M. Sadoveanu

4.1. Obiceiuri legate de naşterea pruncilor

Un proverb străvechi spune, ,, mulţimea copiilor, averea românului” . Naşterea a fost întotdeauna un prilej de bucurie pentru orice cuplu proaspăt întemeiat.

Pentru bănăţeni valoarea unei naşteri ia alte conotaţii, întrucât majoritatea au adoptat după ,,modelul nemţesc’’, doar o singură naştere sau cel mult două, pentru a nu fi în pericolul de a se împărţi averea. Dar cu toate acestea, existau şi familii care nu ţineau cont de acest principiu. Pentru femeile din vechime, sterilitatea sau neputinţa de a avea copii, era o mare pedeapsă, fiind considerate de comunitate pedepsite de Dumnezeu. Acestea, pentru a avea copii mergeau pe la mai multe mânăstiri şi biserici, pentru a li se citi rugăciuni. Femeile care făceau avorturi pentru a nu avea copii, se zicea că în cealaltă lume le sug şerpii de sâni.

Datorită faptului că bănăţenii aveau unul sau doi copii, rar depăşindu-se acest număr, au fost determinaţi să aibă mare grijă de ei, iar din această mare grijă s-au născut tot felul de superstiţii şi tradiţii pe care mama sau o altă persoană din familie trebuie să le îndeplinească, pentru a feri copilul de boală sau de ,,lucrările celui rău”.

Aşadar încă de la naştere se cunosc astfel de tradiţii. Atât în trecut , cât şi în prezent moaşa are numeroase atribuţii. Femeile din vechime năşteau acasă, fiind asistate de moaşă, care tăia ombilicul copilului. Tot ea îi făcea prima scaldă, turnându-se în văniţă sub forma crucii apă sfinţită, pe care naşa o aduce de la biserică, fire de busuioc, tămâie, care să-l ferească de duhurile rele. După baie, dacă soarele a asfinţit, nu se scoate apa din cameră până a doua zi, când este aruncată la flori sau la rădăcina unui pom.

În prezent femeile nasc în spitale, dar tot moaşa aduce mama şi copilul acasă, îmbrăcat în haine noi. Apoi trei zile îi aduce proaspetei mame mânca-re gătită.

Copilul nu se scotea din casă până la botez şi nici nu se lăsa singur. În pătuţul copilului se puneau fire de busuioc, o icoană sau o carte de rugăciuni şi un cuţit ,,ca cel rău să nu se apropie de el, iar în cazul în care vrea să se apropie, să se taie’’⁶⁵. Copilul avea legat la mâna dreaptă o aţă roşie, pentru a fi ferit de deochi. Tot împotriva deochiului li se tăia vecinilor , cunoscuţilor care veneau cu daruri la nou-născut o şuviţă de păr sau aţe dintr-o haină.

Dacă copilul se îmbolnăvea i se descânta astfel :

,,Fugi gigiochi dintră ochi

Dintră sprâncene,

Dintră toate osciurelele,

Din creii capului,

Din zgrâşiul nasului,

Din faţa obrazului,

Din somnul lui,

Şăgerea lui,

Sângele lui,

Cum să duce fumul pă coş,

Gunoiul în bucluc.

Cum să dăsparce noapcea dă zî

Şi zâua dă cătră noapce

Aşa să să dăspartă

Rălile , ogârsălile,

Să să ducă- n munţî

Cu piatră muşchiată,

Unge nu-i cocoş cântător,

Pasăre cântătoare

Şî iarbă verge.

Acolo să-ş’ facă masă, casă

Pământ dă umblat

Şî loc dă stat,

(Numele) să rămână curat, luminat,

Ca Maica Domnului care l-a lăsat.

Io, dăscântătoare,

Maica Domnului lecuitoare.

Io pun dăscântecul,

Maica Domnului să pună leacul.”

Se pune într-un pahar apă şi tămâie, care se ţine într-o mână, iar în cealaltă un cuţit ascuţit, cu care se face semnul crucii în apă.

La sfârşitul descântecului se ia jar din cuptor şi se spune:

,, Cum se stâmpără cărbunii în apă, aşa să se stâmpere rălile, durerile de la (numele) să rămână curat, luminat…..să pună leacul’’.

Cuţitul se pune la balamalele de la uşă, iar copilului mama îi face cruce cu apa din pahar.

Hainele de botez sunt cumpărate de naşă şi în mare parte sunt de culoare albă. La plecarea spre biserică, numărul persoanelor trebuie să fie impar.

Există o tradiţie care opreşte mama să participe la acest act, copilul fiind dat pe mâna părinţilor spirituali. Cât timp copilul este cu naşii la biserică, mama trebăluieşte prin casă, pentru ca pruncul nou botezat să le deprindă pe toate şi să fie dibaci în tot ceea ce face. Dacă pruncul este fetiţă, mama face treburi specifice unei femei: găteşte, face curăţenie, coase, se aranjează, citeşte, iar dacă este băiat specifice unui bărbat: repară maşini, taie lemne, îngrijeşte animalele, citeşte.

La întoarcerea de la biserică, copilul este dat mamei pe geam. Mai există o tradiţie ca, batista cu care este miruit copilul de preot să nu o vadă mama, în caz că nu mai doreşte să nască .

Apoi urmează masa în cinstea pruncului, căruia înainte de miezul nopţii i se aduceau daruri.

Credinţe:

• 
  Pentru ca o femeie însărcinată să afle dacă va naşte băiat sau fată, se fac următoarele încercări:
  
  • 
    Se leagă la ochi şi este pusă să aleagă un cuţit sau o foarfecă: dacă alege cuţitul, va naşte băiat, iar dacă alege foarfeca, va naşte fată;
    
  • 
    Pe neobservate i se pune sare pe cap femeii însărcinate: dacă prima dată va pune mâna la cap, are fată, iar dacă pune mâna la burtă, are băiat.
    

• 
  Scutecele spălate ale copilului trebuie strânse de pe sârmă înainte de asfinţit pentru ca acesta să nu viseze urât şi pentru a-l apăra de rele;
  
• 
  Scalda copilului (apa în care a fost scăldat) se aruncă într-un loc curat;
  
• 
  Femeia lăuză să nu meargă după apă la fântână timp de 6 săptămâni, că o spurcă;
  
• 
  O femeie însărcinată nu este bine să fure, pentru că nou născutul va avea semne pe corp. De asemenea, nu este bine să se mire sau să se sperie de ceva;
  
• 
  Copilul nebotezat nu este bine să-l laşi singur în cameră;
  
• 
  Dacă nu este botezat, nu este bine să-i descânţi;
  
• 
  Când vine cineva să vadă copilul nebotezat, este bine să-i lase o scamă din bluza sa ori fire de păr c a să nu-i fure somnul copilului;
  
• 
  În timpul botezului mama copilului rămâne acasă şi face diverse lucruri în gospodărie pentru ca el să fie harnic şi priceput;
  
• 
  Când iese copilul din biserică, naşa scutură puţin clopotele, ca nou născutul să aibă glas plăcut precum al clopotelor;
  
• 
  Lumânarea de la botez se pune la geam;
  

Pentru înfăptuirea nunţii, părinţii ,, cinărului’’ ⁶⁶ trebuiau să meargă la casa ,,cinărei^’’, în peţit, pentru a discuta cu părinţii acesteia dacă sunt de acord să o mărite cu feciorul lor. Cei ce mergeau în peţit erau întotdeauna în număr impar şi erau aşteptaţi de părinţii fetei, care pregăteau o masă. Tot atunci se stabilea data logodnei şi a nunţii.

,,Căpara’’⁶⁷ se făcea întotdeauna la casa fetei, chiar dacă mergea noră sau nu. Naşii erau ai mirelui, doar dacă acesta nu avea, se puneau naşii miresei. Tot acum, mirele îi dăruieşte miresei verigheta. Mirii poartă în acea zi haine cumpărate de viitorii socri. Unele cupluri în ziua logodnei făceau căsătoria civilă.

Nu la multă vreme urma nunta, care era anunţată cu trei săptămâni înainte la biserică. Cu o săptămână înainte de nuntă, mirii se împărtăşeau la biserică. Tot în acea zi două femei, rude cu mirii chemau oamenii din sat la nuntă.

În ziua nunţii , ,,giverii’’⁶⁸ mergeau după naşi. La naşi se află deja muzicanţii, ,,stăghişul”⁶⁹ şi ,,iapa”⁷⁰. Nuntaşii erau serviţi cu ţuică şi prăjituri, apoi plecau împreună după mireasă.

Odată ajunşi aici, doi giveri încredinţau mireasa, mirelui şi naşilor. În momentul în care givărul rostea următoarele cuvinte, „Iartă-ne naşule şi ne alduieşte”, mireasa înainta câte un pas, iar naşul răspundea astfel, „Vă iert, vă alduiesc şi în grija lui Dumnezeu vă las”. După repetarea de trei ori a acestui moment, naşul, cu ajutorul unei cârje aşează după gâtul miresei „sovunul”⁷¹

Înainte de a pleca la biserică, o femeie în vârstă îi tămâiază pe miri, apoi îi pune să treacă peste jar cu tămâie. Mirele este dus la biserică de două fete (surorile lui sau ale miresei), iar mireasa de doi băieţi(fraţii ei sau ai mirelui ).

Logodna se făcea în faţa uşilor împărăteşti, acest obicei păstrându-se şi acum. Apoi la cununie, după ce preotul pune mirilor cununile pe cap, mamele mirilor le prind în spate ,, sovunul’’.

Mireasa era îmbrăcată în alb. Pe cap purta o năframă brodată sau cusută cu dantelă-un colţ se lăsa pe spate şi celelalte se prindeau până după ureche, părul fiind făcut coc. ,, Cotrinţele”⁷² erau brodate în relief, cea din faţă fiind mai lată decât cea din spate. Mirele era îmbrăcat în izmene, cămaşă, legaţi la brâu cu ,,praşchie” ⁷³ încălţaţi cu cizme înalte.

La ieşirea din biserică, mirii împreună cu nuntaşii joacă hora, apoi se îndreaptă spre casa unde se ţine nunta. Acolo mireasa se urcă pe o masă, împrăştiind boabele de grâu dintr-un ciur, la sfârşit aruncându-l peste cap şi pe acesta. Se spune că, dacă loveşte o persoană de sex feminin cu ciurul, va naşte fată, iar dacă este de sex masculin un băiat.

În mijlocul ,,voreţului”⁷⁴este pusă o masă cu bunătăţi, unde stau mirii şi naşii. Aceştia împreună cu ,,goşcii”⁷⁵ intră la masă, iar ceilalţi nuntaşi se distrează. Spre seară cu toţii aşteptă sosirea căruţei cu zestre.

Următorul eveniment important din cadrul nunţii este ,,strâgarea şinstălor”, adică dăruirea mirilor. Rudele mirilor aduceau banii prinşi pe un schelet de lemn şi împodobit cu faţă de masă, numit „pom cu bani”. Apoi se cânta ,,Jocul miresei’’ unde mireasa era jucată pe bani .

Pe vremuri nunţile ţineau două zile, de duminică până luni noaptea. Luni, la ,,Gostâie”, nuntaşii mergeau cu daruri la naşi, iar mai târziu la o fântână sau la râu. Mirii duc o găleată împodobită cu o ,, şcergură”⁷⁶, în care iau apă şi udă nuntaşii. Nunta continuă acasă până marţi dimineaţă.

4.4. Obiceiuri legate de înmormântare
În Banat cultul morţilor nu este aşa de dezvoltat precum în Oltenia sau în alte zone ale ţării, dar se poate observa cu uşurinţă credinţa bănăţenilor în viaţa de apoi şi în învierea morţilor. Această credinţă a fost transmisă de la o generaţie la alta, iar obiceiurile legate de aceste momente , au fost amplifica-te pe parcursul timpului.

Conform credinţelor populare există anumite semne, care prevestesc moartea cuiva. Persoana poate să fie din casă sau din împrejurul unde se arată astfel de semne:

• 
  pocnirea unor obiecte din casă,
  
• 
  spargerea farfuriilor, oglinzilor,
  
• 
  căderea unei oglinzi sau a unei icoane şi spargerea ei,
  
• 
  cântecul cucuvelei în apropierea casei
  
• 
  visul cu morţi din familie.
  

Ritualurile încep în timpul agoniei muribundului, când cineva din familie îi pune în mână celui ce îşi dă ultima suflare o lumânare împletită în trei . Aceasta se ţine aprinsă până ce şi-a dat duhul, apoi este folosită la toate pomenile până la un an.

După ce se constată decesul, acesta se ţine trei ore în locul în care a murit, apoi îl spală, îl îmbracă şi îl pune pe masă fără sicriu. Masa este împodobită cu ,,ponevi’’, ,,măsai’’⁷⁷, la cap se pune o pernă albă brodată, umplută cu paie. Sub mort se aşează un cearşaf alb, iar peste altul mai subţire, numit ,,sălie’’. Pe pieptul decedatului se află pe o farfurie o lumânare sub formă de colac, numită ,,lumânarea de stat’’ şi crucea de la biserică.

Un alt ritual este ,, chicitul mortului’’(aranjatul) în ,,săcrin’’⁷⁸, când acesta este dezlegat la picioare de cel care l-a legat. În sicriu se pun următoarele lucruri: rug, tămâie, fosfor de la chibrituri, mac (,,să numere ca să nu mai vină acasă’’), 44 de monede pentru a plăti la vămi şi păpuşi făcute din hainele vechi ale mortului. Păpuşile se fac în funcţie de numărul membrilor din familie rămaşi în viaţă, pentru a nu-i fi mortului dor de aceştia şi a-i lăsa în pace.

Sub sicriu se pune o scândură, din care la ieşirea mortului din casă se face un podeţ, zicându-se ,, să-i fie trecătoare’’. În camera în care se află răposatul se acoperă oglinzile cu pânză albă, iar la fereastră se pune o cană cu apă. Se zice că nu e bine să scoţi gunoiul din casă până la înmormântare .

În acest timp, femeile din sat vin cu pomană: făină, flori, lumânări ,,numite’’⁷⁹ morţilor din casa lor, iar seara vin la ,,păzit”⁸⁰. Până la înmormântare, ,,crâsnicul’’⁸¹ bisericii trage ,,arngul’’⁸² cel mare de trei ori pe zi: dimineaţa, la prânz şi seara.

În trecut exista obiceiul, ca la răsăritul soarelui un grup de femei să cânte un bocet numit ,, Zorile’’, care avea următoarele versuri:


,,- Scoală, scoală,

Cocoşii or cântat,

Golâmbii or zburat,

Zorii mi s-or vărsat,

Trandafire, fire,

Rău ieşişi la fire.