Cuvânt înainte

2.1.5. Ştiinţa

Ştiinţa chineză a cunoscut în perioada medievală o dezvoltare impresionantă, situând vastul ansamblu teritorial chinez în avangarda progresului ştiinţific universal, depăşind cu mult realizările similare din Europa dar şi din alte spaţii. Specific ştiinţei chineze este caracterul ei practic, întrucât cele mai multe dintre descoperiri au fost destinate aplicării în diferite ramuri ale economiei, ale vieţii de zi cu zi, în general. Evoluţia ştiinţei chineze este, în linii mari, legată de cea a societăţii în ansamblu, deoarece, după perioada de maximă strălucire din timpul dinastiei Song, se constată un recul şi apoi stagnarea din vremea dinastiilor Yuan şi Ming.

Trebuie început, la nivelul tehnicii, cu punerea la punct de către chinezi a diferite procedee de multiplicare a textului scris, cele mai eficiente fiind xilografia şi apoi tiparul cu caractere mobile. Aceasta a permis o mai rapidă circulaţie a ideilor, fără însă a elimina izolarea în care uneori se puteau găsi savanţii şi literaţii chinezi.

În domeniul matematicii, epocile Song şi Yuan sunt cele mai fertile, mai ales prin dezvoltarea algebrei. Shao Yong, în secolul al XI-lea, calculează anul tropic cu o eroare de doar patru secunde. Qin Jiushao este primul matematician chinez care foloseşte cifra zero, în epoca în care cifrele arabe se răspândeau în Europa începând din Italia. De asemenea, el pune la punct metoda rezolvării polinoamelor de orice grad, redescoperită în Europa de-abia în secolul al XIX-lea. Puţin propice creaţiei culturale în general, epoca mongolă se caracterizează totuşi prin continuarea progreselor ştiinţifice şi tehnice, datorită admiraţiei superstiţioase a noilor stăpâni faţă de meşteşugari şi tehnicieni. Unele dintre cele mai celebre tratate de matematici apar la cumpăna secolelor XIII-XIV, sub redacţia lui Zhu Shijie.

Progresele cartografiei se repercutează, firesc, şi asupra realizării hărţilor terestre, care prezentau cu mare exactitate nu doar relieful Chinei şi al zonelor învecinate, ci şi Africa şi chiar Europa. Se ajunsese, în epoca Song, la realizarea de hărţi în relief, inventate de Shen Gua, savant şi om politic. La începutul secolului al XIV-lea, călugărul taoist Zhu Siben realiza, în urma a nouă ani de muncă, un mare atlas, Yuditu.

În planul tehnicii, sunt extrem de cunoscute realizările chineze privind inventarea prafului de puşcă, a busolei, perfecţionarea turnării fierului, chiar apariţia unor mecanisme care foloseau forţa aburului pentru a transforma mişcarea de rotaţie într-o mişcare rectilinie.

Toate aceste invenţii nu au fost perfecţionate la nivelul pe care l-au atins ulterior în Europa modernă, poate şi pentru că într-o Chină extrem de populată, unde munca umană era foarte ieftină, a dispărut interesul pentru ceea ce ar fi uşurat efortul uman, iar pe de altă parte, instaurarea dinastiei Ming a angrenat o reacţie « naţionalistă », de închidere în faţa influenţelor externe.

2. 2. India
2.2.1. Caracteristici generale
India, care în evul mediu cuprindea întreg subcontinentul indian, unde astăzi se află şi alte state, nu reprezenta o unitate politică înainte de cucerirea nordului de către Islam, şi nu avea să o reprezinte niciodată până la cucerirea britanică. Lipsa unităţii politice întovărăşea marea diversitate de populaţii, dintre care unele erau seminegroide, iar altele, precum arienii, erau indoeuropene. De asemenea, exista o mare diversitate religioasă, budismul în declin coexistând cu hinduismul, religie sincretică şi politeistă. Se adaugă Islamul, care ajunge la hotarele de vest ale Indiei în secolul VIII, şi care devine dominant în nordul subcontinentului în secolul al XIII-lea.

Organizarea socială indiană a fost profund marcată de hinduism, care a condus la generalizarea sistemului castelor, extrem de numeroase, dar care pot, în mare, fi sistematizate astfel: brahmani (preoţi, învăţaţi), kşatria (războinici), vayşia (neguţători), sudra (agricultori). În afara sistemului castelor se aflau paria, sau intangibilii, cărora li se rezervau ocupaţiile considerate impure de către ceilalţi.

În a doua jumătate a secolului al V-lea însă, asupra statului Gupta s-au năpustit hunii heftaliţi, care distrug totul în calea lor şi fac să domnească teroarea în India de nord. Puterea heftaliţilor a fost distrusă, în cele din urmă, de către împăratul persan Chosroes, aliat cu turcii, în 565.

India de Nord a cuoscut o nouă perioadă de prosperitate în vremea prinţului Harsha (605-647), care a reuşit să se impună asupra tuturor teritoriilor indiene de la nord de Narbada.

La sud de Narbada, pe platoul Deccan, apăreau în acelaşi timp regatul mahrat Chalukya(543-757; 975-1189), cu capitala la Badami, şi regatul Pallava (sec. IV-IX), la răsărit de acesta. Este o perioadă de strălucire culturală, în care civilizaţia hindusă este receptată în Cambodgia, stând la baza civilizaţiei khmere, în Siam, în Malaysia şi Indonezia.

La sfârşitul domniei lui Harsha, India de nord se fărâmiţează din nou în mai multe state. În valea Kabulului, se constituia Kapisha, un stat vasal al Chinei, în valea Indusului, Sindul şi Kaşmirul se manifestau de sine stătător, Bengalul condus de dinastia Pala (sec. VIII-XII) era orientat spre răsărit, iar în centrul câmpiei Gangelui încep să se manifeste castele Rajputanilor. Aceştia erau un fel de şefi de clan, care îşi organizau stătuleţele între Bengal şi Kaşmir, şi care încercau să reziste avansului musulman.

Pornind de la fărâmiţarea politică a lumii indiene, musulmanii au reuşit să cucerească până în secolul al XIV-lea zonele nordice şi centrale ale subcontinentului indian, cu excepţia extremităţii sale sudice. Din 712 era ocupat regatul din Sind, iar până pe la mijlocul secolului al VIII-lea era cucerit statul Kapisha, cu capitala la Kabul. Înfrângerea arabilor la Navsari, în 731, asigură Indiei 275 de ani de pace. Cuceririle erau reluate în forţă la începutul secolului al XI-lea, când Mahmud din Ghazna reuşea să cucerească Punjabul, care se islamiza apoi, treptat.

India de sud rămânea la adăpost de cucerirea musulmană, dar îşi păstra şi diviziunea politică, între mai multe stătuleţe care se confruntau în permanenţă unul cu altul. O putere importantă este reprezentată de dinastia Chola (înainte de 200-1279), pe coasta de răsărit, care domină întreaga Indie de sud şi cucereşte şi Ceylonul. Spre vest, din secolul XI, se impunea regatul mahrat (Imperiul Maharashtra – din sec. VII , împărţit între diferite statulţe, inclusiv musulmane, cucerit de englezi la începtul sec. XIX).

În secolul al XII-lea, cuceririle musulmane au fost reluate sub conducerea lui Muhammad din Ghor (Afganistanul actual), care a reuşit să se înstăpânească asupra întregii zone indo-gangetice, stabilindu-şi capitala la Delhi. După 1206, anul morţii lui Muhammad, afganii stabiliţi aici refuză să mai recunoască autoritatea sultanilor ghurizi, şi îşi constituie propriul stat, numit Sultanatul de la Delhi.

Musulmanii s-au arătat în general toleranţi faţă de hinduşi pe plan religios şi le-au respectat organizarea în caste, angrenându-i în acelaşi timp în conducera politică a sultanatului de la Delhi.

Acesta a fost profund zdruncinat în urma cuceririlor realizate de Timur Lenk, un emir turc, din Asia Centrală, care a încercat să reînvie vremea lui Gingis Han. Cucerirea văilor mijlocii ale Indusului şi Gangelui, jefuirea Delhi-ului marchează începuturile stăpânirii timuride în India de nord. Sultanatul de la Delhi avea să intre în declin şi în destrămare în secolul al XIV-lea, ceea ce avea să conducă la întemeierea mai multor state feudale, conduse de musulmani sau de hinduşi, în zonele sale centrale şi sudice. Între acestea, statul Bahmani, fondat în 1347, condus de o dinastie de şahi musulmani, în zonele centrale şi vestice, şi imperiul Vijayanagara, întemeiat în 1336, condus de maharajahi indieni, în zona de sud.

În secolul al XVI-lea, India era invadată de turco-mongolii din Asia Centrlă, în frunte cu Babur, un descendent al lui Timur Lenk, conducătorul Ferghanei. În 1526, la Panipat, Babur învingea ultimul sultan de la Delhi, iar în 1527 triumfa şi în faţa principilor indieni din Rajputana. Erau astfel cucerite Sultanatul de la Delhi şi cea mai mare parte a Indiei de Nord şi se întemeia Imperiul Marilor Moguli. Cel mai important suveran al acestuia a fost Akbar (1556-1605), care a extins puterea mogulă şi în India Centrală. Nepotul lui, Şah Jahan, a extins şi mai mult spre sud puterea mogulă, aducând în vasalitate sultanatele Bijapur şi Golkonda (1636). În secolul al XVII-lea, imperiul mogul intra în declin, ceea ce avea să favorizeze cucerirea engleză de mai târziu.
2.2.3. Religia
In India, budismul apărut prin secolul al VI-lea î.Hr., era confruntat la începutul perioadei noastre cu divizunea între diferitele curente, între care cele mai importante erau Hinayana, Micul Vehicul, de tradiţie antică, şi Mahayana, Marele Vehicul, orientare reformată apărută după moartea lui Buddha, şi care e posibl să se fi cristaliza în vremea Gupta. Susţinătorii acestei din urmă orientări considerau că ideile întemeietorului au fost comunicate printr-o învăţătură ezoterică unui mic număr de iniţiaţi, şi ca atare ele trebuie redescoperite. Ei valorizau mai mult decât asceza de tip vechi idealul de bodhisattva, reîncarnare a lui Buddha etern, fiinţă ideală care de dragul umanităţii suferinde renunţă la atingerea rapidă a Nirvanei, preferând să contribuie la iluminarea celorlalţi. Cel mai important bodhisattva din evul mediu a fost Avalokitesvara, care s-a bucurat de o popularitate deosebită mai ales în exteriorul Indiei.

În interiorul Mahayanei s-au dezvoltat şi alte curente, între care budsimul tantric, formă ezoterică sortită unui mare succes în zona himalaiană şi în Japonia (secta Shingon). În cadrul acestei forme de budism, un loc deosebit îl ocupau ritualurile, ca şi diferitele tehnici de meditaţie sau de naturiă fizică. Importanţa elementului feminin, mai mare în această orientare a budismului decât în altele, a condus la dezvoltarea unor idei privind complementaritatea principiilor esenţiale, reprezentate în mod simbolic de uniunea sexuală.

Credinţa budiştilor într-o evoluţie ciclică a umanităţii, în cadrul căreia chiar şi propovăduirea credinţei şi respectarea legii lui Buddha aveau să se sfârşeşscă, pe la jumătatea secolului al XI-lea, a încurajat cultul dedicat marilor personalităţi care puteau asigura izbăvirea fidelilor. Dintre aceşi bodhisattva, Amitabha (Amida al japonezilor) a jucat un rol deosebit, în India dar mai ales în Extremul Orient, datorită promisiunii de a asigura Iluminarea şi accesul la Nirvana fiecărui credincios care îl invocă.

În evul mediu însă budismul a intrat în declin în India datorită concurenţei hinduismului dar mai ales celei a Islamului. Prin distrugerea universităţilor indiene de către invadatorii musulmani la sfârşitul secolului al XII-lea şi la începutul celui următor, budismul dispare practic din ţara sa de origine, unde a fost reintrodus de-abia în epoca modernă.

În schimb, între secolul VI î. Hr. şi secolul V d. Hr., se petrecuse în India aşa numita „sinteză hinduistă”, în care mitologia vedică fusese reinterpretată, în parte şi datorită influenţei budismului. Fuseseră precizate şcolile filosofice tradiţionale, teoria castelor, tehnicile yoga, problemele teologice, etc. În perioada care ne interesează, hinduismul continua să se manifeste în maniera tradiţională, fiind însă obligat să opună rezistenţă Islamului, introdus în subcontinentul indian de invadatorii musulmani, şi acceptat de o parte a populaţiei datorită mesajului său egalitar. Religie politeistă, hinduismul a venerat pe parcursul evului mediu un număr foarte mare de zeităţi, dintre care de o devoţiune specială se bucurau Brahma, Vishnu ( şi avatarurile sale, dintre care Krishna şi Rama), Shiva, şi o mare zeiţă, care sub forma lui Khali era asociată cu moartea şi ritualuri sângeroase. Printre practicile religioase hinduse un rol important îl aveau pelerinajele la locurile sfinte aflate la izvoarele fluviilor sau în oraşe sfinte, abluţiunile rituale, ofrandele şi libaţiile. În vremea imperiului Gupta, şcolile de hinduism erau ocrotite de către suverani, ceea ce a influenţat cristalizarea, între 350şi 400 a unuia dintre cele mai celebre sisteme filosofice indiene, Vedanta.

În interiorul hinduismului s-au dezvoltat diferite direcţii de meditaţie filosofică, între care, în perioada noastră, importantă este doctrina lui Ramanuja, brahman tamil din secolul al XI-lea. Adorator al lui Vişnu, el nu făcea distincţii între credincioşi, indiferent de casta căreia îi aparţineau. Ramanuja acorda o mare atenţie meditaţiei şi comportamentului reglementat ferm pentru toate momentele vieţii. Şcoala întemeiată de el, numită Srivaisnava, s-a divizat ulteiror în două direcţii, cea din nord, vadagalai, fidelă textelor sanscrite, şi cea din sud, tengalai, care se conducea mai ales după textele tamile.

În secolul al XII-lea, Nimbarka, mare interpret al Vedantei, brahman adorator al lui Vişnu, susţine o doctrină filosofico-religioasă potrivit căreia sufletele sunt în acelaşi timp distincte şi non-distincte de Brahman, principiul universal, aşa cum valurile sunt una şi diferite de marea din care fac parte. Filosofia lui Nimbarka a fost forma Vedantei (cercetarea Vedei, ştiinţa fundamentală) cea mai bine cunoscută de musulmani, care au încercat, mai târziu, o apropiere între sufism şi vedanta.

Madhva (1238-1317), brahman care a trăit o vreme ca pustnic în Himalaia, propune o interpretare diferită, dualistă a Vedantei. După el, există o distincţie ireductibilă între natura Fiinţei supreme unice, identificată cu Vişnu, şi cea a lumii reale.

De un mare succes continua să se bucure în India medievală yoga, ansamblu de credinţe şi practici fiziologice şi psihologice destinat să realizeze controlul desăvârşit al fizicului şi psihicului. Cărţile clasice comentate în evul mediu sunt Yogasutrele, realizate, probabil în prileme veacuri creştine, de Patanjali (principalul comentariu medieval este cel realizat în secolul al XI-lea de Bhoja). Dacă în Yogasutre pare să existe un ecou al doctrinelor budiste, nu e mai puţin adevărat că yoga, în teoriile sale psihologice fundamentale, în practicile de stăpânire a trupului şi a spiritului a influenţat majoritatea filosofiilor indiene şi are puncte de contact cu toate religiile tradiţionale ale subcontinentului.

În analiza culturii indiene trebuie să pornim de la problema limbii, căci şi aici, ca şi în alte arii culturale, a existat o dihotomie între limba savantă, sanscrita, în care au fost scrise marile opere, dar care a devenit de la un moment dat (sec. al XII-lea) un idiom artificial, cunoscut doar de o elită de iniţiaţi, şi limbile vorbite. Diversitatea etno-lingvistică a Indiei a făcut ca şi limbile vernaculare, devenite vehicole ale creaţiei literare, să fie diferite : hindi, bengali, assami, marathi, tamilă, etc. După cucerirea nordului Indiei de către musulmani, s-a impus şi aici folosirea dialectului farsi al persanei, limba de cultură a Asiei Centrale.

În perioada Gupta a creat Kalidasa, autorul operei Sakuntala, şi unul dintre cei mai mari poeţi hinduşi.

Creaţiile literare cu adevărat originale au fost însă epopeile care cântau isprăvile de vitejie ale unor eroi, uneori cu existenţă istorică. Între acestea se remarcă Faptele prinţului Vikramaditya, scrisă de Bilhana în secolul al XII-lea, şi din aceeaşi perioadă, Poemul lui Prithviraja, operă a lui Chand Bardai.

În ceea ce priveşte creaţia poetică, se remarcă operele scrise în farsi de Amir Kusrau (sec. al XIII-lea) de la curtea sultanilor din Delhi.

Alături de arhitectură, sculptura monumentală, pictura murală, folosite în realizarea templelor, moscheilor şi palatelor, în India o creativitate deosebită au dovedit-o artele minore, prin obiecte realizate din lemn, os, fildeş, metale preţioase.

Antichitatea şi prima parte a evului mediu fuseseră caracterizate în India de o remarcabilă dezvoltare a ştiinţei şi tehnicii, multe din achiziţiile subcontinentului indian fiind preluate de chinezi sau de arabi, şi prin intermediul acestora din urmă ajungând în Europa. În perioada de care ne ocupăm, fără a dispărea cu desăvârşire, progresul ştiinţific indian a fost mai puţin spectaculos. Dar în compensaţie, partea de nord a Indiei a fost inclusă în lumea musulmană, şi a participat, prin aceasta, la marea dezvoltare culturală arabo-islamică.

Cultura indiană a influenţat profund zonele învecinate, dintre care o menţiune specială merită Cambodgia (Angkorul medieval).

Problema originii poporului japonez este încă controversată în istoriografie, oricum acolo, relativ târziu au venit oameni provenind din diverse părţi ale continentului asiatic, între care şi populaţia ainu, cu trăsături asemănătoare albilor. În mileniul I î.Hr. au existat anumite forme ce aparţin neoliticului în cadrul aşa numitei culturi jomon şi mai apoi a culturii yayoi, ce au acoperit şi primele secole ale mileniului I d.Hr.

Multă vreme în spaţiul Japoniei au predominat relaţii patriarhal-tribale care s-au destrămat treptat generând noi forme de relaţii socio-umane care au prezentat şi anumite asemănări cu relaţiile de tip feudal din Europa medievală. Oricum, odată cu începuturile evului mediu s-a constituit o structură statală distinctă în frunte cu un împărat care ajungea la conducere în contextul unor înfruntări între diferite grupări, fără a fi o succesiune ereditară a unei anume familii. La începutul secolului V în spaţiul japonez s-a impus influenţa deosebită a modelului chinez din vremea dinastiei Tang. Aparatul central şi local, inclusiv curtea imperială au fost organizate după modelul chinez. S-a impus budismul ca religie oficială, iar călugării au căpătat un rol deosebit în viaţa statului.

În anul 645 a fost promulgată aşa numita reformă taika (taikwa). A fost desfiinţată sclavia pe întreg teritoriul statului, pământurile au fost declarate proprietate publică, fiind împărţite populaţiei în schimbul unor obligaţii în natură şi în muncă. Gospodăriile ţărăneşti trebuiau să asigure existenţa administraţiei, precum şi a armatei. A fost reglementat strict şi sistemul de impozitare. Astfel, în Japonia au existat relaţii asemănătoare cu cele din alte ţări neeuropene, în care sistemul de proprietate nu era individual, statul stăpânea întregul pământ pe care îl dădea în uzufruct, percepea impozit funciar în produse şi, în acest fel, asigura existenţa unor grupări aristocratice privilegiate formate din demnitari onorifici, funcţionari ai statului şi vârfuri ale clerului budist. Acest sistem a înflorit pe deplin în secolul al VIII lea, în vremea epocii Nara, una din cele mai însemnate din istoria japoneză. Atunci au fost înregistrate o serie de progrese în domenii din cele mai diverse. Alături de agricultură s-au dezvoltat şi alte îndeletniciri, precum mineritul şi turnarea metalelor, mai cu seamă prelucrarea bronzului şi a aurului, ridicarea de numeroase construcţii din lemn, cu caracter laic sau religios. Atunci a fost şi o anumită creştere demografică, trăind acolo între 6-8 milioane de oameni, integraţi într-un stat care cuprindea aproape în totalitate teritoriul actual şi când se consideră că s-a încheiat în general şi fenomenul etnogenezei japoneze.

O dată cu mutarea capitalei de la Nara la Kyoto a început o nouă etapă istorică unde la Kyoto s-a aflat capitala statului japonez până în 1868. Multă vreme viaţa politico-statală de acolo a fost monopolizată de familia Fujiwara ce aveau o serie de atribuţii asemănătoare cu cele ale majordomilor din Franţa la sfârşitul dinastiei merovingiene, fără a fi înlăturată dinastia imperială legitimă.

Atunci s-a desfăşurat şi în Japonia un proces fundamental de transformare a pământurilor statului în mari domenii funciare numite shoen, stăpânite de proprietari împărţiţi între daimyo şi samurai. Astfel, după o perioadă de anarhie s-a instaurat în fapt un regim politic al aristocraţiei funciare. Între altele, atunci s-a constituit categoria samurailor, cu repercursiuni în întreaga istorie ulterioară a Japoniei. Aceştia alcătuiau o numeroasă grupare a ceea ce erau în fapt mici feudali, având ca unică ocupaţie meseria armelor. Ei aveau legături cu marii proprietari funciari, recunoscând o suzeranitate asemănătoare din multe puncte de vedere celei din occidentul european, stabilindu-se printr-un contract, cu formă simbolică şi tradiţionalistă, obligaţii de serviciu militar şi de slujbă, asemănătoare cu omagiul şi jurământul de fidelitate din Europa medievală. Samuraii au reuşit să asigure o mare forţă politică elementelor locale, ceea ce a generat între altele, în repetate rânduri anarhie, adevărate războaie civile.

După aproape un veac şi jumătate de anarhie feudală, în cadrul căreia alături de familia Fujiwara s-au remarcat şi altele, precum Taira sau Minamoto, în anul 1192 a început o nouă etapă odată cu introducerea instituţiei şogunatului. Practic, şogunii au devenit cei care concentrau în mâinile lor toate instrumentele guvernării, fără ca să dispară instituţia imperială care avea doar atribute formale, nemaiparticipând efectiv în mod decizional la viaţa statului. A apărut o curte proprie a şogunilor la Kamakura şi s-au creat organe de guvernare centrală şi locală, cu atribuţii militare, juridice etc., subordonate direct doar Marelui şogun. Acestuia îi erau subordonaţi funcţionarii civili şi militari, de la nivel local.

În cursul secolului al XIII lea instituţia şogunatului a asigurat stabilitate şi forţă, ceea ce între altele a asigurat respingerea mai multor expediţii mongole, în special din anii 1274 şi 1281. Veacurile XIV şi XV au însemnat în existenţa japonezilor secole de fărămiţare şi anarhie politică căreia au reuşit să-i pună capăt pentru o vreme şogunii din familia Ashikaga. În secolul al XVI lea a fost reluată lupta pentru centralizarea statului.

Atunci au fost luate măsuri de limitare şi apoi de interzicere a accesului europenilor în spaţiul japonez. Politica de izolare a Japoniei a durat până la mijlocul secolului XIX. Izolarea Japoniei a avut urmări atât pozitive cât şi negative. S-a asigurat securitatea ţării în faţa ameninţării externe, asigurându-se şi unele condiţii favorabile de dezvoltare în plan intern, statal sau în domeniul vieţii materiale. Această izolare a avut loc în condiţiile întăririi unui regim de tip feudal, original, într-o epocă în care multe alte ţări au cunoscut o evoluţie tot mai rapidă în cadrul relaţiilor moderne.

În Japonia societatea a continuat să rămână strict ierarhizată, tradiţionalistă, evoluând mai multe veacuri fără contacte cu lumea externă. Şogunii exercitau întreaga autoritate politică, administrativă şi juridică asupra tuturor supuşilor, având aşadar monopolul puterii. Dacă în secolul XVI-XVII circa un milion de japonezi îmbrăţişaseră creştinismul, ulterior acesta a fost înlăturat. Ideologia oficială a devenit confucianismul, în timp ce poziţiile budiste erau puţin însemnate. Împăratul căruia i se conferea şi o anume dimensiune de natură religioasă, neavând nici un fel de atribuţii politice, trebuia să se ocupe cu ştiinţa şi cu poezia. Într-un decret se arăta că: „Ştiinţele alcătuiesc principala peocupare a împăratului; nestudiindu-se ştiinţa nu se poate cunoaşte trecutul; necunoscându-se trecutul nu se poate sprijini liniştea în ţară.”

În ansamblu, în curusul istoriei sale medievale, pe teritoriul nipon poporul japonez a evoluat de la orânduirea comunei primitive la o societate de tip feudal, asemănătoare din destule puncte de vedere cu realităţile Europei occidentale, ca de exemplu în cazul regimului vasalic. Consolidarea unor relaţii de tip feudal a fost mai târzie decât în Europa, iar procesul destrămării acestora s-a desfăşurat mult mai lent. Fiind multă vreme izolat, dar în unele perioade puternic influenţat de societatea chineză, poporul japonez şi-a creat o civilizaţie proprie cu remarcabile realizări în unele planuri precum istoriografie, beletristică, artă sau altele precum pictura sau miniaturistica.

Mongolii din triburile de stepă erau în majoritatea lor crescători nomazi de cornute şi cai, nu practicau agricultura şi făceau schimb în natură cu populaţiile sedentare din vecinătate. În interiorul lor se dezvoltaseră şi unele meşteşuguri necesare tipului de existenţă pe care îl duceau, precum prelucrarea fierului, a pâslei, confecţionarea hamurilor, impletirea funiilor, realizarea armelor, etc. Existau şi triburi de pădure, care practicau mai ales vânătoarea şi pescuitul.

Din punct de vedere religios, mongolii erau adepţii şamanismului, şi venerau, în primul rând, Cerul divinizat, sub numele Tangri. Munţii, lacurile, pădurile erau înzestrate cu sacralitate ; de asemenea, adorau focul, asupra căruia trebuia să vegheze cel mai tânăr fiu din familie. Şamanii aveau o autoritate destul de mare, mai ales la triburile de pădure.

Pronind de la acest nivel de dezvoltare economică şi spirituală, societatea mongolă cunoştea totuşi deosebirile de avere şi existenţa unei aristocraţii (noionii), care marca drumul spre apariţia statului. Triburile şi uniunile de triburi (ulusuri) se aflau cel mai adesea în conflict, elementul de unitate reprezentându-l o adunare a reprezentanţilor acestora, numită Kuriltai.

Marele han exercita o importantă putere, de tipul despoţilor orientali, colaborând totuşi în guvernare cu marea aristocraţie. Baza puterii hanatului mongol o reprezenta organizarea în unităţi teritorial-militare, alcătuite din grupuri de familii, care trimiteau la oaste o sută, o mie, zece mii de ostaşi (aceste unităţi de 10 000 purtau numele de tumen). Aceşte trupe erau conduse de şefi numiţi şi revocaţi de marele han. Constituind unităţi de cavalerie, oştile mongole aveau o extraordinară mobilitate şi o disciplină care le-a făcut imbatabile în vremea marilor cuceriri. Hanatul mongol dispunea, începând cu Gingis Han, şi de un cod juridic, Marea Iasă, care consfinţea structura ierarhică a societăţii şi autoritatea despotică a marelui han.

Gingis-han şi-a dat seama de fragilitatea legăturilor dintre uniunile tribale, care puteau oricând să reînceapă conflictele interne, şi a hotărât canalizarea spre exterior a potenţialului războinic al mongolilor. Încă de la Kuriltaiul din 1206, şamanii declaraseră că Gingis-han este trimisul Eternului Cer Albastru, astfel încât universalismul îşi putea găsi temeiuri în chiar credinţele tradiţionale mongole. Se adăugau influenţele ecfeptate din partea imperiului universal chinez, şi din partea creştinismului nestorian, acceptat de o parte a mongolilor. Marele han putea astfel să proclame vocaţia universală a cuceririlor mongole şi să orienteze energia lor războinică împotriva tuturor vecinilor, şi mai ales a marilor civilizaţii sedentare din apropiere. Marea expansiune mongolă a început cu supunerea triburilor din vecinătate, din valea fluviului Ienisei şi a triburilor uigure din Turkestanul estic. Direcţiile de expansiune au vizat apoi China, Asia Centrală, Orientul Mijlociu şi Apropiat, Europa estică şi centrală.

Cuceririle acestea, extrem de rapide, şi extinse pe un teritoriu imens, se explică prin educaţia războinică a mongolilor, rezistenţa lor deosebită la foame, oboseală, intemperii, prin cruzimea lor calculată. Era o tactică de a folosi masacre în masă atunci când nu obţineau supunere imediată, aceste având rolul de a descuraja populaţiile care doreau să le opună rezistenţă. De asemenea, mongolii s-au ilustrat în faţa celor învinşi prin superioritatea lor militară, datorată mai ales extraordinarei mobilităţi pe care o avea armata lor alcătuită în mod prioritar din călăreţi înzestraţi cu arme care acţionau la distanţă (arcuri, suliţe, arcane, etc). În urma contactelor cu China, mongolii deprinseseră şi utilizarea prafului de puşcă şi a maşinilor de asediu, ceea ce le-a facilitat asedierea şi cucerirea oraşelor. Ca tactici de luptă, foloseau în primul rând atacurile prin surprindere, se învârteau în goana cailor în jurul celor cu care luptau, simulau retragerea atrăgându-i astfel pe adversari în ambuscade. În anumite cazuri, mongolii au putut profita şi de divergenţele existente în interiorul civilizaţiilor pe care le-au supus. De exemplu, cucerirea Chinei a fost facilitată de faptul că în nord se instalaseră barbarii djurceni, iar suveranii Song din sud au colaborat cu mongolii pentru înlăturarea acestora. Apoi, mongolii s-au întors împotriva foştilor aliaţi pe care i-au învins la rândul lor. Supunerea cnejilor ruşi a fost uşurată de incapacitatea lor de a aduna o armată, şi se pare că şi de trădarea aliaţilor lor cumani, şi exemplele ar putea continua.

În urma cuceririlor mongole, s-a realizat cel mai întins stat din întreaga istorie a umanităţii, care se întindea de la Oceanul Pacific la ţărmurile nordice ale Mării Negre. Pentru guvernarea acestui conglomerat de popoare, aflate în stadii diferite de dezvoltare social-politică, multe dintre ele superioare lor, mongolii au făcut recurs la unele dintre instituţiile găsite în zonele cucerite, în special la cele chineze şi musulmane. După distrugerile provocate de campaniile militare, a urmat o perioadă de linişte « pax mongolica », favorabilă comerţului şi răspândirii unor achiziţii culturale (instituţii de origine chineză ajung inclusiv în spaţiul românesc).

Imensitatea teritoriului cucerit făcea imposibilă conducerea unitară, şi treptat acesta este împărţit între succesorii lui Gingis Han, care conduceau fiecare cite un ulus (teritoriu). Cel mai vârstnic dintre fii lui Gingis-Han, Djuci, ar fi trebuit să primească partea apuseană a cuceririlor, cele situate spre Europa, dar cum acesta a murit înaintea tatâlui său, moştenirea a revenit urmaşilor lui. Djagatai primea Asia Centrală, cu marile oraşe Samarkand şi Buhara, inclusiv Afganistanul. Cel mai tânăr fiu, Tuli, primea în stăpânire vechiul nucleu din Mongolia. Ogoday devenea mare han, stăpânind teritoriile chineze dobândite până în acel moment şi având misiunea de a continua expediţiile. Conducătorii de ulusuri trebuiau să recunoască autoritatea marelui han şi să continue colaborarea pentru consolidarea stăpânirii mongole în teritoriile deja cucerite,şi pentru cucerirea altora noi. În timp, aceştia nu se mai concertează, ci încep chiar conflicte intermongole, privitoare la controlul oamenilor, păşunilor, vămilor. Situaţia s-a stabilizat oarecum în vremea celei de-a doua generaţii de urmaşi ai lui Gingis Han, cu preţul transformării ulusurilor în state de sine stătătoare.

Ulusul lui Kubilay, nepot al întemeietorului imperiului, numit Mare Han dar nerecunoscut de toate căpeteniile mongole, cuprindea Mongolia şi China. Dinastia instaurată de el în China se conformează tradiţiei locale, îşi ia numele de Yuan şi rezistă până în 1368, când este alungată de la putere în urma marilor răscoale ţărăneşti.

Hulagu, fratele acestuia, conduce Ilhanatul Persiei, care se destramă îm 1335.

Ulusul lui Djuci, care vizase stăpânirea apusului, a dat naştere Hoardei de Aur (în lumea rusească, până spre Obi, având centrul puterii în stepele de la nordul Mării Negre). Hoarda de Aur şi-a păstrat puterea militară şi politică până în secolul al XIV-lea, dar şi după decăderea sa a mai rezistat vreme destul de îndelungată. La mijlocul secolului al XV-lea, pe seama sa se constituiau hanatele Crimeei, Kazanului, Astrahanului, Siberiei.

În Asia Centrală continua să existe ulusul lui Djagatai.

Pe la mijlocul secolului al XIV-lea lumea mongolă intrase în criză, pe de o parte datorită sedentarizării mongolilor, supusşi unui proces de aculturaţie din partea populaţiilor pe care le cuceriseră, pe de altă parte datorită efectelor marii ciume.

La sfârşitul secolului al XIV-lea (după 1370), un emir mongol turcizat, care nu făcea parte din familia lui Gingis-han, Timur Lenk, preia puterea în regiunea Ulusul lui Djagatai, şi îşi extinde stăpânirea asupra celei mai mari părţi a lumii mongole. El cucereşte Persia, subordonează Hoarda de Aur, ocupă Delhi, în India. Înfrângerea sultanului otoman Baiazid şi luarea sa în captivitate a permis întărirea poziţiei domnitorului Mircea cel Bătrân, devenit arbitru al situaţiei interne din imperiul otoman, şi în acelaşi timp a mai dat un răgaz de o jumătate de secol Bizanţului.

După moartea lui Timur (1405, pe când pornise o expediţie spre China) vasta lui stăpânire se dezmembrează în mai multe state, precum Ferghana, Khorasan, Afganistan.

2.5. Civilizaţia Islamului
2.5.1.Geneza Islamului
Islamul, una dintre marile religii universaliste ale lumii, a fost întemeiat de Muhammad, la începutul secolului al VII-lea.

Muhammad s-a născut pe la 570 în familia Hasim, tribul Quraish, din Mecca. Deşi tribul din care făcea parte era cel mai bogat şi influent din oraş, Muhammad are o situaţie destul de grea, fiind rămas de timpuriu orfan. Intră ca neguţător în servicul unei văduve bogate, Khadija, cu care se şi căsătoreşte la 25 de ani, pe când ea avea 40. Sprijinul primei sale soţii a fost esenţial la începutul activităţii sale profetice, ea fiind printre singurii care au crezut în primele sale revelaţii. Acestea au început să apară prin 610, când Muhammad avea în jur de 40 de ani, şi obişnuia să se retragă din lume spre a medita, într-o grotă de lângă Mecca. Într-unul din aceste momente, i-a apărut arhanghelul Gabriel care i-a poruncit să citească. (Iqra înseamnă „citeşte”, dar şi „profetizeză”).

Muhammad a început să predice la Mecca despre Dumnezeul Vechiului Testament, numit Allah în limba arabă, creatorul lumii şi al oamenilor, divinitate unică, atotputernică şi atotprezentă, căruia omul trebuie să i se supună necondiţionat (islam = supunere). Islamul nu acceptă Întruparea de tip creştin, întrucât consideră imposibilă coborârea Dumnezeirii la starea umană, dar îl consideră pe Iisus unul dintre marii profeţi din istorie, precursor al lui Muhammad. Nu există nici intermediari între Dumnezeu şi credincios, de tipul sfinţilor mijlocitori, chiar dacă, în timp, Islamul a ajuns să venereze o serie de persoane cu merite speciale. Primul între aceşti aleşi este Muhammad, Profetul (Rasul), simplu muritor, însărcinat însă cu comunicarea adevăratei Revelaţii, pe care musulmanii cred că evreii şi creştinii au primit-o la rândul lor, dar au înţeles-o doar parţial. De altfel, de-a lungul istoriei, musulmanii au fost, în general, toleranţi faţă de creştini şi de evrei, pe care îi consideră “popoare ale cărţii”, întrucât deţin o revelaţie scrisă, şi cu credinţa cărora recunosc că au o serie de puncte comune

Mesajul lui Muhammad propovăduia un monoteism riguros, dar avea şi o încărcătură socială importantă. El vorbea despre egalitatea tuturor oamenilor în faţa lui Dumnezeu, datoria pe care o are comunitatea în a combate sărăcia, caracterul nedrept al sclaviei. Aceasta explică în parte de ce, la începuturile predicii lui Muhammad, în afara câtorva convertiţi din familia apropiată, mesajul său a atras numeroşi săraci din societatea din Mecca. Dar critica societăţii vremii l-a adus în conflict cu membrii bogaţi ai tribului Quraish, care încep persecutarea adepţilor acestuia, dintre care un număr important se refugiază la curtea suveranului creştin din Abisinia.

Muhammad părăseşte în 622 Mecca, împreună cu un grup de adepţi, între care colaboratorul său apropiat Abu Bakr. Ei se refugiază la Yathrib, oraş situat într-o oază la nord de Mecca. Această fugă, hegira, de la Mecca la Medina (Oraşul Profetului, numele pe care îl primeşte Yatrib-ul) marchează începutul erei islamice. Muhammad, al cărui mesaj fusese răspândit de dinainte la Medina, este primit în triumf şi devine conducătorul religios şi politico-militar al oraşului. El încheie pacte de colaborare şi sprijin reciproc cu comunităţile nemusulmane din oraş, sub conducerea sa este organizată viaţa religioasă a convertiţilor, şi de asemenea este înfrântă armata superioară numeric trimisă de qurayshiţi împotriva Medinei.

Urmează apoi un îndelungat război de uzură, în care adepţii lui Muhammad atacă şi jefuiesc caravanele pe care se baza prosperitatea Meccăi, ceea ce-i îndeamnă, în cele din urmă, pe qurayshiţi să cedeze. Cei din Mecca acceptă să se convertească, Muhammad revine în oraşul său natal, care devine din acel moment punctul de orientare a rugăciunii musulmane (qibla) şi loc de pelerinaj (hadj) al credincioşilor. (Pe când se afla la Medina, Muhammad ceruse ca rugăciunea să fie îndreptată spre Ierusalim, oraşul sfânt al evreilor şi al creştinilor). La Mecca, Muhammad precizează doctrina, transformă Islamul într-o putere redutabilă, mai ales datorită vocaţiei misionare pe care i-o insuflă (fiind adevărata religie, Islamul trebuie în cele din urmă să fie îmbrăţişat de întreaga umanitate, chiar cu preţul impunerii sale cu forţa).

Este precizat acum cultul pe care orice musulman trebuie să-l aducă lui Dumnezeu, şi în care esenţiali sunt „cei cinci stâlpi ai Islamului”.

• 
  Mărturisirea de credinţă, care afirmă că nu există alt Dumnezeu în afara lui Allah şi că Muhammad este profetul lui. Rostirea acestei mărturisiri în public este condiţia intrării credinciosului în comunitatea musulmană.
  
• 
  Rugăciunea, care trebuie făcută de cinci ori pe zi, la anumite ore, după purificări rituale, cu faţa înspre Mecca. Actul ritual al rugăciunii este punctat de plecăciuni adânci şi prosternări, iar textul ei constă din versete sau surate (capitole) din Coran, alese de credinciosul care trebuie să ştie pe dinafară Cartea sfântă.
  
• 
  Milostenia în favoarea sărmanilor (zakat), devenită apoi un adevărat impozit pe venit, în valoare de 2,5%, destinat ajutorării celor aflaţi în necesitate, răscumpărării robilor, întreţinerii ulemalelor, etc.
  
• 
  Postul Ramadanului presupune privarea de hrană şi băutură de la răsăritul la apusul soarelui, ca şi abţinerea de la relaţii sexuale, în luna a noua a calendarului lunar folosit de musulmani.
  
• 
  Pelerinajul (hadj), pe care fiecare musulman care îşi poate permite din punct de vedere financiar şi al stării de sănătate trebuie să-l facă o dată în viaţă la Mecca. Aici pelerinul trebuie să înconjoare moscheea de la Kaaba, unde se află piatra de origine meteoritică, simbol al unităţii lumii islamice, şi apoi aruncă o piatră în obeliscul ce simbolizează puterea diavolului, a Satanei.
  

Comunitatea de credincioşi îl alege drept calif (urmaş) pe Abu Bakr, socru al lui Muhammad, care se număra printre primii convertiţi, şi care deja supraveghea, la rugămintea Profetului, rugăciunea comună. Lui îi urmează Umar, apoi Uthman, din importanta familie a Umayyazilor de la Mecca. În timpul acestuia din urmă are loc „îngheţarea Revelaţiei”, prin fixarea în scris într-o versiune unică şi oficială a celor spuse de Muhammad şi existente până atunci în diverse consemnări ale celor ce îl ascultaseră pe Profet. Ia astfel naştere Coranul, Cartea Sfântă a musulmanilor, cuvântul lui Dumnezeu.

Uthman e asasinat în 656 de partizanii lui Ali, vărul şi ginerele Profetului, cea mai apropiată rudă a acestuia pe linie masculină. Ali nu se dezice de ucigaşi, deschizând astfel calea schismelor în Islam. După ce a fost ales calif, Ali a trebuit să facă faţă opoziţiei conduse de Muawyia, guvernator al Siriei în vremea lui Uthman. Pierzând arbitrajul organizat între el şi Muawyia, întrând în conflict cu kharidjiţii, un grup important al armatei sale, partizani ai purităţii doctrinare a islamului, Ali sfârşeşte prin a fi asasinat de aceştia în 661. Calif este ales acum Muawyia, care stabileşte capitala la Damasc şi întemeiază dinastia Umayyadă, rămasă la putere până în 750.

Aceste evenimente politico-militare au avut efect în planul doctrinar, întrucât apar primele schisme din istoria agitată a Islamului, în special cele dintre şiiţi şi sunniţi.

Indiferent de doctrina pe care o împărtăşesc, musulmanii recunosc faptul că aparţin unei singure religii, ceea ce neagă celor din alte mişcări fiind absenţa credinţei corecte, a ortodoxiei.