*• Biblioteca Centrală Universitară "Lucian Blaga" Secţia de împrumut U/bia luntrea lui caron roman ediţie

sa

Vio [a şi istoria ne înv, măsură do conservare a fii un dur cu care firea a înzes top ie făpturile. In Smnrfrjv? niî. HT*cţ*ca ;

U in,

aeur,¹,

ia

,3-

,"-t

ce

i de ^■evi, :e p

:ridată prin mine, ca | i pierdeau încetul cu îr

itirile prindeau să se

iirîfa mea ele se

i mai apăream personal e j şi apoi pulverizate, ele

;\ Nu era vorba, de Aiunfjeam deocamdată într-o

f'ură ol ică uitări •rile trâieî|_ i cugetului a""' \ le uit, se î. ¹ între pietre c ». > ui relieful şi a¹ ■.ilizeze subt aspect -stompnu, încit ap'o^j igaj.it în ele. Tocite, pulrru să fio îngîiiil: d'"-pro o uitare con, s'u i o de dezlegare !

jj ■ amintirile nu mai au priză asupra r

i^!e::.prln";a\ ,'uaroa năvalnică cete să umfie i începui să presimt şi o aiiu destindere. întrezăream q ptiiiru cîndva, ziua cînd ţoale întîmplările, lăsate în i prin mie:: ele iarnă, rai so vor perinda prin cup'ot încă o i^: .:.'^;. însoţite nu de amărăciune şî nici de sijîiţămîntui o •"•■-.arului, ci de duioşie. Dar pînă atunci va trebui să ; reacă vreme, vreme.

Lumina zilei, prelungită-şi mai intensă, ar fi putut ţjim de asemenea să mă trezească din mocnire, dacă aş •, seci'etele virtuţi ale unui copac. Din imele pine ale fiziologiei vegetale, mă împărtăşeam, desigur. almente cal puţin. Altfel n-aş fi aşteptat cu n< i

care, în glaciar, trăiau în peşteri, clipa scruce, cînd voi putea să salut ehinocţiul de primă-I

Cît aş fi dorit ca în primăvara ce se anunţa cu bîjbî-prin vreascuri, să fiu ridicat din lînce-i latente do unanimul iureş vegetal. Dar ţat de subsuori din noaptea mea, cînd de ''?'ii, cîrd de abia da firul de iarbă şi Tesla rn limba mielului, cînd de abia ieşeaU ştii ca de argint să spargă glia si să desie-

torii ■ l\j;i în răspăr toate pot-

din nou .să-şi facă simţite ucazurile. u trecut vremurile, cînd pe la echi- ă deveneai într-adevăr copac, lfi- slinului cu certitudinea că în cîtcv»

sâf .ii uiţi t.lul ţi blestemele. încoronîndu-te cu ver-

în cKmincaţa de cinci mai, adînc şi oarecum tomnatic ser mă întilnesc întîmpiăior pe-o uliţă, ce duce la p'-.r ■ -zarzavatiui. cu doamna Gruia. Ea-mi spune cu g'a ' înd de emoţio :

;i că astă noapte au fost ridicaţi pe ţară toţi foştii iL-r ri şi alţi înalţi slujbaşi de ai statului,'de pe vre-mui

O paloare îmi îneacă faţa, dar încerc să-mi redobîn-desc calmul, gata să mă părăsească.

„Doamnă Gruia, vezi, asta nu'poale să fie adevărat întocmai, căci iată ai în faţa matale, viu, un fost demni­tar !" Cuvintele îmi sunt. însoţite de-un tremur al unui minuscul muşchi de-a dreapta în obraz. Emoţia de şoc, Btapînită, se transformase în tremur.

„Da", răspunde, înseninîndu-se, doamna Gruia, ',ţaşa e ! Evident, un simplu zvon !" încheierea doamnei Gruia

312

I ^s

Ws> > pate. totu^' pupilă. Şî aexvsta o s>i'i . ^a i

|s -ibi\te să i,-i linişti ască : „Vedeţi, ăsiia \\ă i

•>iâvi cu care să se mîndrească, pun în cin .ţie

■ni".

- timpuri, nu fuseseră simple zvonuri, ciocni' « '■ Din om în om yeţtile iau contur şi se eoni...

ep tindeni, din capitală, ca şi din oreşele da*prov\ , .tmso deci acţiunea de desfiinţare în rr a '

meni lor politici, dm toate partidele de s re "ria de ,.oameni politici"'¹ pare însă mi< • ai i . cuprinzătoare, r.>..i putusem s-o conc» ,oc yM| definiţiile confecv ,iiale de doctrinari "lidujui ^Hfn vederea înceţii ii ivptei de clasă, putea o înglo-^BLcalcgoria politicienilor burghezi oricine, • ^c' mu-UPRil do lînd asupra căruia s-ar gă&i o ^.impL pitirii u.ie , a^1fS«ător, indiferent că a făcut, sau r'i, vi codată, uz de k Pe ealea sofismelor dialectice poate să intre în nunvta utegorie chiar şi un intelectual, care a manifestat tot-oauna o aversiune faţă de orice preocupare politică, cum jnt şi eu t— unul.

Vestea deportărilor are darul de a mă trezi din somno-^ -aţa ce mă ţinuse pînă aci organic legat ca pe-o monadă, \ care, fără îndoială, fusese totuşi prielnică refacerii mele •fleleşti. Dar şocul m-a scuturat probabil prea tare, căci \eam să cad degrabă într-o stare de natură tocmai 'opusă, Tacterizată prin insomnii de-o luciditate halucinantă, .ceste insomnii se înfiinţează după cîte.un somn scurt ue-o oră, două, în fiece noapte. Trezirea, un moment dezorientată, îmi e însoţită de bătăi tari şi repezi ale ini­mii, în a căror secretă cauzalitate nu încerc să pătrund. Oare bătăile inimii mă deşteaptă provocîndu-mi stările de spaimă' ? Sau mă trezesc de-o spaimă ce mă ia în somn, pricinuindu-mi bătăile inimii ? Goana inimii ca tropotul de copite al unui unicorn o cuprind aproape cu urechea, d "n pragul trezirei aud, de obicei, şi deodată cu ele, i în uşă, ca ale cuiva care ar vrea să intre. Bătăi de ti . sunînd a os, în tabla de lemn a uşii, pe la a treia ^ f bare de strajă a nopţii ! Bătăile în uşă de-o acuitate 1 inatorie rin fac în fieştecare noapte să spun în sinea

t: Nu m_:am. înşelat. Le-am auzit ! Aştept cu încor-'. • Nu nii scol Să deschid. Sunt încredinţat cd fiinţa * 373

'osiilor c\mnilari şi a j/,jlţiior slujbaşi

« i 'ţi în-ro^pfen cutoiv, nu se mai află

Z ,i diii C( ie n xi necontrolabik¹ umblă pe»

caL prin toau» ţările renane. 1' 1 i\r fi

laţi aită ţară pe la gradul de Li ^;me al

a agi • împodobit de rnîndre auror_< reale ;

ăst _> undeva în cutare sau cut. închi-

alii. t.îdovene. A:n eu pe com/iii/rţ-i vreun

"! ac pe care noua teologie a materiei, ce se

i abt î consternaţi ai întie^ii ob_?ti, le pune

1' <■'^ F^e tcalh oricărui cetăţean ? ţ!crp delict

ş¹ ■ '.arie ir , ivă-ţi poate să fie o.iee obiect, ce ţi-a

»' m a di :inte de 23 August. Chiar şi o mobilă,

'<> .rniicc¹', căci acosta, după p."uv,:co zbirilor ct

v. iJal de stat, nu poate să aibă altă oxigine decît

,.. •■_ă"\ Orice mobilă veche de stil, orice icoană s;"u

ct «sunt socotite „furate" în timpul războiului din

Ei Ca un grav corp delict poate fi p»ivi⁴ă orice curte

sr '.stă dintre cele două războaie mondiale. Asemenea

p. :,li fuseseră de altmintrelea cu ani ir ai îr unte

fa , aproape fără excepjie, din biblîottcîe puolicc,

l > .ou ca noile generaţii de intelectuali, ce &c ver forma

ci ^Nă tipare sovietice, să nu mai afle nici o veste despre

r mai mare epocă de înllorii e spirituală a poporului

i'.aân. Spre a scăpa de atari corpuri delicte, ce puteau

* X'hii.3 cu prilejul unor percheziţii, în cursul căi ora se

că cu toptanul parchetul din camere şi se dă jos de pe

"ţi chiar tencuiala, ar fi trebuit să-mi incinerez pur şi

o'u toată biblioteca, şi mai ales propriile-mi opere

-•"•o. Deoarece însă, după criteriile oamenilor de, la

te, toate obiectele, fără deosebire, pot să fio cor-

'"icte, am. găsit că este inutilă orice încercare de a le

" ochiului celor ce mi le-ar examina, şi că trebuie,

374

consecinţă, să renunţ la „epurarea" bibliotecii. S i

idat cu stupida lor slovă piaţa şi vitrinele H i '45 încoace. în lupta de clasă dezlănţuită' cu hi[;..v/.el iăl şi provincial, se face uz de-o rea ere-, ^: edent. Răstălmăcirea ia unoori forme d* ■antă. în asemenea condiţii te poţi aştepta ă

fii acuzat de filo-germanism sau de nazism, să ţi s-au descoperit prin crăpăturile duşum a

;de, scîrboase insecte, atît de anevoie de ex it,

din acele ce poartă numele de „şvabi".

. Somnul meu se modelează pe măsura împrejurărilor ; • dens în substanţă, dar scurt tăiat. Nopţile îmi vor fi încă o vreme împărţite între o agitaţie ce mă ia clin or-:c, şi un calm ce mi-l impun cu eforturi de voinţă, t în ochi cristalinul insomniilor în aşteptarea hinghe­rilor cu şapcă, despre care îmi închipui că tot mai operează din cînd în cînd prin categoria foştilor demnitari. Indicii certe cu privire la atari operaţiuni nu mai am totuşi. Dar insomniile s-au instalat în fiinţa mea de-a binelea, repli-iii iu-mi pielea la forma oaselor. în curs de două, trei săptămînî voi slăbi dincolo de orice normă fizică. îmi simt singur faţa îmbătrînită de griji. Sentimentul te-roarei nocturne mi s-a întipărit în gesturi şi în umblet. Chiar trecători necunoscuţi îşi întorc uneori ochii după mine, ca după un om bolnav.

Spre surpriza mea aflu într-o zi o veste destinată să-mi mai ogoiană îngrijorările. Vreo cîţiva foşti demnitari n-au fost culeşi din lăcaşele lor în noaptea de pomină ! Cînd nu este vorba despre lichele, care au acceptat să sară după steaua roşie, aruncată ca o cruce în dîmboviţa noii otezi, clemenţa îmbrăţişează doar cunoscuţi oameni de ştiinţă sau personalităţi culturale, care şi-au făcut un nume respectat în ţară şi peste hotare. Pentru desfiin­ţarea acestora se poate recurge la metode „fără vărsare de sînge". Regimului nu-i dă mîha sa transforme în mar­tiri niscaiva nevinovaţi ai spiritului.

375

e mai calmă faţă de ziua de mîine. Şi dacă n^-aş fi „per-

aşa de mult în cauză, aproape că l-aş crede pe

i int, cînd mă încredinţează că în conjecturile posibile

mai vede nici o categorie în care să pot intre

nou cules de mari vinovaţi. Şi tînărul meu prieten

s susţine. în şoaptă, ceva. El pretinde că a aflat din si

■*nă de crezămînt că numele meu figurase totuşi pe liila,,foştiîor demnitari", încâ în ajunul nopţii, cînd aceş­tia aveau să fie strînşi. Aşa i-a destăinuit cineva, c are calitatea s-o ştie. Lista ar fi plecat în ultimul mana la ..centru", unde numele meu ca şi al altor cîtorva „per-sinalităţi" ar fi fost şters cu chimicalJi ce dizolvă cerneala. A doua zi ridicările, de nimenea bănuite mai înainte, S efectuat prompt şi fără abatere, după lista corectată, „întrebarea e", cum subliniază Gruia, „cine şi din \ce motiv te-a scos dintre proscrişi ? !" Şi amicul meu

i Cîmpul Frumoasei mă întreabă pe-un ton ales, evi­dent, cu grijă de a nu mă jigni, dacă n-am cumva vreun protector prin „comitetul central". îi răspund ' „Nu ştiu. Poate s-o fi găsind şi pe-acolo vreun admirator al poV ziî'or mele ! Acest presupus admirator trebuie să ii? îns>ă foarte, foarte, foarte secret", precizez eu, „căci după

376

Sunt prea pătruns de îndoieli şi bănuieli, decît să pot arăta într-atît de bucuros, pe cît de convingătu mi se par aprecierile lui Gruia cu privire la situaţia r în noua orînduire.

Plec de la Batyaneum mai puţin apăsat, parcă o t netă îngăduitoare ar pluti deasupra. Ridic talpa mai &^ pe trepte suitoare, cumva. Mă încearcă într-un fel chiar o vagă seninătate, în acord cu splendoarea cerului de mai. Mai mult. în după amiaza zilei voi aţipi cuprins de toate părţile de-un somn sănătos. Şi nu mă trezesc tresărind de imaginarele bătăi la uşă. Dorm cîteva Ceasuri. Mâ deşteaptă fiică-mea, scuturîndu-mă puţin, foarte mi­rată, eâ-mi fac noapte din zi, cînd pe-afară o aşa de plă­cut.

XVI

377

C-un zîmbet reţinut, advocatul Gruia mi-aduce într-o dimineaţă de iunie, numaidecît după solstiţiu, o veste solară : a izbucnit războiul coreean. Gruia nu-şi dă seama de toate puterile oculte, ce lucrează în istorie, de cînd spiritul „modern" o frămîntă. El ascultă cu neîncredere vorba despre spiritul afacerist ai occidentalilor şi crede, Cară margini, în lozincile patetice, de anul nou, ale lor. I Gruia e convins că războiul coreean marchează începu Ixtl I soluţionării tuturor marilor probleme intemaţtor.r^c. El crede că în sfîrşit întorsătura decisivă s-a produs.

378

„Este fără îndoială o veste bună !" răspund eu, „dar nu d încă de ce am aprinde focul mare al nădejdilor". De abia rostesc aceste cuvinte şi--mi pare rău. î)e bl Advocatul Gruia se mîhnea negrăit în faţa re: erv Igî

r, nu mai sînt de ani de zile. Mult a stricat i ituror frumoaselor noastre pasiuni omeneşti. V

visător, ă'ta tutui

; , mai e vrednic su-ţi placă, nici femsiie, nici vina nai psrticjl ! Fireşte că nimenea nu m-ar fi î

să continui a mă închina pasiunii mele de alt. • oficialitatea aamestecat printre resursele de s

lînătoiii un izvor de soîrbă. Noua pravilă otl

.tor să facă şi unele servicii de hingher. £ci\ieL i, oricum, nu m-uş potrivi. Inchipuie-ţi numai ..

tliîe în vigoare de cîtva timp obligă pe orice .vîn i împuşte lunar nu ştiu cîţi cî-ni de pripas, caii f t oale cetăţii. Regimul ţine să ne distrugă chiar şi L.^latea de aaulrr.ccaie, a narinelor, ca şi cum ace* r -ur fi jvms Ci.i cp "cn moşiero-bmpheză şi nu rl'n i na prjm.'lvă ! De \^nliioaie m-ora l^sat. Totuşi, îi i sie, pe fost.il mci.i dom¹.iuu de veidopţa şi de încv '' re p.ii'.ie de vuipi, vom pleca. N-ai vrea sâ \u L-la ?■'

. Di ^{7 TTl} i !"' mă prefac ou a căuia un răsfir!^, â,v o r-durn in ^x n". ^T ■> c; o caldă nT>c. /ie pe la t .a iă, fkâ c: cct^; r i^ .1 voi doi ?''

Iiv 'a Ini C~ 'a, ]i erre niciodată ina'nte nu i .'« fîa^;- n^ă is f\ de sigur ; efind înba, că în c\-

c ^i ■ ecu nt r j doi. Gruia ^i Raic^., prutextez ui,*.Ie

* 379

dificul în mii

a mă eschiva căci un alt gind se i-mi conştiinţa asemenea unui ri, pulberea pe-un drum de ţ

i ui este că atîtea grave neajunsuri, nenumăra-tele neajursuri din anii trecuţi, nu izbutiseră să-m, cu totul prundul fîntînilor. Năvalnica primăvară descătuşat latenţe organice. Fapte noi şi noi îm; arcă să cadă prielnice în cumpănă. De abi nuite resurse sufleteşti îşi sporesc jgheaburile. Şi din ele pot fi captate cu folos în perspectiva deschisă p: i

a în excursie a profesorului Rareş. A doua n e duminică. Zi de-o superlativă seninâtafe ofila primăverii se vădeşte încă proaspătă, diaf are încă o săptămînă-două,. pînă la tonurile ad^?, Pe la ora 11, cînd atîţia cetăţeni trecuţi de vîrsta miji dar mai ales Octogenarii, cari învaţă,să moară, se g încă la slujba religioasă prin catedrale şi biserici, por: t la plimbare prin urbe, şi-apoi în sus către cetate. Ştiu i recum că în zi de duminică Ana n-are ce să caute îrî lai tătarul de plante medicinale din fosta casă domnea | Dar îmi dă ghes o speranţă că s-ar putea ca la ora ace ea să fi intrat, ca să ucidă vremea, în catedrala încor * vii. După ce trec de Poarta lui Horia, o iau spre locul de I încrucişare a unor uliţi îndrăgite de pasul meu, unde j atîtea luni Ana nu mai ţine să-şi facă apariţia. Oeo • un moment pe la catedrală, intru în tinda lăcaşului, ; vesc în semiobscuritatea dinăuntru. Slujba religioa^ ■ pe sfîrşite. Dar Ana nu e aici. Ies degrabă. Ajuns la în­tretăierea' străduţelor, unde de atîtea ori am avut surpriza j unei „întîmplătoare" întîlniri, descopăr doar un surîs cos- I mic în văzduh, dar nu surîsul femeii. îmi păstrez calmul I Nu este cazul să mă las destrămat de vreo dezamăgire Pornisem spre cetate mai mult ca să treacă timpul, şi mă asigur, într-un fel, că Ana nu este pe-acolo, la o ori I cînd aceasta ar fi fost totuşi cu putinţă. Trag închei s ca Ana trebuie să fie acasă, singură. Şi-o iau în jos serpentinele largi ale şoselei pînă subt poala cetăţii.^N Lu- J crează în mine o singură premisă : profesorul Rare găseşte departe, undeva, pe culmile împădurite din

380

In răstimpul de aproape o jumătate de an, rtma apu­case parcă să se cicatrizeze. Simbolul se alegea tot rn.

Presupun că este acasă. N-are unde să îie într-S parte, într-o zi de duminică. Mai de multişor n-aş fi a*< nici o şansă de a o găsi acasă, căci duminica ea era dtrebuie să fie acasă. Căci dumin a devenit în răstimp, pentru ea, o zi de reculegere în¹ ţumintîrea marelui prieten. Este aceasta o presimţirr mea, pe care clipa următoare trebuie să mi-o întărea^

'Sun la poartă. După o aşteptare, în timpul căreia. arunc priviri iscoditoare peste gard, în curte, pe la fei < tre, unde nu se ghiceşte nici o mişcare în dosul perdelelor. .Inima îmi bate cu putere. Ana apare în ogradă, dueîndu-şi nuna uşor să-şi îndrepte un închipuit deranj al frizurii, îşi rosteşte, cu exclamaţie de bucurie, surpriza, apropi-indu-se cu fermecătorul surîs, ce-i îmbracă toată fiinţa. § Dar remarc că de la colţul casei pînă în poartă, Ana a pălit. Paloarea nu-i desfiinţează zîmbetul.

„Ei nu ! Altă dată să n-o mai faci chiar aşa fără de Teste. Nu ştii că poţi ucide o inimă cu asemenea Surprize ?"

_S)Mâ poţi prîrni ?" o

■ ^M tcei<" că sunt singură c ird. S~a d'îs înl^-o e:-xu . *v- -'m Uicpra. cu oi • . \ A-: ■ o V" Această f - -V . j^.i^a au ta turp ca îmi i>pj ,j ,

"i. Soţj-ţ

de v> l ,

■ 'o iv

'U < i V C '

„Un v^îrît r"¹! aduce, A"i, un vînt H¹: -"vârf

Am Lcr^rlt s{7"p- '1 capăi ■ -i îr^irăină¹. < . i mi s ■

p^re n.i corecpui de cu ele puţin i' .' i sufle-

t.j!i. Dji'icc-Io de p.xrd c t \rd tu ve/.i un o a spi Sau, altfel spus, ce legături

t-,ie între saricul utu dc> .. .m ţi încruntarea cu care înc"i iiLaltaieri m-ai ocoiil pe stiauă ?"

,.A durat cam mult înstrăinarea, nu-i aşa ?" îmi răs­punde ea, „cu toate că nici nu este o adevărată înstrăi-naie, ci cu totul altceva. După întîmp'uiile din iarnă, credeam că însingurarea îţi va face baie". Ana întoarej choia în broasc j porţii.

„M-ai p'.-dej^it îndeajuns. !" îi zic, intiînd în ogradă în salonrsul îmbietor, undn mă nrimpstt». ardp np o

încăpere.

,,Asupra cărui ritual te surprind, Ana, în această tai­niţă a casei ta'e ?" îmi rpstesc întrebarea şovăitor, ca să log vorba, căci am amuţit amîndoi, încă din antreu. De emoţia ce pare să fi s(&rit asupră-ne, nu mai ştim ce să începem cu sufletele noastre. îmi dozez însă întrebarea cu un real simţumînt de mirare. Spectacolul luminării aprinse, în plină zi, îmi sugerează într-adevăr gîndul că m-aş găsi nepoftit, neaşteptat, în faţa unui ritual ala cărui semnificaţii îmi scapă.

„Ah nu ! Ceea ce vezi, pare un ritual, dar nu e", în­cepe Ana să mă lămurească, bucuroasă că i-am tăiat pirtie spre cuvînt, „încercam să pecetluiesc cu ceară un pachet de scrisori şi vinele hîrtii cu notiţe de-ale mele. Voiam să le pun la adăpost, subt lacăt, să nu cadă în mîna vreunui curios. Scrisorile sunt de la Leonte. Mai am aci şi unele însemnări, ce obişnuiam să Ie aştern pe hîrtie dtipă vizitele mele în Cimpul frumoasei. Stîngace, Căra îndoială^ dar la nivelul priceperii melc. Am căutat

332

■cu <-Minciunlle lui Dumnezeu-'".

„Patcm face operaţia pecetluirii împreună ! Dacă ic

aL.uză '•"

,.Crcd că m-ar amuza mai mult să aflu ci te ceva f • g'^duriie pe care Leonte le născocea pentru m'.ea sa pt ts .ă. Nu cetlui visurile ! Aş vrea să descifrăm împrţ¹ m tile sacrele rune. Căci tu le-ai notat, dar îrTiiîeep c \_.l slovelor trebuie turnat şi un tîlc. S-ar pu>'M se; c> .Te cu titlul : «Minciunile lui Dumneaxu sau ie\elu, iVozofiei»''. \

.,Şui că ar fi interesant ?'' se grăbeşte Ani să acc^i.'^ ni cvasi-proiccl. „Cu ajutorul unui poet s-.u putea se. ,e n-i'a de&pre aceste rune amare".

„Am dat buzna, prin ui mai e, în ograda in tt./" (i la tinao !"

,,Va să zică părerea ta e să nu pun f'bt, ]/-cvt cactul ? !•'

,.Astea nu sunt lucruri de arhivă !"

,.Totuşi : scrisorile !"

..Poate, dar nu runcle. îngâdaie te 10^ ^ccttor f' să I 'oreze S"

Ana pare foaitc mulţumită că-şi \^Tede încurajate ţ.i -i ile gînduri, cărora numai dm modestie nu le didu^o i- "..re. Ea separă scrisorile de însemnări. Nu sunt multe i ■< sciisorile, nici notiţele. Ana strînge scrisorii>într-un

.hotel, pe care-l pecetluieşte cu ceară ro^ie. Din mita L .-a lucioasă, ţinută deasupra flăcăruii, cad picătuii pe i a nod de sico a. Cade cu o picătură mai marc de ctvâ j^i o flăcăruie, ro arde nodul. Operaţia trebuie repeiatâ.

„A^sta însc:.>"nă că nici f.cest pacheţel n-ar trebui închis ! în cele din urmă m-ar interesa şi scrisorile !"' zic tu aşa ca s-o pun la încercare pe Ana.

„Alta nu !"' lâspunde ea cu şăgălnicie. ..astea n-nu ne­voie să li se adauge nici un tîlc în afară de cel cuprins în ole". Şi Ana suflă în luminare. O dîi ă de fum se în­tinde spre mine, ca şi cum Ana mi-ar spune : Foţi să mai aştepţi bine şi multişor pnă ţi le-oi arâia, nevrednicule !

„Mă aşteptam, acum, cînd ai suflat în luminare, să po f-'că în'uneric în încăpere. Dar ui|e, că am rămas în j>.-ruuia zilei !'' remarc cu.

3P"?

„Prin raiul buruienilor de leac !"

„Sau poate mai degrabă prin nopţile de Ja vadul Mureşului ?"

„Eşti rea, Ana. Dă-mi voie să nu răspund, de vreme ce ir cînd umblam pe la hanul brodnicilor, gîndurile mele ^au mereu la altă poartă. Dar să lăsăm astea. Ştii t,ru ce am venit ?"

,.Bănuiesc motivul, dar mai puţin pretextul". „Atunci pot să-ţi vorbesc foarte deschis. Mi-a fost dor să-ţi spun : Mîngîierea Apelor !"

„Să-ţi ies în cale iarăşi, ca să-mi iau în primire poro-clele ? Uite, nu sunt rea ! Dacă mă rogi, voi căuta să-ţi ies în întîmpinare !"

_ „Din multele nume, ce ţi-am dat, acesta s-a ales deasu­pra : Mîngîierea Apelor. Din toamnă plna acum apele au ;cut, s-au învălurat şi au făcut cumplite viitori. Au simţit apele de atîtea ori nevoia unei mmgîieri. Ai aşteptat

r-adevăr să viu să te rog să-mi ieşi în cale ? Doarn Dar cum te-am rugat tot timpul! N-ai auzit niciodată ea ? Se împlinesc şase ani, de cînd mi-ai fugit ară. Ţi-aduci aminte ? De la Căpîlna l" i atunci am fugit întîia oară de tine. e foarte ad^-Ce s-ar fi ales de-o biată femeie în faţa unui ora sileşte într-atîta de lumina zilei ?" „Cazî în monolog, Ana. Şi poate că ar fi ca2ul, totuşi» discutăm puţin. Vezi tu, anii aceştia au rămas goi, ca sterpi, din atîtea pricini, şi-ar fi putut să fie cei i plini, în ciuda tuturor calamităţilor de cari am fost vi. La Căpîlna, cînd să prindă fiinţă legea noasVâ, tni-ai fugit. Aici, la Alba, după ce în încăperea de la Batyaneum ne-am mutat pentru o clipă în basm, mi-ai it. Mi-ai fugit din nou şi mi-ai fugit încă o dată, şi tncă o dată, ai fugit din podgoria lui Gruia, şi de la mor-mîntul lui Leonte. Toate ale vieţii şi ale morţii sunt pentru tine prilej de a veni şi prilej de a fugi'! Nu vrei pui o dată capăt acestor ocoluri ?" „Axcnte, te-am împiedicat eu vreodată sa dai adesea pe-aici ?" ^N

, Da ? îmi îngădui într-adevăr să mai vin ? Să trec pe-aici aşa ca astim 7"

384

In faţa unei atît de dulci solicitudini feminine, inima 'mi e cuprinsă de-un val de melancolie, ce începe să gră-

ică din mine, necontrolat de nici un cuget :

„Uite, Ana, lucrurile vin aşa cum vin, şi faţjtele se ip din creangă ca fructele coapte".

Ana îmi cade în cuvînt:

„E bine că ai venit. Căci mîne plec !" »

„Cum ? Inii fugi iarăşi ? Chiar acum ?"

„Nu te amărî, Axcnte ! Nu fug. Plec în concediu, după iboata anului".

„Unde pleci ? Departe ?"

„Pe Rîul Morilor în sus. La Căpîlna".

„Da ? La Căpîlna ? Chiar la Căpîlna ? Şi vei sta mult pe acolo ?"

„Nu prea ştiu ce sens împrumuţi tu acestor cuvinte. Departe ! Mult ! Da, voi sta cam mult ! Cîteva săptămîni. Cît ţine odihna de vară".

Mă pierd pe apele gîndului. Prin *cap îmi trec feluri de planuri :

„La cine vei sta ?" .

„La familia Loga, sau mai precis în grădina dintre ziduri, exact unde am stat în anul cînd ne-am cunoscut".

„Cum ar fi să legăm firul, ca şi cum atunci n-ai fi fugit ?"

Ana mă priveşte intrigată, dar nu răspunde. JPiânurî născocite ad-hoc se alungă prin capul meu, Atîrnă toate de-un singur amănunt.

„Pleci singură ?"

„Dar cu cine ?"

,.Cu cine ? Ei, asta-i ! Cu cine !"

„A, da", face Ana, ca şi cum s-ar trezi, „nu .el nu vine. Va lucra pe teren tot timpul. Prin toate pătlurile, prin raiul buruienilor, de-a stînga şi de-a dreapta Mure­şului. Dar de ce întrebi ? Nu cumva ai fi avînd de gînd.,."

„Ba da. Tocmai asta. Nu-ţi spuneam ?"

Faţa Anei se transfigurează. Calmul ei surâzător de­vine luminos. Cu adevărat o „schimbare la faţă".

„Vin şi eu", îi spun, „nu imediat, dar cam peste o 6ăptămjnă — două, cu o condiţie însă..."

„Eşti nostim. Nici nu aştepţi să te invit în toată forma

după cum cere cuviinţa între oameni — şi pui condi-

385

ţ,n ! Dar să nu mai cad în monolog, precum mi-ai reptfc i «l^;ncaori, căci suntem, pe cît se pare, în plin di;f; Sunt gata să dau grai invitaţiei. Dar trebuie s-o accepţi

„Condiţia, la care făceam aluzie, este o nimica toată'

„Să văd".

„Ia cu tine şi notiţele alea despre «Minciunile lui Dum ne«eu». Poate că facem ceva din ele. Cu puteri unite".

Mă ridic, repede, nestăpînit, aproape sărind din foto­liul în care mă aşezasem. Anei, care sta în faţa mea cu i r-or tremur în toată fiinţa, îi sărut mîna, fără a ma Spune un cuvînt. Şi ies din casă, aproape în goana. Aceasta este întîia duminică a vieţii mele.

XVII

lescurajeze prin oboseli inutile pe toţi cetăţenii doritori de a-şi întrerupe robotirea. Dreptul la concediu rămîne do fapt un deziderat, care din pricina dificultăţilor biro­cratice devine impracticabil. Treburile, chiar cele mai runte, se mişcă în materia cleioasă a birocratismul^ încet ca viespea în miere. Elefantiaza acestui neajuns. c< mbătut la fiece pas în şedinţele sindicale, ia prin pro-px'ia-i fiinţă forme din ce în ce mai monstruoase.

Pun piciorul pe piatra calcaroasă a cătunului de munte num.iidecît după asfinţitul soarelui. Casele de piatră sau tio lemn, acoperite cu şindrilă, sau altele de cărămidă ne-arsă acoperite cu paie înnegrite de ploi şi de fum, sun scăldate în lumină roşiatică de amurg. Muşchiul creşte pe toate, alcătuind ca nişte muşuroaie verzi. Nările mi Bi desfată în fumul de foc de brad, ce iese prin acoperise d< paie, ocolind hornul, şi care. cade, răspîndindu-se prinţ: > case. Şase ani au trecut, de cînd în faza din urmă a războ­iului, ne-am refugiat aci la întîile semne ale vremuirii. c

386 .

Mă anunţasem din, vreme la familia părintelui Bunea cu rugămintea să fiu găzduit, de astă dată nu în casa din sat, ci în vechea lor căsuţă de bîrne, aşezată în apropierea grădinii de pe pripor, deasupra rîului. Vreau, aşa-l anun­ţasem pe părintele Bunea, să mă izolez, să mă înlorc la uneltele mele, pe care de atîta timp le părăsisem. In. scri­soarea mea îi vorbeam despre proiecte literare, fin pretext de'izolare, în care însumi nu credeam, dar care era perfect plauzibil şi vrednic de amintit chiar într-o spovedanie. Pentru masă, amiază şi cină aveam de gînd să cobor la popa în sat. Din căsuţa de lemn, tăinuită într-o adîncitură subt o sprinceană de pădure, voi avea, fireşte, acces şi în grădina popii. Subt părul pădureţ, cu coroana umbrelată, sper să fiu primit de joaca acelei veveriţe, care, în vara lui '44, s-a ridicat cu lăbuţele dinainte pe bocancul meu, cînd stăm la masa de brad, picior peste picior. îmi scriam atunci „Arca lui Noe", încet, încet, parcă aş fi scrijelat textul în scoarţa copacilor, şi uneori chiar aşa de încet că melcul, ce trecea peste hîrtie, avea timp să treacă de la un capăt la altul al filei, lăsînd în urma sa o dîră argintie, ce se usca mai repede decît se închegau slovele mele. Nu m-am interesat la nici un zoolog cît se întinde veleatul unei veveriţe, dar mă aştept s-o revăd.

în casa părintelui Bunea sunt primit, fără exuberanţă, cu o bucurie liniştită, ce se alege din expresii şf gesturi de tipar patriarhal. Imbătrînise şi el, şi doamna preoteasă, cu toată suflarea, în şase ani ca în cincisprezece. Sprinte- • neala de altă dată a părintelui cu făptura scundă, se iveşte din mişcări, pentru secunde, şi-apoi dispare făcînd loc ritmuliii lent al vîrstei. Ne aşezăm la o masă în curtea înconjurată de toate părţile de pereţi impenetrabili şi de-o poartă înaltă, cu arc de zid deasupra.

„Ne apasă ceva, părinte, pe umeri şi pe toată fiinţa. Pe fiecare centimetru pătrat al fiinţei noastre apasă greu-tatea unui continent. Uneori, totuşi, parcă n« mai simţim povara, ne-am obişnuit cu ea ca şi cu greutatea văzdu­hului".

„Chiar aşa", răspunde părintele, dînd îngîndurat din cap, în timp ce umerii îi par într-adevăr prăbuşiţi,

, 387

Şi eu fac pe miratul :

„Da ? Uite surpriză şi bucurie pentru prag de virstă ca a mea ! Mi s-a spus că ar fi plecat din Alba, dar nu bănu­iam că vine aici". Şi după o clipă, arunc fişa un cîivînt : | „Cum ar fi să trec un moment pe la ea, s-o salut, înainte de a ne aşeza la cină ?"

„Poftim, poftim, domnule profesor", mă îndeamnă doamna preoteasă.

„Dar căsuţa de lîngă pădure mi-aţi potvivit-o, doamn., preoteasă ?"

„Am pregătit totul, domnule profesor ! încă în noapte.-; asta puteţi să vă retrageţi acolo, dacă doriţi şi dac. pi ivighetorile cu lacrimi în gîtlej vă vor îngădui să vă odihniţi".

,,N-aş vrea să-mi scape prin strunga calendarului nici , un ceas"', îi răspund doamnei preotese, „nu mi se mai îmbie astăzi decît rar cîte-o bucurie, şi cea mai rară e a liniştei".

îmi scutur haina de praful drumului. în lipsă de perie 3a casă, popa Bunea mă bate pe umeri cu palma. (Peria de haine, ca şi umbrela de ploaie, au devenit articole de lux pentru noua societate, ce se alcătuieşte, şi nu pot fi procurate decît la preţuri de speculă la piaţa de vechituri.) Mă spăl pe faţă şi pe mîini de pulberea ce se aşezase ca în troiene pe mine. Autobuzul, cu care am venit, este atît d* uzat şi cu atîtea răsuflători prin carapacea de tinichea, că face servicii mai mult de aspirator de praf, decît de vehicol. M-a adus totuşi pînă la ţinta dorinţelor suprem» şi sunt mulţumit.

Ies apoi, neîntovărâşit, ca să trec pe la doamna An;; Rareş. Scurtez drumul, prin vechiul cimitir, în care regă-t esc acele ciudate, arhaice, monumente funerare, tot ma rare acum şi prin acest ţinut de baştină al lor : la capu

nnintelor, împlîntat, cîte un stîlp subţire, tăiat îi. m"uchî cu crestături colorate pe cele patru feţe şi purtînd rn vîrf, pe-o seîndurică, precum un mic amvon, o pasere

ată în lemn. Pasărea ar putea să fie turturea, simbol al sufletului.

388

■ţatul, clădită de-un gospodar cu dare de inînă în vremuri

¥de belşug, mă primeşte doamna Ana. Se întoarce tocmai

de pe nişte povîrnişuri, pe unde a herborizat toată ziulica.

Ana îşi aduce recolta excursiei ^;ntr-o cutie rotundă de

metal, care, legată pe după gît, îi atîrnă într-o parte pe

graţiosul şold, ca o tolbă din evul ce avea nevoie de

săgeţi.

„Sfîntă. mare surpriză !" îi strig, într-adins, destul de tare, bănuind că pot să fiu auzit chiar de cei ai casei Loga. Ferestrele spre uliţă sînt într-adevăr deschise, şi ghicesc mişcări omeneşti, nu de vînt, în dosul perdelelor. Ţin să înlătur, chiar de la început, orice suspiciune că vizita mea la Căpîlna ar putea să aibă vreo legătură cu prezenţa doamnei Ana Rareş în acelaşi cătun.

„Dar cum", răspunde Âna, ,.ce gînduri v-aduseră pe-aici, domnule profesor astăzi, cînd nu ne mai refugiem de bombardamente ?".

Pornesc cu Ana, pe drum în jos, pînă unde vom ieşi dintre case. Trecem agale printre gospodării răzleţe. Pot astfel, fără teamă de martori indiscreţi, să-i împărtăşesc unele amănunte cu privire la încartiruirea mea. Ii arăt prin ce locuri doselnice, apărate de orice curiozitate, voi sălăşlui timp de-o săptămînă. Ana fusese în curgerea ani­lor în repetate rjnduri în acest cătun, ea cunoaşte confor­maţia văii, profilul înălţimilor, ştie ponorul cu căsuţa de bîrne, şi grădina de pe pripor.

„Mîine, înainte de amiază, pe la ora 10, sau nu, mai curînd, mai curînd ! Haide să zicem, pe la ora 9, sau dacă n-ai nimic împotrivă pe la o oră cînd rouă încă nu va fi dispărut de pe firele de iarbă, te poţi abate pe-acolo. Iler-borizezi printre bondari pe pripor. O să-ţi ies în cale. Te însoţesc apoi prin pădurea deasupra, să hoinărim cîteva ceasuri, împreună, prin veşnicia verde".

în zgomotul apelor spumegînde din vale, ce ne ajunge pe serpentina coborîtoare, cuvintele nu ne pot fi auzite de nimeni, nici din desişuri, nici din grădini. Doar zeul cu coarne de ţap ar putea să-şi aibă culcuşul nevăzut pe-aci.

„Bine", exclamă Ana, învoindu-se numaidectt şi foarte sonor, „putem urca pînă pe podişuri, unde soarele e tare Şi uşor, şi unde libertatea vîntului încă nu a fost curmată".

389

Ne întoarcem, suind panta şerpuitoare, şi trecem, ţînînd seama de împrejurări, la o conversaţie neutră, cu vuiet' apei ce se învîrte în viitori, printre stînci. Ana mă lămu -reşte, intrînd în amănunte sesizabile doar unui specialii asupra variantelor unor plante medicinale, găsite prin co­clauri şi în gura unor văgăuni. Interesele ei ştiinţifice, d fiică a lui Paracels, în cari opinia obştească din ţinut vede o înclinare spre farmece, sunt superlativ preţuite în sat. bă în toate cătunele din valea aceasta, prin care Rîul Mo rilor vine de departe, simbolizînd parcă tradiţia ce curg-' din strămoşi. Dincolo de capătul de sus al satului sălăş­luieşte, prin verdeaţa îmbelşugată de lîngă rîu, cu înfă­ţişare oarecum de liane exotice, dar alcătuită numai din urzici şi lobodă, din foi de brusture şi miozotis, din tufe dt soc şi din copaci sufocaţi de iederă, într-o că'suţă albăstrie cu coperiş de paie negre, o babă, care împlineşte suta de ani. Baba a adunat în mintea ei, de vrăjitoare, toate cunos-ţintele veacurilor cu privire la buruienile de leac. Se şti că baba prăseşte şi şerpi da apă subt pragul căsuţei. Tîrîtoarele verzui sunt legate de loc prin descîntec şi lapte. Cred că şi Cuminţenia Pămîntului se ţine prin preajmă ş că baba e slujitoarea ei. Acolo se duce Ana adesea, să ttiai iscodeasă hîrca, să-i mai smulgă cîte un secret. Ana cotro boleşte cu interes prin empiria milenară a oamenilor pri mi tivi, pretutindeni, pe unde umblă. Legăturile cu bal aruncă şi asupra ei un reflex de magie ancestrală. Oricum, doamna Ana Rareş şi-a întemeiat oareşicare- faimă to mai în această vale şi e îndrăgita cătunelor/Nu i-ati ti, oamenii un nume de zînă ? Mă uit lung şi pierdut la ea.

„Mîngîierea Apelor !" îi şoptesc, în timp ce vraja mi pătrunde celular. Fusese o zi de caniculă, ce trecuse înci aproape neluată în seamă de simţurile mele. Acum pt înserate mă desfătez în răcoarea, ce vine, de jos, din apel* nulul.

„Ara să mă duc acum, prin fundul grădinii, să fac c beie în rîu !" îmi spune Ana.

390