M. Sadoveanu
|
|  Yüklə 353 Kb.
|
MăguriceaÎnălţimea dealului Măgura este de 285 m. De-a lungul Tăului se întinde lunca, cu pământ fertil – brun, favorabil culturilor de cereale. Acest tip de sol, cu însuşiri fizico-chimice moderate şi bune, necesită îngrăşăminte pentru creşterea gradului de fertilitate. În satul Soceni, care aparţine comunei Ezeriş, există o rezervaţie fosiliferă. Punctele fosilifere se află în izlazul satului, pe văile Turislavului şi Poliţoanei şi cuprind depozite de faună de vârstă sarmatică şi ponţiană, cu peste 2500 specii de gastropode şi lamelibranhiate.
Datorită aşezării judeţului în partea de sud-vest a ţării, nu departe de Marea Adriatică şi la adăpostul Munţilor Carpaţi, teritoriul său se integrează climatului temperat-continental moderat, subtipul bănăţean cu nuanţe submediteraneene. Subtipul climatic bănăţean se caracterizează prin circulaţia maselor de aer atlantic şi prin invazia maselor de aer mediteraneean, ceea ce conferă caracter moderat regimului termic, cu frecvente perioade de încălzire în timpul iernii, cu primăveri timpurii şi cantităţi medii multianuale cu precipitaţii relativ ridicate. Clima reprezintă elementul de legătură dintre ceilalţi factori geografici, din a căror contopire ia naştere peisajul, mediul natural, în care se desfăşoară viaţa şi activitatea comunităţii. Teritoriul comuniei Ezeriş are un climat ce se integrează în climatul general al ţării, adică temperat-continental, cu ierni blânde şi veri cu temperatui medii. Ţinutul este ferit de intemperii datorită dealurilor care îl înconjoară. Temperatura medie anuală este cuprinsă între 9 – 100 C. Vânturile sunt diferite ca direcţie şi intensitate, specifice sunt cele de nord şi de sud, dar şi vântul caracteristic acestor zone, care se intensifică cu o oarecare regularitate, cu denumirea populară de Coşava7. Precipitaţiile se încadrează şi ele în mediile anuale respectiv 700 – 800. O caracteristică a precipitaţiilor este că sunt foarte neregulate: anii foarte ploioşi alternează cu cei secetoşi. Din cauza precipitaţiilor abundente, în ultimii ani8, răul Tău iese din matcă, inundând lunca şi gospodăriile din vecinătatea acesteia.
Cea mai importantă apă, care străbate satul este pârâul Tău, care îşi are izvoarele la poalele Muntelui Semenic, deasupra comunei Târnova. În acest râu se varsă pârâul Crăioane. Spre Fârliug (aproximativ 5 km în avale de Ezeriş) intersectează şisturile cristaline, dând naştere unui defileu epigenetic.
În acest râu se varsă pârâul Crăioanea. 1.4. Cadrul natural Semnalăm în zonă marea varietate a cadrului natural, bogăţia florei şi a faunei, deoarece judeţul Caraş – Severin se află la limita nordică a influenţelor mediteraneene. Bogăţia vegetativă a acestei zone cuprinde specii de arbori şi arbuşti. Vom numi cele mai întâlnite specii de arbuşti:
Arborii specifici zonei:
Plante medicinale:
Capitolul II. Istoricul localităţii2. 1. Banatul –provincie românească Cercetările şi descoperirile arheologice întâmplătoare sau care au avut la bază un plan bine pus la punct de către oamenii însetaţi de cunoaştere au scos la iveală vestigii aparţinând tuturor marilor diviziuni ale istoriei, încât epoca străveche nu mai înseamnă pentru cei ce se hrănesc cu istorie o necunoscută, ci ne înfăţişează în toată splendoarea mileniilor sale un Banat care s-a făcut pe sine sălaş diferitelor civilizaţii. Toate aceste descoperiri arheologice vin să dovedească o ,,intensă şi continuă viaţă omenească pe teritoriul Banatului , începând cu Paleoliticul,19 adeverind totodată că acest teritoriu ,,a fost locuibil şi locuit.”20 Poporul roman, format în spaţiul carpato - danubiano- pontic, a locuit pe aceste meleaguri de la începutul mileniului I al erei noastre ,fără să le părăsească niciodată. Deşi constituie un tot unitar ,ca puţine alte popoare ,totuşi ,din cauza condiţiilor istorice vitrege ,provinciile româneşti au fost obligate să ducă o existenţă politică separată, ceea ce a determinat ca fiecare să se dezvolte cu trăsăturile sale specifice . Aflat la graniţele de vest ale pământului românesc, teritoriul ce poartă numele de Banat, a constituit prin numeroasele şi variatele sale bogăţii ,prin poziţia geografică admirabilă ,un loc propice de dezvoltare a societăţii omeneşti. Banatul a avut o istorie zbuciumată, a cunoscut stăpâniri diferite, dar bănăţenii au rămas în ţinutul lor de baştină. În urma colonizărilor făcute, ponderea populaţiei în Banat o formau românii ,ei fiind principalul factor producător de bunuri materiale şi spirituale. Ponderea însemnată a populaţiei româneşti, în Banat este adeverită şi de faptul că acest teritoriu a fost împânzit în sec. XIV-XV cu districte româneşti numeroase şi bine organizate. Opt dintre ele erau districte privilegiate ,printre care se număra şi districtul Caransebeşului, care avea o situaţie asemănătoare cu a celorlalte districte româneşti din Transilvania.21 Elementul românesc îşi va menţine şi în secolele următoare preponderenţa în Banat ,cu toate suferinţele şi prigonirile ce s-au abătut asupra sa. O numeroasă populaţie românească este atestată şi din vremea stăpânirii turceşti asupra Banatului, în perioada 1552-1716. Necontenitele războaie dintre austrieci şi turci, de la sfârşitul sec. al XVII-lea, au ca rezultat eliberarea Ungariei şi a provinciilor româneşti din apusul Transilvaniei ,Banatul rămânând încă sub stăpânire turcească. Înscăunarea stăpânirii austriece în Banat în anul 1718, a dus la împărţirea acestuia în 11 districte, populaţia românească fiind destul de numeroasă în aceste districte. O bună conscripţie a localităţilor româneşti din Banat ,pe la anii 1690-1700 se află în manuscrisul cu titlul ,,Conscripţio districtuum” (Conscripţia districtelor), aflat în colecţia Marsigli din Bologna. Satul Ezeriş aparţinea districtului Bocşa.22 Colonizările repetate de elemente străine, n-au reuşit să modifice situaţia demografică din acest ţinut. Astfel, în 1743,populaţia românească a Banatului trăia în 380 de sate ,din cele 542 câte cuprindea statistica fiscală a anului respectiv,iar în anul 1770 existau 181639 români din totalul de 317928 locuitori ai Banatului. Raţiuni politice au determinat pe cei din conducerea imperiului austriac să treacă Banatul provincial sub administraţia maghiară, între anii 1778-1780.Aceştia au împărţit Banatul în trei comitate: Torontal, Timiş şi Caraş, dar pentru conducere au fost aduşi nobili şi funcţionari maghiari. În această perioadă satul Ezeriş avea 242 case şi aparţinea comitatului Caraş, districtului Vărşeţ.23 Populaţia românească din Banat îşi va menţine aceeaşi pondere însemnată şi în sec. al XX-lea. Se constată că Banatul este un ţinut incontestabil românesc, un lăcaş în care s-au păstrat cu sfinţenie, în pofida vitregiilor timpului, tradiţia şi conştiinţa românească. 2.2. Ezerişul în istorie Istoricul român A.D. Xenopol afirmă că satul Ezeriş se găseşte pe locul vechiului castru roman Aizis sau Aixis , cetate întărită pe traseul parcurs de trupele romane în primul război dintre daci şi romani, de la Berzovis spre Tapae „ De la Berzovia Traian la Aixis sau Azizis, cum îi zice Tabula lui Peutinger, si care nume pare a fi păstrat în Igirişul (lângă Fîrliug) de astăzi aşezat după râul Bărsava”24. Se pare că, trupele romane au trecut prin Valea Macovăţului , distrugând totul în drumul lor. Aceste informaţii nu sunt documentate prin săpături arheologice sau date istorice precise , fiind o ipoteză a istoricului. La intersecţia cu drumul Bocşa exista o fântână din timpul primei incursiuni romane (101-102) şi atât pe hărţile militare silvice , cât şi în toate schiţele cartografice era sub denumirea de „fântâna romană”. Aceasta a fost acoperită în anul 1974, când s-a asfaltat şoseaua Lugoj - Soceni. Originea istorică a satului se pierde în negura trecutului îndepărtat. O versiune în legătură cu originea satului este cea auzită de la fostul inginer Cristen, şef de ocol silvic la Brebu, care a studiat arhivele din Viena. Acesta afirmă că, satul ar fi fost aşezat în valea Zidita, ce se găseşte la cca. 4 km de actuala aşezare spre sud-vest. Satul avea numele de „Zecita” după zeciuiala pe care locuitorii o dădeau boierului. Unul dintre boieri, Xar de Ezer ar fi mutat satul pe locul unde se găseşte astăzi, pe cotul brusc pe care-l formează vechiul drum roman Berzobis-Tapae, dându-i numele lui , de „Ezeriş”25. Prima atestare documentară este din anul 131926. Existau în valea Zidita urme de aşezare şi o deschizătură în deal, năpădită de vegetaţie , astupată în parte cu pământ , care seamănă a fi o gaură de mină probabil din vremea daco romană. În jurul acestei intrări sau făcut săpături. Între 1552 şi 1718 nu avem mărturii documentare. Totuşi, din manuscrisul cu titlul „Conscripţio districtuum ” (Conscripţia districtelor) aflat în colecţia Marsigli din Bologna, reiese că Ezerişul aparţinea districtului Bocşa prin anii 1690-1700.27 La scurtă vreme după izgonirea turcilor din Banat, de către austrieci şi instalarea acestora la putere, Ezerişul, împreună cu alte 72 de sate, aparţinea districtului Vârşeţ. În conscripţia cabinetului secret din Viena, făcut în 1717, localitatea Ezeriş este menţionată cu 52 de case, fiind socotită una din comunele mari ale districtului, de la începutul secolului al XVIII – lea.28 Din „Statistica bisericilor din Eparhia Caransebeş” din 15 ianuarie 1757, publicată de I.D. Suciu în „Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului” reiese că Ezerişul avea 191 de case, iar în anul 1776 existau 242 de case.29 Tot din această perioadă datează, pe raza satului, poduri peste ape, cel mai vechi pod de acest tip este cel care s-a construit în timpul domniei Mariei Tereza, cu prilejul trecerii acesteia prin Banat. Unul dintre poduri se află pe drumul spre Câlnic30, în apropierea cantonului CFR, iar celălalt în Valea Lupilor, parţial distrus. Raţiuni politice au determinat conducerea imperiului austriac să treacă Banatul provincial (aflat sub administraţie civilă austriacă din 1751), sub administraţie maghiară, între anii 1778 – 1780. Această schimbare a dus la împărţirea Banatului provincial în trei comitate: Caraş, Timiş şi Torontal, Ezerişul aparţinând comitatului Caraş, cercului Caraşova.31 Zona Banatului devine din nou, câmp de luptă între anii 1788 – 1790, când au reizbucnit conflictele militare între Imperiul Otoman şi cel austriac. Războiul a adus cu sine foamete, boli, distrugeri de vieţi omeneşti şi de bunuri materiale. Nici ezerişenii nu au fost scutiţi de aceste nenorociri, satul fiind ars în anul 1788, când locuitorii s-au retras din calea turcilor în pădurile de la Zleamăn, spre Ramna. Acolo, împreună cu locuitorii Fîrliugului, s-au luptat cu turcii, românii ieşind învingători. Ca urmare a acestui fapt, satul Ezeriş a primit titlul de Craivaroş şi drepturile care îi reveneau acestui titlu. În cronica Câlnicului, deoarece se pare că cea a Ezerişului a dispărut în cel de-al Doilea Război Mondial, se vorbeşte despre luptele cu turcii pe care locuitorii celor două sate le-au avut la locul numit Buza lui Vlad. La Obârşia lui Balint – Cremeniţa, se găseşte în deal o deschizătură adâncă de aproximativ 3 metri, despre care se presupune că ar fi fost un tunel de comunicare între cetăţile turceşti. Această informaţie nu este atestată documentar, ci a fost transmisă pe cale orală, culeasă fiind de la localnici. În 1873, din confiniul militar se formează comitatul Severinului şi incorporează comitatul Caraşului sub denumirea de Caraş – Severin, acestuia aparţinându-i şi satul Ezeriş. Banatul rămâne în continuare sub dominaţie austro-ungară. În jurul anului 1895, un brigadier silvic pe nume Bogdan Nicolae (urmşii lui fiind azi, fam. Berdacicu) a confecţionat o bancă şi o masă pentru popas, în vârful dealului Priod (la jumătatea drumului dintre Ezeriş şi Bocşa). Acest loc se identifică şi azi cu numele de „Scaunul lui Bogdan”, regăsindu-se, cu exactitate pe hărţile silvice actuale, la berna cu nr. 133 din U.P. V (Unitatea Amenajistică a Pădurilor32). În timpul Primului Război Mondial (1914 - 1918), bărbaţii din Ezeriş au fost încorporaţi în armata austro-ungară şi au fost siliţi să lupte pentru interese străine lor. În urma unui ordin au fost luate clopotele de cupru ale bisericii, pentru a fi prelucrate şi transformate în muniţie. Lângă primăria din centrul satului a fost ridicat, în anul 1938, un monument33 pe care se află scrise numele eroilor căzuţi în Primul Război Mondial. Iniţiatorii construirii acestui monument au fost: înv. Ioan Pătraşcu (preşedintele comitetului), preoţii Lazăr Voin şi Ioachim Jurca, primarul Petru Şofea, notarul Pantelimon Popa, încasatorii Petru Putnic, Nicolae Putnic, Dimitrie Vuia. Dintre toţi cei care au participat la lupte, 51 nu s-au mai întors. Aceştia sunt: Antonie Bogdan 33334 Vilmoş Roşca 136 Dimitrie Şofeia 64 Ianăş Stroia 37 Nicolae Stroia 37 Petru Drăgan 271 Ion Drăgan 40 Petru Imbrea 19 Anton Imbrea 19 Nicolae Nistor 206 Gheorghe Chincea 400 Traian Drăgan 354 Petru Drăgan 384 Nicolae Ştefoni 131 Dimitrie Ştefoni 266 Petru Rus 171 Nicolae Zuza 277 Petru Brândan 244 Petru Giurgianu 226 Dimitrie Răduleţ 293 Ion Sârbu 173 Petru Oprea 332 Petru Ursu 228 Petru Jurca 351 Petru Sârbu 344 Simion Cata 241 Iosif Oprea 222 Petru Putnic 291 Voin Bătrâna 239 Ianăş Lucaci 208 Traian Putnic 338 Antănie Stoica 260 Nicolae Drăgan 312 Nicolae Putnic 330 Martin Ciorogariu 252 Anton Lucaci 139 Pavel Peica 22 Ianăş Necşa 82 Petru Necşa 83 Ianăş Stroia 99 Petru Gălan 399 Petru Drăgan 38 Anton Eremia 21 Ion Vrăbăţ 130 Traian Necşa 170 Nicolae Ştefon 32 Anton Guruian 150 Nicolae Lungocea 90 Nicolae Stoica 297 Petru Priboi 79 Nicolae Ciurariu - După Marea Unire de la 1918, Ezerişul intră în România Mare, iar în cursul lunii iunie 1919, autorităţile române preiau întreaga administraţie din judeţul Caraş – Severin, primul prefect român fiind George Dobrin. În anul 1939 au începu concentrările pentru armată, iar doi ani mai târziu a izbucnit al doilea război mondial. Nici de această dată ezerişenii nu au fost scutiţi de nenorociri. Pentru a reda cât mai concret aceste evenimente, prezentăm în continuare relatările domnului Nicolae Berdacicu (născut la 03.03.1920), veteran de război „Am început serviciul la 17 ani la U.D.R. (Uzinele Domeniilor Reşiţa), ca ajutor de pădurar. La 18 ani am fost luat ca prim-militar pentru instrucţie, care avea loc la Bocşa, în fiecare duminică, îmbrăcat în haine civile.35 În toamna anului 1938, pe când eram la un depozit de lemne, s-a anunţat mobilizarea dată de Hitler. Trei ierni am petrecut pe front: primul an în munţii Tatra, apoi în Caucaz, iar al treilea an în Crimeea. În august 1942 am început armata în Rusia, în linia întâi. Am fost îmbarcaţi în trenuri până peste Nistru – Bug – Nipru. Primele lupte au avut loc la Kerch (peste Caucaz). La început am deţinut funcţia de comandant de grupă, la 8 luni am fost avansat sergent, iar după 10 luni comandant de pluton. Din Crimeea am trecut în Caucaz, dar înainte de a pleca la război am conceput un plan de luptă. Colonelul Ştefan Ghiţulescu le-a vorbit sodaţilor în data de 31 mai 1942 astfel: „Dragii mei băieţi, am venit în faţa voastră, a contingentelor '42 şi '43. mă adresez vouă, pentru că urmează să plecaţi acolo unde fraţii noştri mor şi suferă de 6 luni. Trebuie să fiţi mândri că suntem aliaţi la cea mai bună armată din lume – armata germană. Până balaurului roşu de la Răsărit nu-i vom rupe capul, nu vom avea linişte nici noi, nici voi, nici copiii noştri ”. Dimineaţa, la ora 8 preotul a împărtăşit toţi soldaţii. Camarazii de front din Ezeriş, care mai trăiesc şi azi, sunt: Şofeia Ion (Bujânca), în Tatra şi Păleanu Petru (Pircu), pe frontul maghiar. Nu s-au mai întors de pe front următorii consăteni: Jurchiţa Nicolaei (Andrii), Drăgan Petru (Costa), Balint Petru (Fietoane), Ilia Petru (Bloju), Petrica Petru (Cârnu) şi Bogdan Petru (Cireaşă)” Rezistenţa armată a fost iniţiată şi dezvoltată pe fondul unei puternice mişcări anticomuniste. Comuniştii, folosindu-se de forţa oamenilor luau avutul ţăranului român în contul aşa-ziselor „datorii de război”. Atitudinea brutală şi hrăpăreaţă a muscalilor ocupanţi şi a uneltirilor regimului comunist, ajuns la putere prin voinţa lui Stalin, jefuiau populaţia instituind un insuportabil bir pe tot ce se putea lua din ogrăzile oamenilor, generând astfel pacoste, revolte personale şi de grup, chiar împotriviri cu arma. Astfel, partizanii au început să se organizeze, reactivându-şi cuiburile, frăţiile de cruce şi organizaţiile din cadrul mişcării naţionale, de la sate şi de la oraşe. Acestora li s-au adăugat militarii în rezervă sau care încă erau activi în armată. Între anii 1946 – 1958, pe cuprinsul ţării şi judeţului Caraş – Severin de astăzi, au acţionat numeroase grupuri de partizani. Cei mai cunoscuţi partizani din Ezeriş au fost, Petru Ştefoni, Maria şi Ion Cata (Păianu), care au aparţinut grupului „doctor Vuc - Beg” din Zorlenţul Mare. Aceştia au fost condamnaţi la mulţi ani de detenţie grea (10 – 25 ani). Ion Cata a fost condamnat la moarte în acelaşi proces în care a fost judecat Beg, dar nu a fost executat până la 23 august 1959, când pedeapsa i-a fost comutată în muncă silnică pe viaţă, îar în 1964 a fost eliberat, odată cu toţi deţinuţii politici prin Decretul 310/ 1964.36 Pe teritoriul Ezerişului au avut loc numeroase înfruntări între partizani şi comunişti. Astfel, Ion Laţcu (zis Chera) din Remetea Pogonici, care se ascundea prin pădurile din împrejurimi, a împuşcat mortal pe unul dintre comuniştii veniţi să ia cotele de la ţărani. Capitolul III. Instituţiile 3.1. Biserica Biserica şi-a păstrat întotdeauna un rol important în viaţa unei comunităţi. Necontestată ca autoritate religioasă, biserica a rămas în acelaşi timp şi principalul reper din punct de vedere moral şi spiritual, iar preotul a fost şi este păstorul sufletelor comunităţii. Despre istoricul bisericii din Ezeriş s-au păstrat destule informaţii, deoarece preoţii erau ştiutori de carte. În ,,Statistica bisericilor din eparhia Caransebeş’’ din 15 ianuarie 175737, satul era înregistrat cu o biserică de lemn cu hramul Sf. Părinte Nicolae. Biserica a fost ridicată în anul 1742 sub conducerea episcopului Ioan Gheorghievici, preot paroh fiind Manea Popovici, bătrân de 90 ani. În 1788, biserica a fost arsă odată cu satul, de către turci, lucru menţionat de I. D. Suciu în ,,Istoria Mitropoliei Banatului’’, pagina 132: ,,Fiind arsă în războiul din 1788, biserica din Ezeriş a fost înlocuită peste 10 ani cu una de zid’’. După cronica parohiei, construcţia a început prin 1798-1799, după alungarea turcilor. Iniţiator a fost Ianăş, feciorul lui Gavril Necşa, care ,,s-a pus chinez şi prin a lui curaj s-a zidit această biserică din piatră, în doi ani, cu jeţuri şi moalăr cu tot’’(după cronică). Aşadar, biserica ,,Adormirea Maicii Domnului’’ datează din 1801. Pictura a fost realizată de Teodor Gherdanovici din Lugoj, după zidire, iar mai târziu de Filip Matei din Bocşa. Se pare că, tot Gherdanovici realizează şi o icoană pentru biserică, în 1799.38 Biserica a fost sfinţită în 1802 de către episcopul Iosif Ioanovici Şacabent, iar în 1883 s-a făcut o reparaţie capitală, sub conducerea arhitectului Engelhar, înălţându-se zidurile cu un metru.39 La început acoperişul a fost din şindrilă, apoi înlocuit cu ţiglă, iar în 1883 cu tablă neagră. Înainte de intrarea României în primul război mondial, se pare că au fost luate clopotele bisericii pentru fabricarea armelor, deoarece erau din cupru. În anul 1914 s-a demolat vechiul turn, construindu-se actualul turn, iar şase ani mai târziu (în 1920) s-au cumpărat de la U.D.R. (Uzinele Domeniilor Reşiţa) actualele clopote.40 Deteriorarea acoperişului şi a zidurilor, uzarea bolţii de lemn au impus noi reparaţii. Astfel, în 1957 biserica a fost acoperită parţial cu tablă, iar în 1972 întreg acoperişul. În 1970-1971 s-a construit bolta din beton armat şi tot atunci s-a introdus lumina electrică.41 Multe din aceste lucrări s-au efectuat sub conducerea preotului Ioachim Jurca. Descendent din familie preoţească, acesta a fost hirotonit preot în 1926, distins cu brâu roşu în 1967 şi hirotesit iconom în 1973. Tot din iniţiativa acestuia, biserica a fost pictată de Elvira Dăscălescu din Bucureşti în 1972-1973, când s-au făcut uşile de la altar, cele împărăteşti şi cele diaconeşti, din stejar sculptat.42 Binecuvântarea Î.P.S. Dr. Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului, s-a oficiat în 23 septembrie 1973. Matricolele din 1791, protocoalele din 1783, menţionează următorii preoţi servanţi la biserica din Ezeriş:
După cum reiese din aceste matricole, până în anul 1949, biserica din Ezeriş era slujită de câte doi preoţi. Preotul Oprea, un neobosit luptător al cauzei naţionale, a ajuns protopop la Timişoara şi mai târziu director general la Banca Timişana. Cu un an înaintea plecării de la parohia din Ezeriş (1882), a ridicat o cruce, care se mai află în curtea bisericii.44 Pe cruce sunt inscripţionate următoarele cuvinte: ,,Acesta santa cruce sa ridicatu cu spesele preotului Joanu Oprea la anul 1882 spre eterna memorie a sa şi a reposatei sale soţii Elena, apoi a fiului lor Joanu inveţiatorul cu soţia sa Eva şi fiului Aureliu juristu, şi a fiului lor Nicolae jude comunalu cu soţia sa Elisaveta.’’Celălalt preot, Lazăr Voin a studiat la Viena, beneficiind de o bursă Gojdu. Preoţilor mai sus menţionaţi, le urmează alţii:
Sub conducerea preotului Aron Ştaier, s-a construit casa parohială, aproape de biserică, unde se află şi în prezent. Până atunci nu exista casă parohială, deoarece preoţii predecesori erau localnici. La început, preotul Ştaier a stat în gazdă la familia Voică (Tomoane). Preotul Romulus Şandru, originar din Mehadica a renovat faţada bisericii şi a casei parohiale. Alte lucrări s-au făcut la cele trei troiţe din sat, precum şi la împrejmuirile cimitirelor. A adunat un grup de tineri, elevi de liceu, pe care i-a învăţat cântări bisericeşti, colinde, precum şi piese de teatru cu tematică religioasă. Aceştia, împreună cu preotul colindau de Crăciun casele oamenilor. Tot atunci, un grup de adolescenţi îmbrăcaţi în costume care simbolizează împăratul Irod, magii, etc, au prezentat pe scena Căminului Cultural din Ezeriş piese de teatru religioase cu tema ,,Naşterea Domnului Iisus Hristos.’’ Datorită preotului Şandru, frecvenţa tinerilor la biserică a crescut, dar odată cu plecarea acestuia la o parohie din Reşiţa şi grupul de tineri s-a destrămat. Tânăr absolvent al Seminarului Teologic din Caransebeş, Sorin Popovici, numit preot în Ezeriş, a refăcut corul cu alţi tineri, câţiva dintre aceştia elevii ai aceluiaşi Seminar45. În timpul slujirii sale, s-a recondiţionat mobilierul din biserică, picturile de pe soclul bisericii, precum şi cele din pronaos.46 La iniţiativa preotului Popovici, biserica a fost vizitată de P.S. Episcopul Dr. Laurenţiu Streza pe 21 septembrie 1997, acesta participând la slujba de vecernie47. Atât preotul Şandru, cât şi preotul Popovici, au avut un rol important în îndrumarea unor tineri din sat să urmeze căile teologiei. Astfel, doi tineri, Cristian Dariciuc şi Ion Ştefoni au devenit preoţi, iar Ovidiu Mezeniuc şi Petru Trainoschi studiază la Seminarul Teologic din Caransebeş. Descendent din familie preoţească, preotul Florin Grozăvescu a reuşit cu ajutorul comunităţii, în anul 2005, să asigure căldura în biserică printr-o centrală termică pe lemne. 3.2. Şcoala din Ezeriş (1776-2006) În trecut, în Banat existau şcoli confesionale, în care se pregăteau copiii celor mai înstărite familii. Principalul obiect care se preda era religia. În anul 1776 se face organizarea învăţământului din Banat în baza legii administrative, dată de Curtea de la Viena. Guvernatorul României din acel timp dă ordin ca toate comunele care au biserică să-şi clădească şcoală, la care să fie numiţi învăţători calificaţi. Astfel iau naştere şcolile comunale, dar sunt prea puţin cercetate de elevi.48 După cum rezultă din ,,Documentul de atestare bicentenară a mai multor şcoli, nr. 334/1776 din Arhiva Voivodinei'', printre şcolile din judeţul Caraş- Severin atestate în anul 1776, figurează şi şcoala din Ezeriş.49 În luna august 1777, împărăteasa Austriei publică faimosul decret cunoscut sub denumirea de ,,Ratio educationes totisque rei litterarie per Regnum Hungariae et Provinciae eidem adnexas''. În realitate documentul nu este o lege, ci un complex de legi, de principii referitoare la învăţământ, din care avea să decurgă sistemul şcolar din Austria şi ţările de sub coroana habsburgilor. Conform acestei legi, învăţământul din Banat devine o problemă publică, iar şcolile instituţii publice. Acest decret prevedea ca ,, fiecare naţiune să fie instruită prin şcolile naţionale.''50 Aceste şcoli erau întreţinute de comune, preoţi şi proprietari funciari, care erau obligaţi să le acorde tot sprijinul. După cum reiese din statistica întocmită de P.Radu şi D. Onciulescu, învăţător în Ezeriş era Bogdan Vuia (anul 1781) şi probabil tot în această perioadă, nefiind menţionat anul, a fost şi învăţătorul Ion Haţegan.51 În anul 1791, în comitatul Caraş existau 144 de şcoli. La această dată, şcoala din Ezeriş cu limbă de predare română, funcţiona doar cu un număr de 43 copii, toţi băieţi, deşi numărul copiilor apţi de şcoală era de 338 (176 băieţi, 162 fete). Numărul fetelor care frecventau şcoala era foarte redus în întreg comitatul Caraş.52 Principala cauză a şcolarizării reduse şi frecvenţei neregulate, o constituia sistemul social-economic şi starea de sărăcie a locuitorilor.Tot din această cauză nu se puteau construi spaţii de şcolarizare încăpătoare iar comunităţile nu puteau asigura întreţinerea învăţătorilor. Conform tabelului întocmit de profesorul Ioan Wolf, reiese că numărul elevilor care frecventau şcoala din Ezeriş în anul şcolar 1788/1789 era de 24, între anii 1795/1796 de 29, iar în anul şcolar 1801/1802, 30 de elevi.53 În anul şcolar 1791- 1792, Vasile Nicolici, director şcolar şi inspector în comitatul Timiş, a ţinut un curs pentru ,,preparanzii şcolari'', în limba română şi germană. Cursul a fost frecventat de 60 de tineri, dornici să devină învăţători. Printre aceştia se numără şi învăţătorul Petru Draganovici, din Susani, care activa la şcoala din Ezeriş. La sfărşitul cursului s-a dat examen şi au fost stabilite calificativele la fiecare obiect de învăţământ studiat: metodica, aritmetica, caligrafia, scrierea după dictare, ortografia, catehismul, îndrumarea în comportarea morală, cântarea bisericească, limba germană. În anul 1865 s-au constituit în Banat mai multe asociaţii profesionale ale învăţătorilor care au contribuit la îmbunătăţirea procesului instructiv de învăţământ, la orientarea progresistă a învăţătorilor, la creşterea solidarităţii lor, la promovarea culturii în masă. Printre acestea un rol de seamă l-a avut Reuniunea Învăţătorilor Români de la Şcolile Confesionale Ortodoxe din Dieceza Caransebeşului, înfiinţată la 9 aprilie 1869. În primul comitet de conducere executivă al reuniunii, a fost ales vicepreşedinte un ezerişan, Ioan Oprea, învăţător în sat până în anul 1893.54 Acestuia i-a urmat la catedră învăţătorul Iancu Străin până în 1904, apoi Ianăş Străin, care a stat până în anul 1918. Din anul şcolar 1927-1928, şcoala din Ezeriş s-a numit Şcoală primară de stat, când învăţătoare era Margareta Lissy. Învăţătorul Ioan Pătraşcu, originar din Ezeriş, care a fost şi directorul şcolii, a activat între anii 1930-1952. Alături de acesta au mai predat următorii învăţători: Theodor Turcu (originar din Văliug) între anii 1934/1936, Elisabeta Hramsavlievici 1936/1949 (soţia referentului sârb Toto de la primărie), Rodica Albeanu (1949-1950 ), Elena Rusu (1950-1954), Petru Ienea (1952 - 1954). În perioada 1954-1961 au profesat ca învăţători Aurel Peia, originar din Ezeriş, precum şi soţia acestuia, Maria Peia. Începând din anul şcolar 1961- 1962 a luat fiinţă o şcoală de 7 ani, iar un an mai târziu 1962-1963 Şcoala de 8 ani mixtă. Astfel, la sfârşitul anului şcolar 1964-1965, a absolvit prima promoţie a şcolii de 8 ani. Din anul 1961, soţii Peia au predat la clasele de gimnaziu. Domnul Peia a fost director până la pensionare (1974). Din anul 1971 doamna Peia revine la catedra de învăţător până la pensionare (1987), în paralel deţinând şi funcţia de director al Căminului Cultural Deşi pensionar, Aurel Peia a continuat ca suplinitor mulţi ani, ocupându-se în paralel de biblioteca şi partea cinematografică a Căminului Cultural. Activitatea soţilor Peia a fost intensă, atât în şcoală, cât şi în comunitate. Au servit cu dăruire şcoala din Ezeriş, au îndrumat cu pricepere, răbdare numeroase generaţii de elevi. Un alt învăţător care a servit şcoala mulţi ani , a fost Mîndrea Petru, originar din Zorlencior. Acesta a venit în Ezeriş în anul 1961, a predat istorie un an, apoi a fost numit directorul căminului. A revenit la catedra de învăţător în anul şcolar 1968- 1969 până în 1997 când s-a pensionat. După domnul Peia, directorii şcolii din Ezeriş au fost următorii:
Alte cadre didactice, exceptând pe cele menţionate mai sus, care au activat la şcoala din sat mai mulţi ani, au fost învăţătorii: Tănase Ana, Roşoga Ion şi Schinteie Constantin (din Soceni), Franţ Monica şi Mecheţi Elena (din Remetea),profesorii: Vulpeş Maria -biologie, Ilia Ion -matematică, Olaru Raveca -lb. franceză (din Ezeriş), Rusu Violeta – limba română, Schnabel Persida – limba română. Din cauza numărului redus de elevi, clasele de gimnaziu ale şcolii din Soceni, au fost transferate la şcoala din Ezeriş, în perioada 1981-1992. Din acelaşi motiv, clasele primare sunt în regim simultan, iar din 2003 şi gimnaziul. Din cauza spaţiului insuficient, comunitatea sprijinită de autorităţi, a construit încă o clădire între 1979-1980, cu patru săli de clasă, biblioteca şi o magazie. De-a lungul timpului, şcoala a suferit numeroase modificări, renovări. Cele mai recente au fost renovarea interiorului şi exteriorului, introducerea apei curente (1997), asigurarea confortului termic printr-o centrală pe lemne (2003) şi înlocuirea mobilierului aflat în stare avansată de degradare (2005). Grădiniţa din Ezeriş, aceasta a funcţionat abia din anul 1971, într-o sală a căminului, iar după 1990 a fost mutată în corpul actual. Prima educatoare care a activat în Grădiniţa P.N. Ezeriş a fost Mariana Lupşasca, între anii 1971-1976. Acesteia i-au urmat şi alte educatoare, dar titulare au fost doar Elena Varcuş/Jurca, între anii 1977-1983 şi Loredana Lupşasca din 1999 (fiica educatoarei Mariana Lupşasca),. În prezent toate cadrele didactice ale şcolii sunt calificate, dintre care şase sunt titulare. 3.3. Primăria Din punct de vedere administrativ, comuna Ezeriş s-a încadrat ca şi alte localităţi în unităţile administrative prin care a trecut. Până în 1948, primarii erau aleşii comunităţii, fără a conta nivelul de pregătire, ci doar prestigiul acestora în sat. După 1948, primarii erau secretarii de partid ai organizaţiei locale, impuşi de criterii politice. Din anul 1950, comunei Ezeriş îi aparţine şi satul Soceni, iar primarii şi viceprimarii au fost din cele două sate sau aduşi de autorităţi din alte părţi. Aceştia sunt următorii:
În continuare amintim câteva din acţiunile întreprinse de Primăria Ezeriş, în vederea reabilitării unor instituţii, drumuri, etc. Primarul Nicolae Bucateş a demarat în 1996 lucrările de renovare a faţadelor şcolii, a dispensarului, precum şi introducerea apei curente în aceste instituţii. După decesul acestuia, lucrările au fost continuate de următorul primar, Petru Bagiu. Sub conducerea primarului Ioan Rusu şi a viceprimarilor Ion Ştefoni şi Florin Grecu au avut loc ample lucrări de renovare a unor instituţii: Primăria, Căminul Cultural din Ezeriş şi Soceni. O investiţie importantă a fost asigurarea căldurii prin montarea centralelor termice, pe lemne, la şcoala din Ezeriş, la dispensarul şi biserica din sat. Prin Programul SAPARD, , s-a obţinut Proiectul de pietruirea drumurilor comunale şi regularizarea pârâului Tău, în anul 200458 cu finanţare nerambursabilă. În anul şcolar 2005-2006, în şcoala din Ezeriş a fost înlocuit mobilierul aflat într-o stare avansată de uzură.
Pentru ocrotirea sănătăţii cetăţenilor a luat fiinţă o circumscripţie sanitară, încadrată cu medic şi personal sanitar. Astfel, în anul 1963 s-a început construcţia unui dispensar uman, precum şi locuinţă pentru medic din fondurile Sfatului Popular Regional Banat, cetăţenii depunând doar munca necalificată, iar în 1964 a fost dat în folosinţă.Astfel acţiunea de prevenire a îmbolnăvirilor a fost mult uşurată, iar tratamentele s-au putut efectua în sat, nemaifiind nevoie de deplasări în alte unităţi sanitare.59 Dintre medicii care au activat la Dispensarul din Ezeriş, amintim: dr.Corbu Ion, dr. Tamaş Ana, dr. Stepan, dr. Aurel Peia. Acesta din urmă, originar din Ezeriş, fiul învăţătorilor Peia Aurel şi Maria, activează şi în prezent. Asistentă medicală este tot o fiică a satului, Domnica Bogdan care împreună cu medicul, de două ori pe săptămână profesează şi în satul Soceni. Locuitorii satului Ezeriş au hotărât ca prin muncă voluntară să-şi construiască un locaş de cultură. Într-adevăr după eforturi de muncă încordată au reuşit ca în ziua de 30 decembrie 1962 să sărbătorească darea în folosinţă a Căminului Cultural.60 În trecut, la Căminul Cultural se desfăşurau diferite activităţi culturale: spectacole, serbări, filme, baluri de sărbătorile de iarnă, iar în prezent au loc doar petreceri (nunţi, botezuri, aniversări). Acolo exista şi o bibliotecă comunală, de care se ocupa învăţătorul Aurel Peia; tot el realiza şi proiecţiile cinematografice, în zilele de sâmbătă şi duminică. Directorii Căminului Cultural Ezeriş au fost învăţătorii Petru Mândrea, Maria Peia şi profesoara Maria Fârcea O altă realizare a locuitorilor din Ezeriş o constituie electrificarea satului în anii 1954-1955, cu ajutorul statului, a muncii voluntare şi a contribuţiei băneşti a acestora, reuşindu-se ca, în numai doi ani, să se termine această lucrare irealizabilă în trecut. Calea ferată a fost construită în anul 1938 pe traiectoriile Ezeriş-Reşiţa, Ezeriş- Caransebeş, Ezeriş- Bocşa., când a funcţionat şi primul tren personal.61 Probabil din acea perioadă datează şi gara, construită din piatră, care se află la 2,5 km de sat. Între anii 1960-1989, navetiştii din satele învecinate (Fîrliug, Dezeşti, Remetea, Scăiuş), muncitori la fabricile şi uzinele din Reşiţa călătoreau cu trenul luat din gara Ezeriş. După Revoluţia din Decembrie 1989, muncitorii rămânând şomeri şi întorcându-se la agricultură, numărul călătorilor s-a redus considerabil. Ca urmare, în anii 2004-2005, gara a fost desfiinţată, devenind haltă. În comuna Ezeriş, a luat fiinţă în anul 1976 o Staţie de mixtură bituminoasă, care produce bitum necesar asfaltării şi reparării drumurilor şi podurilor.
3.5. Viaţa economică. OcupaţiilePentru o comunitate, indiferent de poziţia geografică sau de împrejurările istorice, cea mai importantă latură a vieţii sale este cea economică. Oamenii acestor locuri, ca de altfel în general cei din Banat, au pus întotdeauna o mare bază pe partea materială. Calitatea solului şi conformaţia majoritar deluroasă a zonei au determinat ca principalele ocupaţii să fie creşterea animalelor, pomicultura ţi cultivarea plantelor. Între hotare , pământul satului cuprinde 4433 ha: 481 ha arabil, 2084 ha pădure, 826 ha păşune, 731 ha fâneţe, 178 ha livezi, 12 ha ape şi stuf, 11 ha drumuri, construcţii 141 ha şi 17 ha teren neproductiv.62 Singura ramură mai productivă a fost creşterea animalelor: vaci, cai, oi, porci. O parte din locuitori se ocupau cu cărăuşia şi ca muncitori la fabricile, uzinele din Reşiţa. Bogăţiile solului sunt livezile cu pomi fructiferi, păşuni, păduri de diferite esenţe de foioase, iar ca bogăţii ale subsolului putem enumera: piatra de var, piatra de construcţii şi minereul de fier. Apropierea satului de Reşiţa industrială, i-a determinat pe mulţi locuitori să lucreze în fabrici, uzine, între anii 1960-1989. După 1990, situaţia economică i-a dus la întoarcerea la agricultură. Tot atunci, locuitorilor satului le-au fost redate pământurile, animalele, iar din fostele grajduri, amenajări ale C.A.P., I.A.S., S.M.T. nu a mai rămas nimic. Agricultura se face acum, ca şi altădată cultivând porumb, grâu, orz, cartofi, sfeclă, iar legumele se cultivă mai ales în grădinile caselor. Pe lângă uneltele tradiţionale din gospodării, există utilaje agricole ce oferă posibilitatea unei agriculturi mai productive: cca 43 tractoare, 1 combină, utilaje de ierbicidat, greble de tractor, remorci, pluguri, discuri, camioane, motocositori, mori de măcinat porumb. Creşterea unui număr mare de animale a determinat pe unii locuitori să-şi construiască sălaşe, acolo unde era concentrat mai mult pământ. La sălaşe sunt ţinute animalele, mai ales pe timpul iernii. Nivelul de trai este reflectat şi de faptul că, în posesia locuitorilor se află în prezent 63 autoturisme, o brutărie, 3 magazine, un bar, o tâmplărie, o seră de legume şi flori. 3.6. Populaţia Cu o suprafaţă de 40 km2, comuna Ezeriş se încadrează în categoria satelor mijlocii. Satul se află pe ruta Lugoj – Reşiţa, D.N. 58 Dacă ne raportăm la numărul de case şi locuitori de-a lungul timpului, se observă fluctuaţii. În jurul anului 1820, după statisticile austriece, populaţia satului a fost de peste 2000 locuitori. În anul 1886, din ,,statistica credincioşilor români ortodocşi şi a caselor acestora din localităţile eparhiei Caransebeşului’’, reiese că Ezerişul avea 350 de case, locuite de 399 familii – 1638 persoane: 840 bărbaţi, 788 femei.63 În anul 1964, populaţia întregului sat se ridică la peste 1051 locuitori, iar în prezent la 676 persoane, 280 locuinţe şi 226 gospodării.64 Se observă foarte uşor scăderea vertiginoasă a valorilor sporului natural, din cauza scăderii natalităţii şi creşterii alarmante a mortalităţii. Situaţia pe anul 2005 se prezintă astfel: 8 naşteri şi 15 decese. Populaţia satului este formată din români şi aproximativ 10 familii de rromi. Din punct de vedere al structurii confesionale, locuitorii de religie ortodoxă sunt majoritari, 8-9 familii fiind penticostali sau baptişti. Capitolul IV. Etnografia |