*• Biblioteca Centrală Universitară "Lucian Blaga" Secţia de împrumut U/bia luntrea lui caron roman ediţie

c!e vară, nori albi trec peste aşezare prin albastru ca

nişte regate călătoare! Jos e linişte. Nimic nu mişcă. Nici

o creastă de ulm, nici un fir de troscoţel. Cît ţine ziua, e

linişte mare în Căpîlna, căci unde nu e vînt, nu cîntă nici

«• o frunză. într-un colţ de grădină busuiocul se sufgcă în

propria-i mireasmă, ne care nici o adiere n-5 risipeşte.

Cît ţine ziua, paianjenal dintre stâlpii pridvorului doarme

/ în- centrul pînzei sale, nestingherit de nici o boare.

Numai pe seară, o sufite puternică se stîrneşte de pe înălţimi, aducînd răcoare îh- YJJi^Cirrâ soarele asfinţeşte se aude în cătun, de la un capăt la altul, un scîrţîit de cump^enei la fîntîni. Şi femei se văd cărînd vedie cu apă. în amurg oamenii îşi amintesc cu îngrijorare că tre­buie să-şi stingă vetrele, să nu ia satul foc din puternica suflare a boarei de noapte. Mai sunt şi astăzi atîtea case cu coperişe de paie. în alt veac toate aveau asemenea co-perişe. Teama de fac s-a cuibărit de mult în inimi şi grija se vrea necurmat trează. în valea Căpîlnei toţi oamenii ghează, asupra tuturor. Noaptea cînd doi se-ntîlnesc vreo cotitură de uliţă, se aude cuvîntul îndesat : stinge < ţigara !

Boarea ce vine cu vuiet de pe înălţimi în văi dăinuie

toată noaptea pînă la schimbarea străjii de dimineaţă. Un

cium de corn, cu sunetul egal şi monosilab,. deschide

tnci porţile pentru năvala dobitoacelor cari purced din

ogrăzi, alăturîndu-se turmelor şi cirezilor. Apoi liniştea şi

nemişcarea se lasă peste lucruri, stăruind în aşezarea

omenească pînă pe seară. Pe la întîia strajă a nopţii.

boarea, vuind de pe culmi, aminteşte iarăşi primejdia.

Şi totuşi un incendiu s-a iscat în Căpîlna o dată, un

incendiu pe care nimeni nu avea să-l mai stingă. Aceasta

a Cost într-o noapte de vară, cînd doi călători, el şi ea,

Venind de undeva, din epocă, din rumoarea oraşelor, din

spaima veacului s-au întîlnit aici, aducînd cu ei nu se

e ce suferinţe şi nu se ştie ce dor de uitare. El şi ea

căutau ceasul ce li s-a fost cîndva sibilic promis.

\ Prin ani cunoscuseră amîndoi multe din tainele Fo-

ui, dar acum ei căutau pe cea mai mare. Şi-n ocolul

şi subt veghea tuturor — cătunul s-a aprins. Aproape

nimic. Dintr-o rază de lună.

429

1 August 1950

Pe unii îi face frumoşi —- moartea, pe alţii dragostea. Căci şi moartea e un simţămînt de schimbare la faţă, şi dragostea. N-aş putea spune că n-am încercat în viaţă ; .coste simţăminte. Dar astăzi de dimineaţă, privindu-mă în oglindă, am văzut iremediabilul. Un singur lucru mi-ar (\:i poate frumuseţea pe care nu o am : apropierea de fiinţa, spre care drumurile vieţii mele au înaintat cu a'îi ea ciudate ocoluri.

Aş vrea să ştiu ce se întîmplă acum în raiul vîntului,

s-a izolat de mine cu o cortină de verdeaţă. Şi-au

ut vrăbiuţele cuiburile prin scocurile căsuţei ? Mai

^! cîteodată în iarbă merele, luîndu-se după călcîiele

tale ?

Dragostea ne pune în legătură cu stihiile, şi nu' în­cape îndoială că alături de cele patru elemente _: aer, ■oă, foc şi pămînt, ea este al cincilea. Altfel anticii nu ar , ■ intruchipat-o în marmură trandafirie, precum au făcui. *'". mai trăiesc decît prin puternicia ei. în numele ei sunt iz. în numele ei dorm.

Te-am visat iarăşi, Ana. De cînd mi-ai făcut minu-

• 'a descoperire că în somn temperatura ta creşte, se face

te visez şi mai adesea şi mai stăruitor decît mai îna-

! e. Şi-apoi ziua întreagă visul frumos se amestecă prin-

' suferinţele, din care îmi ţes existenţa. Ziua întoar-

. ii tale e încă aşa departe, că nu îndrăznesc să fac loc

, .ntre simţămintele mele şi Dorului. Dacă aş face-o de-

'•m, ce s-ar alege de mine de la Crai nou pînă la

i plinirea Lunii ?

20 August 1950

Nimic nu-mi dă o conştiinţă de mine însumi ca un civînt spus de tine. De aceea trebuie să-mi închipui noreu că mi-l spui. Ieri am fost ca bolnav ; acum iată-mă iarăşi cu aerul meu, intempestiv, de adolescent întîrziat .şi rătăcit prin epocă. -i,

Pasiunea e desigur elementul esenţial al vieţii, dar ca si clădeşti ce-ţi este dat să clădeşti, e nevoie şi de-o certi­tudine, şi tu mi-o poţi da în cuvinte foarte simple.

430

Do multe ori am crezut că nu mai am nimic de aş­teptat, pentru ca în clipa următoare să mă copleşească dorinţele. Oricît de variate ar fi aceste dorinţe, ele se i-educ la una singură : de-a auzi un cuvîni, care să-mi comunice certitudinea. Nu-mi place să fac uz de mijloace retorice, dar aici aş pune un semn al exclamaţiei, înalt cît un plop.

Dacă ai fi numai orăşanca ce răspîndeşte în jurul ci otrava dulce a celui mai ales rafinament, nu te-aş iubi. Dacă ai fi numai fata sălbatică din satul de munte, in rare ai văzut lumina, e de asemenea sigur că nu te-iubi. Tu ai înţeles însă să îmbini, în dozaj neaşteptat pe un registru infinit de nuanţe, cele două stări de agi gare ale femeii, realizînd întru totul imaginea spre ca totdeauna am aspirat. Eşti astăzi o femeie matură, cî ai păstrat în chip miraculos toate însuşirile proaspe ale unei fetişcane. Sensibilitatea ta vine din păduri, de brad şi din plaiurile cu căpiţe de fin, dar şi-a găsi¹ termenul în poezia misterului. Ai virtuţi şi slăbiciuni re fac din tine o autentică autohtonă. Nu ştiu cura s' face însă, că, de cîte ori ajung pe pragul tău, privindu-ţi frumuseţea, îmi satisfac un gust de exotism.

Frumuseţea ta nu are trăinicie rece de tipar, ea nu e corp cristalizat ; frumuseţea ta e o frumuseţe jucăuşă, condiţionată de inimă, o frumuseţe, ce se alege ca o sur­priză de vrajă, cînd dintr-un aspect, cînd din altul. Pri­virea, ce are privilegiul să te urmărească, trece din beţie în beatitudine. Mă îneînţi şi îmi deseînţi, cînd stai în fata mea. Mă îneînţi şi îmi deseînţi cînd umbli prin faţa mea. Cînd rîzi îmi placi cu putere de lege. Cînd şăgălnicia ţi-o rosteşti cu glas mai adînc decît jocul, nu mai întrezăresc pentru rnine nici o scăpare.

Asemenea cuvinte aş putea să înşir fără sfîrşit, dar dibuind prin preajma fiinţei tale, descopăr în cele din i'i'mă că mîi mişc printr-un mediu do imponderabile. Fi­zica modernă spune însă că şi lumina are greutate. în cele de mai înainte n-am făcut deat să îneci c a cintari greu­tatea luminii.

431

20 August 1950

Ne-am înţeles să nu-mi răspunzi, totuşi după o seamă de scrisori, cu care am încercat să ajung subt ochii tui, se-ntîmplă că uneori aştept parcă un rînd de la tine sau măcar o slovă, o ieroglifă.

" Printre darurile multe ce le ai, tu îl ai şi pe acela de a mă ţine în neîntreruptă încordare. Desigur, această stare, ce mi-o comunici, privită sub specie aeternitatis, e un bine. Nu e totdeauna plăcută din punctul de vedere al inimii, dar pe undeva, pe un podiş al spiritului, ea poate fi rodnică.

Cum, totuşi, aştept să-mi trimiţi urfeori un cuvînt, şi cum nu vine, se înthnplă cîteodată, ceea cc-i firesc să se întîmple. Mă răzbun.

Se face atunci că-mi alcătuiesc despre tine imaginea unui castel, ce-şi coboară şi-şi înalţă punţile peste inelul de apă, ce-l înconjoară. Este într-adevăr, fiinţa ta o al­ternanţă de dăruire şi de rezervă ?

Aş putea să ridic acuze şi mai grave. Uite, îţi măr­turisesc că uneori te situez printre năluci şi amăgiri. Nu cumva eşti o fiinţă, care te „faci" şi te „desfaci", am impresia că te-ai închegat, pentru ca a doua zi să mă găsesc din nou la un început, de unde sunt silit să pornesc la cucerirea unei lumi. Pentru o inimă omenească o atare situaţie nu e nici bună, nici rea, ci dincolo de bine şi rău. Asemenea impresii l-au făcut pe tfltiinul Hera-clit să creadă că soarele nu este un corp de durată, ci o alcătuire, care zilnic se naşte din aburii şi fosfores­cenţa mării.

M-am răzbunat ?

25 August 1950

Am citit zilele acestea într-o antologie de poezie en­gleză „Romanţa despre cuibul lebedei" scrisă mai acum o sută de ani de marea poetă Elisabeth B. Browning. Romanţele pot fi transpuse, pînă la un punct, şi în cu­vinte de poveste. Voi încerca.

„Mica Ana sade singură, lîngă un crîng, într-o li­vadă pe glia malului nisipos al unui pîrîiaş. Ea şi-a arun­cat boneta şi şi-a muiat picioruşele în undele curgătoare. Zîmbetele ei umplu liniştea, parcă ar vorbi, gintiind la

432

• Atunci ci se va ridica, pălind, şi eu îmi voi simţi buzele tremurînd de un «ăa», pe care nu trebuie să-l spun. Totuşi, fiind o fată cumsecade îi voi zice : «Adio ! şi luminează-mi ziua de mîine cu ziua de azi !»

Apoi el va purcede, trecînd printre coline în lumea largă, dincolo de rîu, ca să înlăture tot ce-i rău, să în­drepte vrerile sucite ale pămîntenilor şi să golească de I săgeţi tolba ticăloşiţilor.

De trei ori un tînăr paj va înota prin rîu, şi ureînd 8 înălţimea va îngenunchea la picioarele mele : «Priveşte, . va zice el, stăpînul meu îţi trimite acest dar. Domniţă, f ce vrei să-i trimiţi în schimb ?»

întîia oară îi voi trimite ca răsplată un boboc de trandafir alb, a doua oară îi voi trimite o mănuşă, dar a treia oară s-ar putea să-mi îndoiesc mîndria, răspun-zînd : «Iertare îi dăruiesc, dacă vine să primească iu­birea mta-t.

Atunci tînărul paj va fugi cu vestea. Iubitul meu va încăleca mai năvalnic, şi întoreîndu-se va îngenunchea la genunchii mei : «Eu sunt cel mai mare fiu al unui Crai, o mie de slujitori mă numesc stăpînul lor, dar eu te iubesc numai pe tine».

El mă va săruta pe gură. Şi mă va însoţi ca un iu­bit prin mulţimea, ce-i slăveşte faptele. Apoi legaţi prin una şi aceeaşi credinţă, îi voi arăta cuibul de lebădă, pe iscare numai eu îl şliu acolo între trestii".

433
Aş vrea să-mi curm lectura, să închei „romanţa" aici. Aş pune punct în desfăşurarea acestui poem, aici, unde o dulce naivitate pare încă străină de tîlcul ei. Căci, din păcate, romanţa poetei engleze arc, în continuare, ca orice romanţă, inoportune excrescenţe epice. Peripeţii l_t de basm, ce urmează acestui vis, poartă imaginaţia citi­torului printre neaşteptate fapte şi peripeţii ce totuşi le prevezi într-un fel. Partea epică a romanţei duce în cele din urmă spre o filozofie plată a vremelniciei şi do îiortăciunii lucrurilor. Romanţa poetei sfîrşeşte în dezo­lare romantică, după ce face tot ce-i cu putinţă să su­foce tîlcul unei imagini, în care eu văd chintesenţa poe­ziei.

Dacă aş scrie un poem pe acelaşi material, l-aş con­centra, l-aş desfăşura mai simplu, mai strîns, mai sobru Şi mai ales l-aş reteza, mărginindu-mă la visul micii Ana în asemenea chip simbolul cuibului de lebădă s-ar înve­dera alb, cald şi pur. Orice poet poate să pună astfel fără toarnă în relief, imaginea cuibului de lebădă, a ciirui sem nii'icaţie mica Ana nici n-o bănuieşte. Nevinovăţia unei fetiţe de nouă ani (vîrsta ce-o atribui micii Ana), poai< născoci atari simboluri inconştiente, căci sufletul, oriei; de neprihănit, îşi are prăpăstiile sale. Fireşte că poe­mul ar trebui intitulat simplu : Visul micii Ana.

Legătura mea cu Ana, prin scrisrfai ce pleacă de la mine spre ea, dar nu şi invers, seamănă în răstimpul ace tor săptămîni cu rodul unui măr, care, acoperit parţial de frunze, s-ar coace numai pe-o faţă. O asemenea si­tuaţie nu este tocmai cea mai bună printre cîte sunt cu putinţă, dar o accept în speranţa că e trecătoare. In cele din urmă viaţa mea afectivă, pasională, a trecut de t&zn cînd atîrnă de împrejurări. Ea evoluează de sine stătă­toare, în mijlocul unei lumi imaginare ce mi-o potriv.: si în toate chipurile ca să răspundă exigenţelor. Ciudat mi se pare că în timp ce pasiunea mea creşte încetez să mai simt condiţiile exterioare ale noii orînduiri ca o apfi-sare ..insuportabilă". Devin opac faţă de mizeriile zilnic f-i nu mai fac caz de măruntele neajunsuri, co încep lu­nca de dimineaţă şi ţin pînă duminică noaptea. Sunt mai îngăduitor faţă de coaja de pepene aruncată pe cald:;;

434

Kunt mai generos faţă de grămezile de gunoi ce se adună ■ la colţuri de străzi ca pe vremea cînd Buda era paşaile f turcesc. Nu mă mai supără nici chiar regularitatea sluj­bei de birou cu rigorile ei născocite cu perversitate ca pentru elevi de clase primare. Dragostea ce bate cu va­luri mari în matcă fiinţei mele, dragostea căreia, nu mă îndoiesc, i se răspunde cu o capacitate pasională rostită |i nerostită, mă face să calc uşor peste toate umbrele zi­lei. Simt cu negrăită satisfacţie că peste degfadarea ce viaţa a îndurat-o în ultimii ani, existenţa mea afectivă se înalţă triumfătoare. Mă întreb dacă n-a fost nevoie chiar de-o atare degradare, pentru ca prin reacţie sufletul să se poată răzbuna, atît de biruitor, asupra materiei.

Amintirile, cari au rămas ca nişte răni deschise în piine, nu mai au nici ele priză asupra inimii. Ele sunt refuzate de puterea cugetului. Gravele întîmplări, cari, ■privite în zarea calendarului, s-ar numi „recente", sunt P5iompate ca de răstimpul unor decenii. Un trecut apro­piat, trecutul iernii trecute, se aliniază unui trecut de-t la care nu mai am adiacente. Totul începe să mă :e cu un fel de duioşie, parcă ar fi foarte vechi şi ară de orice interes actual. Totuşi, în plimbările făcute cu gînd de a iscodi ţinutul, ocolesc cu o sfi­ală instinctivă albia cu ape tulburi a Mureşului. Apuc de

obicei în direcţia tocmai opusă aceleia unde. într-un crîrjg de fălcii şi arini, n\ai adie vîntul printr-un han cu ferea ti ele sparte. Tot ţinutul mi se pave nou, şi ca o palmă ci mă ispiteşte să ghicesc din ea viitorul. Cîţi ani s-an scurs, ca ceara topită de-o feştila într-un opaiţ, de la vi­zitele mele la han ? Zece ani ? Aşa mi se pare. Căci faţa mi s-a întors de la trecut spre viitor. Dar sunt nu­mai nouă luni de-atunci !

Cîteva ceasuri pe zi le închin plimbărilor cu rază în­tinsă. Mersul subt zare largă mă ţine într-o stare pri­elnică plăsmuirii poetice. Greez de preferinţă în ritmul pasului. Mă poticnesc adesea de cîte un vers, ce opun* rezistenţe! cizelării ca nodul din care iese creanga copa­cului. Cînd stihul prezintă dificultăţi ce-mi par fără so-îl părăsesc, şi nu-l mai reiau decît a doua zi. După

imn adînc de noapte, este, cîteodată,'suficient să-mi fimintesc versul, în substanţa zgrunţuroasă a căruia i'.i-am împotmolit în ajun, pentru ca în cadenţa pasului cuvintele să se găsească precum pietricelele într-un calei-

p. N-aş putea spune că gîndul meu frământă exclusiv versuri In centrul cugetului şi al zărilor mele este Ana.

i ea îhii vine tot binele sufletesc. Ana este o Ana. Ana este subiectul sau' predicatul, 'înţeles, în oricare din propoziţiile rostului

Toate plimbările mi le fac cu patimă de cercetător geograf, căci caut drumuri şi cărări, prin crînguri, prin podgorii, prin dumbrăvi, pe unde în curînd vom gusta singurătatea în doi.

Domnul Rareş este încă pe teren printre magicele Sale buruieni. De astă dată el se găseşte pe meleagurile natale, ale Moldovei sale. Mă întreb adesea cu o uşoară umbra de îngrijorare cum se va comporta, la întoarcere. ilustrai botanist faţă de noua constelare a pasiunilor din cetatea Albei. Ştiu din spusele prietenilor săi de şcoală că omul îşi are obsesia sa : maternaticile. Ştiu de la Ana că el se apleacă cu suficientă pasiune şi asupra plantelor, în toate preocupările sale de cercetător el pune o nai­vitate de adolescent, care refuză cu obstinaţie să se matu­rizeze. S-a căsătorit cîndva dintr-un fel de simţ al da­toriei fală de plasma ereditară, dintr-un simţ al datoriei propriu bunului cetăţean. Dar într-o chestiune de fizi­ologie şi de suflet nu se poate începe aproape nimic cu

436

Imţul datoriei. Filozofia numărului şi anume probleme [e formelor abstracte continuă sâ-l preocupe pe profe-jrul Rareş incomparabil mai mult decît femeia. în ma­tematică, pentru care ar fi avut o mare vocaţie, el a ră­mas un dik-tant, căci are ambiţia de neînţeles să descopere jncă o dată ce demult s-a descoperit, în loc de îi porni de la o situaţie avansată, şi să caute ceva nou. Şi-a fă­cut însă merite de netăgăduit într-o specialitate, pentru care n-a avut mai multă chemare decît pentrw orîcare alta. Căsnicia Anei şi a botanistului e domoală, întemeiată pe respect reciproc, pe o aleasă preţuire, de o parte şi de alta, a soţilor între ei. Ana, fiica lui Paracels, care frec­ventează descîntecul, buruienile şi şei'pii, n-a izbutit pînă acum nici chiar cu vraja fără seamăn a fiinţei ei să-! scoată pe Rareş din adolescenţa sa nefiresc prelungită. Rareş este cam pe la 45 de ani. Probabil peste vreo 15 ani va trece de-a dreptul într-o bătrîneţe paradoxală, căzută peste noapte pe faţa lui. După toate cele ce pot să ştiu pînă în clipa de faţă, soţul, la întoarcerea sa, nu se va frămînta prea mult din pricina noii constelăii pasionale, chiar dacă o va remarca.

' în una din primele zile ale lui septembrie, pornesc ţa obişnuita oră de dimineaţă spre biroul meu la Batya-ţieum. în faţa filelor de calendar de pe masa mea de lucru ■Constatam ieri, cu un Eimţămînt de consternare, că Ana îşi prelungeşte concediul mai mult decît ne fusese înţe-

şerea la Căpîina. Nerăbdarea, aleanul, dorul de a o re-

437

i'edea crescuseră, parcă să dea afară din matca timpului. Macin zilele între pietrele de moară ale aşteptării, s, iată că făptura nici gînd nu are să-şi facă apariţia pe uliţele urbei. Ocolesc iarăşi în fieştscare dimineaţă pe la locul, unde mă obişnuisem s-o întîmpin pe Ana cu atîti, nume, cu nume rare, de care ca un hoţ de codru jefuian plantele de leac, spre a i ie pune ca o beteală de basm pe umeri şi pe braţe.

Ajung astăzi la poarta lui Horia, unde boarea ce vine de obicei de pe podişul de dincolo de cetate, s-a ames-iecat de atîtea ori cu parfumul de flori de fîn al Ano: N-o întîlnefc nici astăzi. Sunt intrigat de întîrzierea ei. Dar asta e prea puţin spus. Mă simt doborît. Spre a-im potoli mîhnirea, caut întîrzierii tot felul de justificări imaginare, care fără deosebire se enumera printre capri­ciile feminine. Nu mă înduplecă însă motivele ce le năs­cocesc. Mă ogoieşte doar conştiinţa că nu mai sunt Ja vîrsta de a-mi îngădui asemenea supărări de adolescent.

Intru în clădirea Batyaneumului. Pe treptele de pia­tră, foarte tocite de generaţii de paşi omeneşti, şi răsu­cite în spirală strînsă, de sfredel, ajung în biroul meu. Fereastra ogivală e deschisă. Undeva pe coperişul clă­dirii sau pe terasă, se aude zgomotul unui norod înl de vrăbii. Prea seamănă acest gureş ciripit cu al vrăbiu­ţelor din scocurile căsuţei „noastre" de la Căpîlna, ca să nu-mi dea junghi la inimă.

Intru numai foarte anevoie în lucrările bibliotecăreşi i. re trebuiesc terminate. Spiritul birocratic şi bibliologii mă seduce pentru un moment şi iar mă părăseşte. Prin­tre hîrtii se rătăciseră, mai ieri, alaltăieri, şi nişte versuri. şi frîngurele, ce solicită o punere la punct. Aleg printre propunerile ce mi le face hazardul, soluţiile optime. Dar im deal apropiat, pe al cărui clin întrezăresc, prin ceaţa străvezie adunată de pe Mureş, podgorii stropite albăs­triu, mă invită stăruitor să mă gîndesc la excursii, pînâ acolo, cu Ana, prin zilele senine de toamnă. Alt deal. pleşuv, dar tivit, pe la poale, cu deasă dumbravă, îmi 'irtbie visuri vînătoreşti. Ispitele acestor depărtări, pesU-cari poţi să întinzi mîna prin fereastra ogivală, le găsesc decantate de mine în strofe, ce mai aşteaptă doar o in-

438

Să evadăm, din cuviinţă, şi din pravili —

îndeamnă cîteodat' din inimă un glas,

şi din caverna sa. cu grai de argintrun greier

, îndeamnă zi cu zi, şi ceas cu ceas. Pe deal, într-o podgorie stropită vînăt, te-aş duce uneori, să ne lovim de soare. ^w Să ne întâmpine o piersică pe creangă ca un păcat de aur, toamna, pe dogoare. Se-ntîmplă, pentru ochii tăi (ochi de pădure) să-nchipui uneori o vînătoare-vis. într-un noian de frunze roşii, de odihnă, gîndesc să-ţi pun subt cap un iepure ucis,

' Chemări de corn, şi goane pe la vaduri, din ceas de zori şi pînă-n ceasurile lunii,

•. ne ispitesc mereu, spre văi, spre culmi, pe undu asemenea să devenim sălbăticiunii.

Găsesc că versurile au într-adevăr ceva din căldura .echivocă a zilelor senine de septembrie. Mă simt înru­dit cu soarele dogoritor de toamnă, care îndulceşte stru­gurii, amărîndu-le sîmburii. Gîndul unei anume încheieri îmi dă pinteni, dar sunt chemat la telefon într-o ermeră 1 vecină. Mi se vorbeşte din oraş. Este Ana. îmi comunică pe fir şi prin membrană de metal, cu un tremur de abia sesizabil în glas, că tocmai a sosit şi că doreşte foarte mult să trec cît mai -grabnic pe la ea, acasă.

„Cît mai grabnic ?" o întreb, „încă înainte de amiază ?"

„Acum, dacă se poate".

„Bine", îi răspund, „cobor din cetate numaicîecît ! Ca o flacără zburătoare !" ,

Mă ia ca un tremur în braţe. Dar mă taie şi pe la genunchi această conversaţie scurtă la telefon. „Nu e nimic ce ar putea să-mi dea vreo îngrijorare", îmi spun singur, „Ana vrea să ne vedem cît mai curînd, şi atît, .iar de acasă nu are altă posibilitate d<> comunicare decît fonul. De ce m-aş îngrijora ?" Era întîia oară câ-i auzeam glasul pe fir, şi constat că metalul şi eleclricita-Kea nu-i alterează vocea. Dacă găsesc şi în această îm-g»rejurare un motiv de a mă bucura, înseamnă că am

439

ai orna, c ricire mo

şi început să înot în iraţional. S-a declanşat în mine super­lativul bucuriei, nebunia pînă acum latentă ? Mă bucură, în fond, vestea că a sosit. O iau la goană singur prin himu, înconjurînd de cîteva ori masa de lucru. îmi smulg La din cuier şi-mi părăsesc serviciul spre a mă duce Ia Ana, aproape în trap. Sosind în faţa casei, încerc poarta fără a mai suna. Poarta e-n usciori, dar nu e încuiat! Mă bucur că pot să intru fără a mai aştepta. înconjur colţui ile casei, mă duc în dos. Aci sunt totuşi nevoit să sun, căci'uşa e închisă cu cheia pe dinăuntru. Aud paşii Anei în antreu. Inima îmi bate, stăruind în trapul meu de adîncaori. Ana îmi deschide :

„Ce repede ai venit !" îmi, zice ea veselă. Ne îmbrăţişăm cu putere, îndelung. Gurile noastre se gâseBC încă înainte de a se găsi şi cuvintele. Dar rostul gurii n-ar mai fi cuvîhtul. Rostul gurii ei — eşti