-şi iubi limba sa mai presus de orice. Iată un mit care legitimează mulţimea limbilor ome-fceşti. Gînditorul nostru a pus în acest mit oareşicare geologie. Dai- el a mai pus în acest mit şi multă filozofie Huciferică şi gînduri uzurpatoare. Gîndul cu care el a pornit la drum, a fost de a recon-htitui din limbile omeneşti, însăşi limba divină, cuvintele ru care Dumnezeu a făcut la începuturi toate lucrurile. ■Vceasta era intenţia luciferică a ginditorului nostru, care ke desprindea tocmai din beznele evului mediu. El pornea pa drum să afle într-un fel cuvintele cu cari Dumnezeu STfăcut lumea. El se purta cu nădejde drăcească, să ajungă 431
I în stăpînirea Cuvintelor originare şi să dobîndească astfel puteri creatoare neomeneşti Toate iscodirile i-au fost zadarnice, desigur. Gînditorul nostru îşi încuviinţa îns* convingerea că în limba de la început, a lui Adam, ca şi în toate limbile omeneşti, ce au ieşit din încurcătura babilonică, s-ar găsi unele scîntei şi răsfrîngeri din puterea ce au avut-o cuvintele lui Dumnezeu. Ar exista, altfel spus, în fiecare limbă vorbită de oameni, Cuvinte do Vrajă, cuvinte ce au darul de a se întrupa într-un îel singure, sau cel puţin cuvinte ce dau iluzia unei supremi întruchipări. La fiece neam de oameni se ivesc poeţi şi sfinţi şi gînditori, cari ştiu să aleagă, din limba seminţiei lor, cuvintele de vrajă şi de putere, cari mai răsfrîng sau mai îngînă limba lui Dumnezeu. Lucrează, din adînci;: lor demonic, în sufletul acestor poeţi şi sfinţi şi gînditori. năzuinţa secretă şi uzurpatoare, de a iscodi cuvintele cu caro Dumnezeu a făcut tot ce este. Ei plăsmuiesc şi înfăptuiesc prin cuvinte de vrajă. Cîntecul lor e faptă. Faptele lor sunt cîntece. Nu încape îndoială că ispita de care poeţii, sfinţii şl gînditorii sunt încercaţi de a dezvălui, de a descoperi chiar cuvintele dumnezeieşti este „drăcească". Dar se pare că fâ.ă oareşicare „drăcie" cele mai frumoase şi mai minunate lucrări omeneşti — nu s-ar înfăptui. Metamorfoza Timpul dintre anii 1800 şi 1825 aduce cu sine pa continentul nostru un eian de creaţie metafizică cum spiriti' european a mai avut doar de vreo două ori : în antichitat •■ sau în secolul al XVII-lea. Ne întrebăm dacă în timpii cînd o faimoasă pleiadă de gînditori idealişti clădea h. Germania o nouă metafizică (în atîtea variante) n-ar fi putut să apară şi la noi, într-un chip sau altul, omul metafizic ? Bătea atunci un ceas de-o eminenţă unică a spiritului. Ar fi fost oare chiar aşa de cu neputinţă să .t: ivească bunăoară prin preajma bisericii Sfîntului Nicoîr din Scheii Braşovului o gîndire laică, speculativă pr o corea timpul ? Cetatea braşoveană, în care saşii, ur reformatorului Honterus, dominau, n-a incitat la c; pe nici un român ? Aproape că nici nu ne putem închip-: i Braşovul sau Sibiul fără de atari prezenţe s\ 482
[Iată cum ar fi putut să gândească, în condUu norn . . , Jn acea epocă şi la o atare intersecţie de meridiane — o minte, preocupată şi de alte probleme decît cele lingvistice şi de istoriografie. Iată una dintre schiţele metafizice ta care azurul ar fi putut să invite o minte transilvană. Dumnezeu a fost, lumea este. Cînd iuraea nu va mai fi, Dumnezeu va fi iarăşi. «. Dumnezeu şi lumea reprezintă două fuz»1 .alternante în desfăşurarea ur.eia şi aceleiaşi substanţe, oîr.d lumeţ este, Dumnezeu nu poate fi, căci lumea e$>fe Dumnezeu în altă formă. —■— Existenţa în totalitat' a ti este un nesfîrşit proces de transformare a lui Dumnezeu în lume, şi a lumii în Dumnezeu. Existenţa, în totalitatea ei. desfăşurată în timp, reprezintă o necurmată metamorfoză teo-cosmică, De-a lungul eonilor cînd Dumnezeu este, lumea încă nu este, dai' ea se pregăteşte în gîndirea lui. De-a lungu] eonilor cînd lumea este, Dumnezeu a încetat să fie, dar el se pregăteşte din nou, în lume, prin treptată ir.ki'o i/mp şi desmaterializare. Omul este o parte esenii. K\ a Ir - : un „transformator" al lumii în Dumnezeu. Ac s'a t > mul tîlc al existenţei sale. în faza ei teomorfă, Substanţa absolută a exiâ+( \ este energie spirituală, interiorizată, concentrată, în nespaţiu. Această substanţă se transformă tot ni in „Iu materializîndu-se. Spaţiul se naşte o dată eu lurrh i dispare o dată cu ea. Timpul însă a fost, este şi va fi. Timpul osie i ,>, cadenţă, palpitaţia substanţei. Timpul este, în ceasurile sale mari, răspîntie între Dumnezeu şi t.ume, între Lume şi Dumnezeu. Timpul este alternanţa fără început şi fără sfîrnit a unicei Substanţe, de la modul teo-morf la mudul c, şi invers. Religia omului ? Cea mai înaltă religie consistă în îinţa într-un Dumnezeu care nu este, dar care a fost va fi./Dacă Dumnezeu ar fi, n-ar putea să fie lumea, deci nici omul ; Dumnezeu şi lumea se exclud cu reci-■ ;tate. în faza cînd Dumnezeu este, omul n-ar putea nici un rost. Prin „om", mai mult decît prin orice , se pregăteşte faza dumnezeiască a existenţei. 483
|