*• Biblioteca Centrală Universitară "Lucian Blaga" Secţia de împrumut U/bia luntrea lui caron roman ediţie

Ajung cuvintele mele pînă în inima Anei ? Nu ştiu. Ele sunt ca un descînlcc. Ana aţipeşte iarăşi, în soarele ce pătrunde, încetul cu încetul, în penumbra noastră. Şi mai stăm alături ceasuri şi ceasuri.

Seara ne întoarcem cu autobuzul în cetate.

XÎX

într-o după amiază de începui de septembrie. Ana mi se păru, dacă nu mă amăgeam cu totul, mai puţin încăpăţînată, cînd am aruncat cuvînl cu privire la în­semnările închise în dulăpior. Afară începuse tocmai o ploaie tomnatică prin sită deasă de mătase. Ana ridicase storurile şi deschisese o aripă de fereastră, pentru ca lumina domoală de-afara să pătrundă în salonaş. Clar­obscurul ce a domnit aci la orice oră din zi. toată vara, s-a risipit dintr-o dată. După zăpuşaîa sfîrşitului de vară o agreabilă răcoare pătrundea în îrtcăpere, dar se tempera

452

nunaictct ;• de căldura adunată vreme de cîteva luni în Ridurile casei. Vara ce-a trecut cădea astfel la un calm compromis cu începutul toamnei, intre mine, care stăm Jntr-un fotoliu, şi Ana, care se cufundase în altul, se crease un spaţiu de vibraţii sufleteşti în perfect acord atmosfera în sfîrşit respirabilă. Un miros de' pulbere de- drum, stropită de ploaia înecată, pătrundea în saloneş de pe strada din faţa casei. Adierile acestei miresme discrete ajungeau la noi punînd în imperceptibilă mişcare ciucurii feţei de masă. Ana răspundea cu un reflex fizic : narimie începură să i se dilate. Femeia, care ar fi putut să ilustreze partea de surîs a lumii, inspira din plin năvala de aci", cu o voluptate adîncă, al cărei ritm mă făcea să ghicesc mai bine relieful de obicei discret al pieptului.

„Iată minciunile lui Dumnezeu !" vesteşte muliur Rn;i. ea şi cum ar fi desfăcut filete fără mior ale. u

evanghelii, ale uneia dintre cele ce .s-au pierdut şi nu s<> mai cunosc, sau ale uneia dintre cele apocrife cari nu trebuiesc să fie cunoscute. „Dar nu ştiu cum am putea descifra aceste însemnări. Sunt scrise în grabă, ca niş; stenograme. Uneori nu am notat decîi fraze trunchiat : pe care cred că nici eu n-aş putea să le mai întregesc însemnările le făceam fie în prezenta chiar a lui Leonte, in timp ce el îşi depăna gîndurile. fie din amintire, do îndată ce soseam acasă. Seara, tîrziu, după cină, nvi izolam aici în salon şi subt pretextul că răspund la vre<> scrisoare primită în cursul săptămînii, aşterneam pe hîrtie, de bine de rău, aceste basme metafizice"'.

Rodul duminicilor închinate de Leonte metafizice:., pentru a-şi ispiti mereu prietena de-a întreprinde excwrsu! rustică, din săptămînă în săptămînă, sta în fata mea După grosimea maldărului de file, cuprinzînd însemnă:;. Anei, rodul duminicilor din toamna anului trecut trebui să fie bogat ca rodul din coasta viilor. Soarele strîns în ciorchini urma să fie trecut cu întîrziere prin teasc. Be nuiam şi eu că notele Anei nu puteau să fie decît brun chiate, şi uneori de neînţeles ca runelc sau ieroglîu Mă apăsa întrebarea : ce ne facem? Mă găseam totr-o vădită încurcătură. Să încercăm cu puteri unite să des­cifrăm aceste note? Tulburarea stîmită în sînge dr--.-asemenea apropiere a puterilor ne-ar stînjeni. Stau puţin la gindui i si nu mu încumet să ating filele. Ana pare şi v.< luată ca de-un vîrtej de nedumerire.

„îţi fac o propunere. Ana. Bănuiesc că va trebui s*> începem o adevărată operaţie de exploatare prin ţinut u-riie cu pete albe ale acestor hîrtii. O atare explorare cerc imaginaţii', şi imaginaţie am numai cind tu nu eşti de faţă. Prezenţa ta îmi anulează spontaneitatea şi spiritul de întreprindere. N-ai fi dispusă să-mi dai însemnări !<-■, să le duc cu mine la bibliotecă ? Voi încerca să le desci frez singur. Voi încerca să le «redactez^, punîndu-mi îvi mişcare toată luciditatea. Doresc să complete?; locurile goale. Cunosc ca nimenea altul gîndirea şi operele lui Leonte. îndrăznesc să cred că a.ş putea să transcriu şi s i întregesc însemnările tale exact în spiritul celor gîndiU-de Leonte'".

Ana ascultă, cumpăneşte, şi apoi acceptă cu o expeesi de îneîntare în ochi. această propunere. O adiere de iru-

454

A doua zi de dimineaţă, statornicit foarte devreme în iroul meu de la Bibliotecă, încep să descifrez însemnările .Inei. Ploaia de ieri continuă egală sieşi, prielnică unei concentrări intelectuale. Curiozitatea mea creşte de la filă la filă. Glasul lui Leonte murmură prin ele. Ideile se insinuează prin scrisul Anei. Notele se disting totuşi, oricum aş privi lucrurile, printr-o claritate la care nu mă aşteptam. Uneori am senzaţia că ar fi fost stenografiate. E cert însă că nu mă găsesc în faţa unor stenograme (ştiu că Ana stenografia, ca studentă în Germania, la fel cu loate colegele ei — cursurile preferate la universitate. Dar notele acestea nu sunt stenografiate). Textele sunt t foarte adesea întrerupte de puncte în şir ; textele .sunt adesea suspendate în gol. Pe-aci trebuie să intervin cu întregiri. Ce reprezintă aceste puncte ? Paşii cu care Leonte se apropia de destinul pe care şi-l pierduse. Prin­tr-o stranie asociaţie de idei îmi vin în minte nişte urme •lăsate în zăpadă Ungă apa Mureşului. încep să transcriu }a înumplare, ea să scap de-o asociaţie de idei care ar putea ^u devină obsesie. Întregesc adesea textul cu fraze ■pnple, prin spaţiile punctate. Şi apoi, cîtva timp nu mai .j transcriu, ci citesc numai. înţeleg după descifrarea a cî-' torva /-.eei de pagini că Leonte născocise o seam$ de me­tafizici, mai puţin abstracte decît era aceea cuprinsă în emul său de filozofie. Leonte alegea parcă din istoria metafizicilor, pe care le-ar fi putut gîndi poporul româ-se, numai pe acelea ce i se păreau accesibile unei vii aginaţii. Toate metafizicile desfăşurate au într-adevăr renunţată alură mitică. împrejurarea aceasta nu mă Hiiră deloc. Leonte se întreţinea cu o femeie ce palpita ■fr-0 înaltă şi caldă viaţă. Născocirea acestor metafizici Bfespundea desigur şi unui mod de a iubi. Duminicile Hbchinate de Leonte născocirilor sale metafizice stăteau Kibt semnul unei sublime prietenii. De-a lungul acestor Huminiei, Leonte îşi regăsea încetul cu încetul destinul H drumul spre moarte. Răsfoind filele cu însemnările Hftnci, voi avea prilejul să reconstitui esc atmosfera unei ■ptoîectualităţi, care a regăsit cu simplicitate firească calea Bprc mitul de cosmică amploare. Gîndirea fixală în aceste

455

i

note are o plasticitate primitivă, riguroasă şi o pâînoitne ce pune în mişcare toate puterile de interpretare ale ascultătorului. Aseultătoarta a fost de-a lungul acelei duminici în primul rînd Ana, care încă din copilărie în­drăgise „poveşti şi doine, ghicitori, eresuri". Găsesc şi un nespus spirit de aventura în născocirile metafizice ale lui Leonte. Toate sunt închipuite pe portativele unei istorii, care n-a avut loc, dar care ar fi putut să aibă loc. tieonte îşi desfăşura minciunile cu un singur scop conştient : el voia să atragă mereu pe Ana lîngă el. Dar vedeniile lui Leonte veneau din alte adîncimi, decît cele ale conştiinţei. Ele erau visuri şi joacă, ale unui om. pe drumul morţii. Visurile sale se depanau, unul după altul, ca poveştile din o mie şi una de nopţi. Ultimul dintre ele nu mai avea .să fie spus, ci înfăptuit. Prin această ultimă poveste avea să se rostească un adevăr suprem. Prin ea o înde­lung căutată şi în sfîrşil redobîndUă atitudine de viaţă avea să-şi găsească încoronarea.

în cele cîteva zile ploioase de început de septemvrie ani răsfoit şi am citit cu grijă toate însemnările Anei. Uneori reveneam şi mă opream, mai stăruitor. în explo­rarea întreprinsă mă opream mai ales asupra unor ere­suri, ce-mi fascinau imaginaţia de poet. Şi transcriam. intervenind în textul sumar cu tăieturi şi adaosuri, cu un cuvînt incandescent destinat să transforme în cenuşa restul frazei. îmi făcea o deosebită bucurie să transcriu, şi mă simţeam transpus în vîrsta discipolatului. Rostul acestei operaţii avea să fie un volum întreg de schiţe metafizice. Pentru dezvoltarea fiecăreia dintre ele, s-ar fi cerut o viaţă de om şi osteneala de decenii a unei mina prealuminate, căci fiecare dintre aceste schiţe era ca o sămînţă din care ar fi putut să crească un stejar.

Nu mi-aş putea refuza bucuria de a comunica şi celor care citesc această carte a vieţii mele cîteva dintre schi­tele pe care le transcriu. Le aleg la întîmplare, căci nici nu se poale altfel. Le aleg la întîmplare, dar le transcriu. ţinînd filele pe genunchii mei. cu grija şi conştiinciozitatea unui scrib egiptean, care credea în misiunea divină a scri­sului. Orice cititor va remarca degrabă că bucăţile n-au nici o legătură una cu alta. Aceste mituri au fost visa le pe rînd, la răstimpuri de zile şi săptămîni. între ele nu este o mai strînsă legătură ca între poeziile unuia şi ace-

456

luiaşi poet. Fiecare mit vrea să ţinu loc de lume şi taină. ŞI f'îeştecare răspunde în felul său dorului omenesc ele a ancora în absolut.

In Muntenia s-a iscat vatra. Ce efervescentă celulară, de vigoare embriologică. creatoare de stat ţri do "istorie, între Carpaţi şi Dunăre, în partea a doua a secolului XIII ! Ce mijire ca de auroră, ce creştere a sentimentului spaţial de la Seneslau la Tihomir, de la acesta la Basarab. da ia Basarab, pe urmă, la Mircea cel Bătrîn ! Doar cîteva de­cenii mai tîrziu decît în Muntenia se înfiripă acelaşi proces şi în nordul românismului, în Maramureş şi în Moldova. De la Dragoş la Bogdan, pe urmă subt Muşatini pînă ta Ştefan cel Mare. sentimentul spaţial se găseşte în exube­rantă creştere. „Statul" nu mai e o formaţiune străină, fără nervuri în substanţa populaţiei, ci un acoperăm prielnic substanţei ocrotite, ale cărei latenţe izbucnesc cu rară vigoare. înflorind pe un podiş de remarcabilă continuitate ascendentă şi luînd chipul celei mai autentice „istorii" ce se poate imagina. Viaţa cu apele mişcau.-de-un întunecat-luminos destin, faptele clădite pe sînge, bisericile zidite din lumină şi toată opera de zmeu şi de arhanghel, ale lui Ştefan cel Mare, alcătuiesc împreună mica noastră veşnicie revelată în timp. Călcăm.pe pămîh: sfînt : iată cu adevărat o substanţă şi forme ,.istorice" Dinamica, geniul, energia, demnitatea voievodală, spiritul de iniţiativă şi vitalitatea excepţională, puse de Şteîan cel Mare în destinul său istoric, ar fi fost, prin virtuţile 'or, suficiente, să ducă la crearea unui spaţiu moldovenesc de întinderi şi pi^oporţii .imperiale. Ştefan a fost din belşug înzestrat cu toate calităţile pentru plăsmuirea unor asemenea zări împărăteşti de largă respiraţie îsto-'rică. împrejurări excepţional de grave, irezistibila ex-panisune otomană, l-au silit însă. în mare parte, intermi­tent la defensivă, la reacţiune, la consolidarea celor do-bîndite. Nici o altă epocă sau moment din trecutul nosliu nu ne dăruie un aşa de intens prilej de a simţi aroma măreţiei pînă la care ar fi putut creşte istoria românească. Dar în faza ei cea mai hotărîtoare istoria noastră n-a avut norocul, nu să se facă în pace, căci istoria nu se face

457

J

^fn pace. dur norocul să fie scutită de evenimente debor­dante si să nu fie oarecum fizic zădărnicită, în posibili­tăţile ei, prin intervenţia unor factori absolut copleşitori. Ştefan cel Mare a fost prin chemare pe drumul unui osmos românesc. Energia şi intuiţia creatoare, puse în •oi ce a făcut pentru pămîntul său în puţinul răgaz ce i l-a îngăduit permanenta apărare, încoronată de atîte;; triumfuri, ar fi meritat să nu fie tăiate atît de brutal în desfăşurarea lor firească, Subt stăpînirea lui Ştefan stilu­rile arhitectonice, bizantin şi gotic, se adaptează uimitor fa necesităţi organice, la matricea locală : sinteza lor noua e in stare, prin simplitatea soluţiilor ei, să comunici¹ itui regretul că au fost prematur întrerupte. Cîte posi-

ilăţi nu s-au stins deodată cu domnia lui Ştefan, subt care răsăritul şi apusul se întîlnesc într-o albie atît de prielnică unei noi viziuni arhitecturale şi metafizice. In-

i natura românească era pe drumul de a deveni, dato­rită bisericilor şi mănăstirilor, ce se integrează aşa de

iios şi de bărbătesc în ea, o „natură-biserică", solară,

- lintiţă de sus prin prezenţa în ea a altarelor'şi catapetos-

lor. Dar atît clădirea spaţiului imperial, cît şi posibili­tăţile schiţate ale unei monumentale culturi (pentru c < menea cultură se puseseră temeiurile o dată cu mereş-inarea românilor) au fost zădărnicite prin unul din acele fulgere năpraznic-absurde, care bîntuie istoria omonirii. De astă dată lipsa de noimă a istoriei poartă în manuale litiu] : expansiunea imperiului otoman. Un al doilea pri­lej atît de prielnic pentru desfăşurarea pe plan major a vitrieei stilistice româneşti nu se va mai da niciodaifi umanismului. Pentru această matrice bătea atunci un as unic, care nu se va mai repeta niciodată. Acest ..niu-

- dală" e, de fapt, semnificaţia unică a dramei ce s-a pe-

i-r'ut atunci ! Nu faptul în sine că tara trebuia închinată ■ ;bt o formă sau alta unei alte puteri era tragic, ci împre-uiarea că prin închinare se pierdea în momcniul cel mai hoiărîtor, odată pentru totdeauna, posibilitatea unei evo­luţii organice şi fireşti a românismului. Atunci începe do fapt „criza" poporului român, care de patru sute şi cmei-Ycei de ani se menţine în felurite forme, de la o generali*¹ la alta. Temeiul acestei crize este întreruperea evoluţiei fireşti, ce fusese atît de făgăduitor săliată, cu aiîtea rea­lizări, pe o linie majoră, în perioada voievodală pmă în s-eeolul al XVI-len.

458

r

Destinul organic al poporului nostru a fost atunci re­tezat. Acest destin n-a mai avut de-atunci decît ,,r. timpuri", în care se făptuieşte sau se creează pînă la un anume nivel mai mult sau mai puţin deficient, dar nici­odată răgazuri de adevărată, supremă înflorire. De atunci, în perioade de respiraţie, apar, din cînd în cînd, creaţii de-un profil impresionant, totuşi mai mult ca nişte aluzii îa ceea ce ar fi putut să fie. Dar românii, da lori Ui atiUn vitrege împrejurări, au fost cel mai adesesT abătuţi din drum şi scoşi din destin. Istoria noastră, de Ia Ştefan Mare încoace, este necontenit istoria ceasurilor hărăzite, .dar neîmplinite. Nu o dată ne-am simţit ispitiţi să rein­tegrăm poporul nostru în posibilităţile sale şi să permitem spiritului nostru şi >virtualităţilor sale o desfăşurare fle pis. Imaginaţia noastră este mereu invitată de latenţele mocniloare ale vremurilor.

Ne gîndim la bisericile şi mănăstirile voievodale cele ale lui Ştefan cei Mare, zidiri în cari stilul bizantin şi cel gotic se îmbină într-o unitate atît de organică de sublimă în acelaşi timp. Ne gîndim şi la bisericile lemn din nordul Transilvaniei., în care, cu altă distribu de accente, stilul bizantin şi cel gotic dau o altă fio;¹ Ce-ar fi'fost dacă zările româneşti pe cari Minai Vitea ie-a mutat, s-ar fi statornicit pentru secole ? Şi mei;. zicile cu putinţă în cursul acestor veacuri — ce-ar fi S'< şi cum ar fi fost, dacă li s-ar fi dat să fie ? Metafizic pe cari românii le-ar fi gîndit, ar fi constituit probabil. toi alte şi alte sinteze între răsărit şi apus, şi ar fi . prezentai închegări vii sau abstracte, cerule deopotri. I de meridianele vieţii noastre obşteşti, cît şi de însăşi ma­tricea, fecundă ca stratul mumelor, a spiritului nostru Mari bezne şlefuite ca diamantele — sunt metafizieile. De ce n-ar fi fost şi ale noastre — mari bezne închegate după chipul bisericilor lui Ştefan cel Mare, sau dup> chipul bisericilor de lemn din satele de la miază-noapte ?

Fîrtule şi Nefîrtale

Eresuri bogumilice, fertile în felul lor, au căzut oare­cum la întîmplare şi pe pămîntul locuit de români, au căzut ca nişte seminţe de păpădie cu soarta poruncită de vînt. Motive de acest fel au fost aduse din sudul Du­nării în regiunile de nord încă din secole vechi de către

459

Sectari refugiaţi din aceste ţinuturi. Infiltraţia a putut să înceapă şi să aibă loc mai aîes în Sfteolul XIII, cînd Bizanţul ia lupta hotărită împotriva sectarilor subversivi, cari de sute de ani măcinau monolitul încremenit al orto­doxiei.

Bogumilismul, credinţă hotărît dualistă, susţinea că în lume se bat două principii, al Binelui şi al Răului, îzbînda finală a unuia sau a celuilalt atîmind în bună parte de hotărîrca omului de a da concursul său luminii Sau întunericului^Credinţa are desigur legături de obîrşie ea străvechiul dualism persan. Ca apariţie în cadrul creş­tinismului, mişcarea a moştenit desigur multe idei din marcionism şi se leagă fără îndoială de mişcarea pauli-u.nă, care se răspândeşte în imperiul bizantin încă din ■■ colul VII. Bogumilii, supuşi unor crîncerie prigoane în nperiu, s-ou risipit spre nord şi in apus. unde credinţa l< . face carieră subt diverse denumiri. Scdarii, cu raţio-'■• lismul loi', nelinişteau papalitatea. In Bulgaria, bogu­milii prind rădăcini. Pentru sufocarea mişcaţii întreprind

i, după însemnări cronicâreşti, unele incursiuni chiar ş regti catolici ai Ungariei. Acestea se petrec într-o vreme

nd în nordul Dunării ţările româneşti de abia mijesc. După ce puterea otomană pune piciorul în peninsula hal-

■ rvtru decenii într-un fel religie de sîat. biserică orga-

. ::.stă, ce a lăsat posterităţii interesante monumente. în

a tari împrejurări ideile bogumilice s-au răspîndit şi prin-

i. români. De notat însă că bogumilii n-au prins rădăcini

! nordul Dunării ca biserică sectară cu ramificaţii se-

. Joase. Bogumilismul este la noi eres visat, iar nu eres

iile româneşti condiţiile de viaţă ar fi îngăduit o gîn-dire mai individuală, mai neconformistă.

Nu încape îndoială că în condiţii ce ar fi favorizat gfndirea individuală, visurile cosmogonice, de origine bogomilică, dezvoltate în legende, ar fi putui să aibă o

[lorire subt o formă mai apropiată de filozofie. Eie n-a:

400
fi 1. ea filozofie dualista. O atare întorsătură

461