Lumini peste veacuri
|
|  Yüklə 2.51 Mb.
|
Eforturile dragostei pentru tribul Auca După binecuvântatele experienţe avute cu aceste triburi de indieni, pe care au reuşit să-i ajute, cei cinci misionari: Jim Elliot, Pete Fleming, Ed McCully, Roger Youderian şi pilotul Nate Saint s-au hotărât să pătrundă şi la tribul Auca. Ştiau că nu e uşor. Indienii Auca erau ucigaşi ai omului alb ori de câte ori acesta încerca să intre pe teritoriul lor. De aceea, ei au zis că întâi trebuie să le câştige prietenia. În scopul acesta au decis să facă mai multe raiduri cu avionul lor pe deasupra tribului, să le lase daruri cu coşul avionului mai multe săptămâni la rând şi numai după aceea să aterizeze şi să ia legătură cu ei. Această hotărâre a fost luată în casa lui Nate Saint şi a doua zi, pe data de 2 octombrie 1955, Nate a bătut-o la maşina sa de scris. Hotărârea trebuia să rămână secretă, ca nu cumva alţii să le încurce planurile. Când Ed şi-a mutat familia la Arajuno, pe data de 19 septembrie, a cerut lui Nate să facă un zbor de observare asupra tribului Auca. Ei n-au putut vedea mult, decât ceea ce au văzut cu doi ani înainte Jim şi Pete, un vast ocean verde de pădure ecuatorială. Numai un ochi bine deprins cu un aşa peisaj putea să distingă anumite colibe după puţinul fum ce se zărea slab prin desişul pădurii. Doar râul se vedea bine că şerpuia prin oceanul acesta de verdeaţă. Apoi, au ajuns deasupra unei poieniţe cultivată cu manioc, o plantă tropicală ce produce tuberculi din care se face un fel de făină. Erau vreo 15 poieniţe din acestea, locuri de unde fuseseră tăiaţi copacii spre a avea teren cultivabil. Şi se zăreau puţin şi câteva case. La 29 septembrie au făcut alt zbor de recunoaştere şi au observat şi alte poieniţe ale tribului Auca. La câteva zile după aceasta, fiind toţi împreună, au luat hotărârea pomenită mai sus. Cu orice preţ voiau să pătrundă la tribul Auca, să le vestească Evanghelia. Era o hotărâre mare, căci ştiau bine cum atâţia alţii înainte de ei au fost masacraţi. Ei doreau întâi să le dovedească că nu le sunt duşmani, ci prieteni. Pentru aceasta au plănuit zborurile la joasă înălţime deasupra tribului, ca să le lase coşul cu diferite cadouri. Primul zbor de acest fel a fost pe data de 6 octombrie 1955, când le-a lăsat o căldăruşă de aluminiu cu capac. Înăuntru au pus 20 de nasturi coloraţi, nu pentru îmbrăcăminte, căci n-o aveau, ci pentru ornamentaţie, un sac cu sare, căci tribul Auca nu avea sare şi ei se gândeau că poate vor găsi cumva s-o folosească şi 15 panglici frumos colorate. Era primul efort. Când au ajuns deasupra unei poieniţe, au zărit o casă mai mare şi altele mai mici în jurul ei. Nu departe curgea un râuleţ, care avea o frumoasă plajă de nisip. Jos, prin poieniţă se observau poteci bătătorite, dovadă că acele case erau locuite. Uşa avionului era luată şi acolo au instalat mecanismul de coborâre a coşului cu cadouri. Au coborât la joasă înălţime şi au redus viteza la 65 mile pe oră, dar jos nu se putea observa nici un om. Au făcut vreo şase ronduri având coşul jos, panglicile fluturând în adierea vântului, apoi i-au lăsat conţinutul pe o potecă, nu departe de o casă. Nu ştiau ce vor zice, dar ei considerau că au făcut un început bun şi s-au întors la Arajuno mulţumind Domnului. Vineri 14 octombrie, au mers cu alte daruri, spre a lansa al doilea mesaj de pace şi bună învoire, la casa următoare. S-au uitat cu binoclul după primul cadou lansat, însă nu mai era acolo, fusese luat. De data aceasta, nu departe de casă, pe râu erau trei sau patru canoe. Aceasta le spunea că cineva trebuie să fie pe acolo. Au început rondurile. Cu binoclul l-au observat pe primul auca, apoi alţi trei au ieşit din casa mare acoperită cu frunze. Coşul a fost lăsat, dar de data aceasta nu a ajuns pe cărare, ci în râu. Îndată unul din ei a sărit în râu şi a luat cadoul. Alţii vreo opt au alergat la râu şi examinau cadoul. Misionarii s-au înălţat cu avionul, în timp ce inima le tresaltă de bucurie că indienii nu au fugit de ei să se ascundă şi că darul era în mâinile lor. După nouă zile au plecat din nou şi au ţintit să lase cadoul la casa următoare. De data aceasta de frânghie era legat şi un alt coş gol, în cazul că ar vrea să răspundă şi ei cu un cadou. S-a întâmplat însă că n-au nimerit ţinta, căci coşul s-a agăţat la vreo 300 metri de cărarea spre manioc. În fugă au pregătit un al doilea coş, au lansat frânghia, au făcut câteva ronduri până ce coşul s-a stabilit pe punctul din centru; atunci, de la vreo 60 m înălţime au lăsat coşul pe pământ, la câţiva paşi de casă. Indienii au alergat şi l-au apucat, dar când cei de sus au vrut să tragă frânghia, ea era ţinută. Nu ştiau dacă au pus ceva greu în coş sau de ce nu o pot trage. Îndată, au văzut pe unul că alerga şi le făcea semn cu mâna, apoi s-a reîntors şi a pus ceva în coş, iar ceilalţi au dat drumul coşului. De bucurie, ei au mai aruncat un mototol de panglici, iar unul de jos s-a aruncat şi l-a prins. Cei de sus au strigat, iar cei de jos au răspuns şi ei cu strigăte de bucurie, şi-au făcut cu mâinile şi au plecat pe deasupra firului apei râului Curaray. Acum se gândeau că poate nu peste mult timp vor putea acolo pe plajă să facă primul contact, dacă Domnul binecuvântează eforturile lor. Pe 12 noiembrie au plecat din nou. Era o sâmbătă frumoasă. Au luat cursul râului şi au zărit alte case şi locuri cultivate, care erau împrejmuite cu un gard împletit ca de nuiele, pentru ca animalele sălbatice să nu le calce culturile. Au ajuns la casa unde a patra oară şi-au lăsat darul şi acum din nou au lăsat coşul. Cei de jos au alergat, au luat din coş darurile şi au pus în coş o găteală de cap din pene colorate, aşa cum poartă indienii. Pentru misionari era un semn că pot lega prietenie cu ei spre a le vesti Evanghelia. La 26 noiembrie, Nate Saint a notat în jurnalul său că săptămâna trecută, la Arajuno, doi indieni au ieşit dintre tufişuri, s-au apropiat de avion şi i-au zis: „De ce sunteţi nebuni şi daţi mereu acele cadouri la indienii Auca?" Dar ei n-au dat importanţă, căci erau tocmai gata să decoleze, şi au plecat. La a patra casă, îi aşteptau doi oameni pe o platformă ridicată în mijlocul poieniţei, care le făceau semne cu mâinile. Ei au făcut ronduri joase deasupra poieniţei, ca să poată fi recunoscuţi când vor ateriza. Au lansat aici o secure şi patru piepteni de plastic. S-au dus la casa a treia şi au lansat şi acolo câteva cadouri. Un bătrân, care stătea lângă casă, le-a făcut semn cu mâna, parcă îi chema să coboare jos. Ruga misionarilor din avion era ca Domnul să-i trimită curând la Auca. Înainte de noua vizită programată pe 3 decembrie 1955, Ed şi Nate şi-au făcut fotografii mărite la dimensiunile lor naturale, ca să îi poată recunoaşte când vor ateriza la ei. La al nouălea zbor, au constatat că indienii Auca au mai tăiat din copacii ce despărţeau două poieniţe la casa a patra, iar pe platformă erau doi bărbaţi, care le făceau cu mâna. Aceştia erau îmbrăcaţi în hainele ce ei le lansaseră cu coşul. Le-au lăsat şi acum câteva daruri şi s-au dus la casa a treia. Mare le-a fost mirarea când au zărit aici pe acoperişul casei un model mare de avion. Aceasta dovedea dibăcia oamenilor din tribul Auca. Şi aici era acum o platformă ridicată, mai mare ca cealaltă şi la o înălţime de vreo 5 metri de la pământ. Pe ea stăteau un om complet îmbrăcat în hainele primite. Cei de sus, din uşa avionului, i-au făcut cu mâna, iar cel de jos a răspuns făcând şi el semn cu mâna. I-au lăsat un cadou la picioarele sale. Alături de el erau două femei. Au făcut câteva fotografii, ca şi în celelalte ocazii. Acum, fiind tăiaţi copacii, poieniţa era mult lărgită, putând să coboare foarte jos, la vreo 18 metri deasupra lor. Mai sus în poieniţă au observat că două persoane, cu securile lansate de ei, tăiau copaci. Erau două femei tinere. S-au ridicat puţin şi au trecut a patra casă, unde au lansat şi acolo coşul, care a atins pământul. Din dosul casei, mai mulţi indieni şi copii au alergat la coş, au luat ce a fost în el, apoi cei de sus au vrut să-l tragă sus, dar era ţinut de indieni, care după un minut şi jumătate i-au dat drumul. În coş au pus şi ei un cadou de culoare roşu aprins şi de mărime bunişoară. Era o altă podoabă de cap indiană. Acum se gândeau că pe acestea o să le aibă pe cap când vor ateriza pe teritoriul lor. Pe 10 decembrie Nate a scris în jurnalul său că, în discuţiile lor, au decis ca pe data de 2 ianuarie 1956 să aterizeze la tribul Auca. Au făcut planul în toate detaliile. După ce vor ateriza, vor aştepta să vină indienii la ei. Acum urmau să găsească locul potrivit pentru aterizare. De aceea, la ora 9:30 dimineaţa, cu cadourile la bord şi cu vopsea ca să poată însemna locul de aterizare, au plecat din nou să-şi vadă vecinii. Au ajuns deasupra râului Curaray şi, deşi şerpuieşte mult, totuşi au găsit o plajă de vreo două sute şi ceva de metri, care li s-a părut potrivită pentru aterizare. Au coborât până aproape să o atingă, au însemnat-o cu vopsea şi au numit-o „Palm Beach". Au măsurat distanţele până la casele Auca, făcuseră vreo trei minute, deci pe jos erau vreo 7 km. La casa a treia erau două femei, iar stăpânul casei era pe platformă. Avea pe el o cămaşă vărgată cu roşu şi negru, pe care i-o lansaseră săptămâna trecută. Acum i-au aruncat o pereche de pantaloni, pe care i-a prins ca pe o minge. La casa a patra au găsit patru bărbaţi îmbrăcaţi cu bluze, iar copiii şi femeile erau în costumele lor de la creaţie. Câţiva copaci care fuseseră în calea avionului, acum erau tăiaţi. Au făcut câteva ronduri joase şi au strigat în limba lor: „Ne place de voi! Vă iubim!" Apoi le-au lăsat cadourile. De data aceasta cadourile erau însoţite de fotografiile mărite ale misionarilor şi un desen al avionului care le-a adus cadourile. Când frânghia a ajuns deasupra capetelor lor, au şi apucat-o cu toţii, afară de unul care avea ceva în mâini. Au luat cadourile şi fotografiile în mărime naturală, iar omul ce avea ceva în mâini a pus cadoul său în coş. Toţi se uitau miraţi la fotografii. Misionarii au tras coşul sus şi au plecat. În coş era un cadou învelit în scoarţă de copac. Întrucât săptămâna trecută le-au dus un pui mare de găină, se gândeau că e vreo pasăre. Nate voi să-şi vâre mâna să vadă ce e, dar o trase rapid căci se temu să nu fie un şarpe. Se uitau bine printre scoarţă şi zări un papagal frumos cu o banană puţin descojită, ca să aibă pentru drum. La aterizare, au împărtăşit la ai lor impresiile din această călătorie, spunându-le că au găsit un loc potrivit pentru aterizare. Împreună au mulţumit Domnului că s-au întors cu bine. La 17 decembrie le-au dus din nou cadouri şi au primit iarăşi ceva învelit în scoarţă de copac. Înăuntru era o pasăre neagră vie şi o furcă de tors cu bumbac pe ea. Zilele următoare le-au petrecut în discuţii despre planul lor de a coborî la Auca. Soţia lui Pete Fleming le-a spus că Pete a scris în jurnalul său zilnic că e gata să-şi dea viaţa pentru Auca. Soţia lui Jim a reamintit tuturor ceea ce se ştia despre Auca, dar Jim a intervenit, zicând: „Dacă Dumnezeu doreşte aşa ceva, eu sunt gata să mor pentru salvarea acestor oameni". Încă în timp ce era student, Jim a scris: „Nu e nebun cel ce dă ceea ce nu poate păstra, ca să câştige ceea ce nu poate pierde". Pe 23 decembrie au dus iarăşi cadouri şi au primit şi ei peşte prăjit, vreo trei pachete cu alune, tuberculi de manioc copţi pe jăratic, două veveriţe omorâte, un papagal viu, două ulcioare de lut care s-au făcut cioburi, o bucată de carne friptă şi o coadă de maimuţă afumată. La Crăciun au fost la Arajuno şi au discutat plecarea soţilor la tribul Auca. Unele soţii erau puţin cam îngrijorate, căci spuneau că ar putea să rămână văduve, dar ştiau că atunci când El Îşi scoate oile, El merge înaintea lor. Deci, nu li se poate întâmpla decât ceea ce El îngăduie. A fost un timp de cercetare personală şi de deplină încredinţare pe braţul Domnului. Aceasta din cauză că nimeni din cei ce au călcat pe teritoriul Auca până atunci, nu a scăpat cu viaţă. De comun acord, au stabilit ca pe data de marţi 3 ianuarie 1956 să aterizeze la Auca. Nate Saint a scris în jurnalul său: „O, de am fi mişcaţi de milă, cum a fost Domnul nostru! O, de am vărsa lacrimi de pocăinţă pentru aceia pe care nu am reuşit să-i scoatem din întuneric! Dincolo de scena frumoasă a Betleemului, de am vedea agonia ce L-a frânt pe Domnul la Golgota! El să ne dea o nouă viziune a voii Sale cu privire la cei pierduţi şi la responsabilitatea noastră! Domnul să ne dea o nouă viziune a voii Sale cu privire la aceşti oameni, care trăiesc ca în epoca de piatră; atunci cuvântul sacrificiu ar dispare şi din gândul şi din vorbele noastre... Doamne, Dumnezeule, vorbeşte inimii mele şi dă-mi harul să cunosc sfântă Ta voie şi bucuria să umblu în ea! Amin". Luni 2 ianuarie 1956, a fost ziua pregătirilor. Fiecare şi-a rânduit echipamentul de care credea că are nevoie. Seara, când s-a culcat, Nate, pilotul, care avea mare responsabilitate de toate zborurile, nu a putut să doarmă. S-a rugat, a repetat versete biblice din memorie. La ora 4 dimineaţa a aţipit puţin până la ora 5:45, când au început să se mişte prin casă. În ziua de 3 ianuarie 1956, au mânat împreună, au avut o oră de rugăciune şi au încheiat cu cântarea: Noi ne sprijinim pe Tine, Scutul şi Apărătorul nostru, A Ta e bătălia, A Ta va fi gloria. Când biruitori vom trece în final Prin splendidele porţi de mărgăritar; Atunci la Tine ne vom odihni Pe veşnicii de veşnicii. Fiindcă avionul misiunii era mic, uşor şi nu putea duce multă încărcătură, în primul transport l-a luat pe Ed cu echipamentul său şi la ora 8 au plecat. Deşi era încă puţină ceaţă, au aterizat cu bine şi au descărcat bagajele. Ed a rămas acolo, filmând cu camera, iar Nate s-a urcat în avion şi a plecat. La al doilea transport l-a dus pe Jim şi pe Rogers cu bagajele lor. Ca să nu se adâncească roţile în nisipul de pe plajă, au dat drumul puţin presiunii din cauciucuri, lucru ce s-a dovedit bun la aterizarea pe plajă. Au descărcat avionul, Nate s-a întors la bază, iar cei trei s-au apucat să cureţe plaja. La a treia călătorie, Nate a luat staţia de radio, spre a putea comunica cu baza, a luat o seamă de scule necesare, nişte scânduri să-şi facă un adăpost într-un copac şi hrană. A plecat, iar când a fost pe deasupra caselor Auca, a strigat la ei să vină a doua zi la râul Curaray să-i întâlnească, apoi s-a îndreptat spre plajă şi a aterizat. Au descărcat totul în grabă. Cei trei ce rămăseseră pe plajă au găsit un copac pe care l-au crezut potrivit spre a-şi face adăpostul între crăcile lui, au improvizat o scară şi o platformă sus unde să poată dormi. Apoi cu toţii i-au făcut un acoperiş de aluminiu, ca să nu-i plouă. Fiindcă au lucrat de zor, erau cu totul transpiraţi şi un roi de musculiţe şi ţânţari zbura în jurul lor, încât nu ştiau cum să se apere. Nate a apreciat totul şi fiindcă era spre seară, s-a urcat în avionaşul lui şi a plecat la bază, ca să vină a doua zi dimineaţa. Miercuri dimineaţa, 4 ianuarie 1956, Nate şi Pete au urcat bagajele în avion şi au plecat. Când au zburat pe deasupra caselor indienilor, nu se vedeau grupuri, ca altădată, ci doar ici-colo câte unul. Ei îşi ziceau că desigur sunt pe drum spre plajă. Când au aterizat, cei trei le-au spus cum noaptea a venit puma, leul junglei, i-au auzit urletele şi i-au văzut urmele pe nisip. Locul era frumos, plin de palmieri, dar ca într-o pădure tropicală, erau tot felul de fiare sălbatice. După ce au descărcat, Nate a căutat să vadă ce are staţia de radio că n-au putut transmite nici un mesaj şi a găsit că la microfon nu era strâns un mic şurub şi nu făcea contact un fir. Imediat a chemat baza şi a anunţat-o pe Maria, soţia sa, că toţi sunt bine. Toată ziua au petrecut-o împreună, dar n-a venit nici un indian Auca. Când s-a înserat, Nate şi Pete s-au urcat în avion şi au plecat să doarmă la baza misiunii. Joi dimineaţa, 5 ianuarie, Nate şi Pete au sosit cu bine. Având timp liber, Nate şi-a scris jurnalul. El spunea că a observat dimineaţa pe nisip urme proaspete de paşi, că la ora 5 cei din copac au îndreptat lumina lanternei spre locul unde seara au lăsat o secure şi nu mai era acolo, ci a fost luată. După 15 minute toată jungla răsuna de fraze strigate de ei în auca, căci învăţaseră câteva. Toată ziua însă nu a apărut nimeni. Seara, Nate şi Pete au plecat la Arajuno să doarmă, iar ceilalţi s-au urcat la dormitorul lor în copac. Doi dormeau, iar unul făcea de strajă. Vineri, 6 ianuarie, după ce au sosit, Nate şi Pete au stat sub un adăpost pe care l-au făcut pe plajă drept bucătărie. Ed era la capătul plajei, Roger la centru, iar Jim la celălalt capăt al plajei. Era pe la ora 11:15. Ed striga fraze în auca. O voce clară de bărbat răspunse de dincolo de râu şi ieşiră în luminiş. Era un tânăr şi două femei, una de vreo 30 de ani şi alta de vreo 16 ani. Se aflau în faţa lor, fără îmbrăcăminte, doar cu o legătoare la încheietura mâinii, în jurul mijlocului şi la genunchi. Misionarii au fost surprinşi, dar au strigat în auca: „Puinani", adică bine aţi venit. Bărbatul a început cu un potop de cuvinte neînţelese de ei, dar gesturile lui, mereu arătând spre fată, le dădeau de înţeles că vrea să o vândă sau că le-o dă ca dar. Presupunând că ar vrea ca cineva să meargă dincolo la ei, Jim îşi ridică pantalonii săi scurţi şi trecu prin râu de partea cealaltă. Fata se apropie de râu, ceilalţi doi o urmară. Când Jim ajunse la ei, i-a luat de mână şi i-a trecut în partea lor. Toţi i-au primit cu zâmbet şi le-au spus: „Puinanis", spre a-i face să înţeleagă că nu au de ce să se teamă. Cei trei auca începură să vorbească între ei. De altfel, nu arătau nici o sfială şi nici frică. Roger s-a dus şi le-a adus câteva cuţite pe care le-au primit cu bucurie. Nate le-a dat o machetă de avion. Ceilalţi s-au dus şi au luat aparatele de fotografiat şi i-au prins pe peliculă. Femeile se uitau la ziarul „Time”. Bărbatul s-a apropiat de avion şi părea că ar vrea să urce în el. Imediat lui Nate i-a venit în gând să-l ia într-un raid pe deasupra caselor şi să-l facă să strige în limba lor să vină la râu. Îi deschise uşa şi îl îndemnă să urce. Fără să stea pe gânduri, urcă, şi Nate îşi luă zborul. Zburau la mică înălţime şi tânărul striga mereu. Nate însă nu ştia ce strigă. După câteva ronduri, s-au reîntors la plajă. Aici sări din avion bătând din palme. Misionarii şi-au îndreptat faţa spre cer şi au mulţumit Domnului pentru această întâlnire. În ei ardea dorul mântuirii pentru aceşti oameni, dar erau împiedecaţi de limbă, nu-l puteau împărtăşi. Apoi i-au servit pe musafiri cu sandvişuri şi limonada. Fiindcă se înserase, Nate şi-a luat jurnalul, filmele făcute, le-a pus în avion să le ducă în siguranţă la bază, a chemat pe Pete şi au plecat. Musafirii au vrut să rămână să doarmă pe plajă, dar fata nu a vrut, ci a plecat în josul râului. Bărbatul a plecat şi el, dar cealaltă femeie s-a culcat lângă focul bucătăriei lor de pe plajă. Dimineaţa, când Jim s-a sculat, focul încă ardea, dar ea dispăruse. Ziua de sâmbătă, 7 ianuarie 1956, a trecut fără să se întâmple ceva deosebit. Când Nate a făcut observarea caselor auca, a văzut pe bărbatul care fusese la ei şi i-a făcut cu mâna. Duminică dimineaţa, 8 ianuarie, când era să plece, Pete a zis celor de la baza misiunii să se roage, că în ziua aceea poate se întâmplă ceva. Nate stabilise cu soţia lui să ia legătura prin radio la ora 12:30. La acea oră, i-a spus că a văzut din avion un grup de vreo zece auca, care venea spre plajă şi că o va chema iar la ora 4:30, dar să se roage pentru ei. Misionarii sperau că va veni o delegaţie să-i invite în satul lor. La ora 4:30, Maria, la Shell Mera, a deschis radioul să primească comunicarea din partea soţului, să ştie dacă au fost invitaţi în sat, dar nimic. S-a mai uitat la ceas, era vremea să fie chemată. Stătea lângă aparat cu soţia lui Pete, dar nimic. Afară atmosfera era bună, nici o interferenţă. La Arajuno, soţia lui Ed şi cea a lui Roger stăteau lângă radioul lor deschis să primească veşti, dar tăcere. După mai multe minute au chemat pe Maria, soţia lui Nate, care le-a spus că nici ea nu are nici o veste. Acum nu ştiau ce să creadă. Era prima dată că Nate, care pilota avionul din 1948, nu comunica nimic soţiei. A trecut o oră şi nimic. Nu voiau să se gândească la rău, ci îşi ziceau că probabil staţia lor de radio s-a deranjat. Se făcuse seară şi Nate cu Pete nu mai soseau; ce se întâmplase? Şi în noaptea aceea nici una dintre soţii n-a dormit, căci somnul le dispăruse. A doua zi, luni dimineaţa, 9 ianuarie, tăcere. Nici o veste, nici un semn. Îngrijorarea soţiilor a început să crească. Johnny Keenan, colegul de pilotaj al lui Nate, de la baza misionară, a urcat în avionul său şi a plecat spre plajă în recunoaştere şi urma ca la ora 10 să comunice Mariei prin radio. Dar la ora 9:30, Johnny a comunicat că nu a văzut pe nici unul din misionari, că avionul a fost vandalizat, tot ce a fost de pânză era rupt. Imediat a fost anunţat generalul-locotenent William K. Harrison, comandantul şef al Serviciului Aerian de Salvare din Marea Caraibilor şi la fel Staţia de Radio HCJB din Quito. Staţia şi-a întrerupt emisiunile şi a anunţat dispariţia celor cinci misionari în teritoriul Auca. Era o veste tristă care a zguduit lumea creştină. Încă nu se ştia dacă toţi au fost ucişi sau dacă unii au scăpat când s-a dat atacul asupra lor şi se aflau undeva prin junglă. Barbara, soţia lui Roger şi Marilou, soţia lui Ed, au zburat îndată de la Arajuno la Maria, care se afla la Shell Mera, spre a afla ce s-a întâmplat. Luni seara, fiind de faţă misionarul Frank Drown şi Dr. Art Johnson, medic la Spitalul Vozandes, afiliat cu Staţia de Radio HCJB din Quito, au hotărât să formeze echipe înarmate care să pătrundă pe teritoriul Auca în căutarea lor. Un pluton de soldaţi voluntari a anunţat că este gata de plecare. La fel, o seamă de credincioşi din tribul Jivaro, unde misionarii au lucrat înainte, au anunţat că sunt gata să plece. Marţi dimineaţa, 10 ianuarie 1956, Elisabeta Elliot, Rachela Saint, sora pilotului Nate, Frank şi alţi misionari au sosit la Shell Mera. Pe unde scurte au primit vestea că un elicopter al Forţelor Armate a plecat din Panama spre Ecuador să ajute în această căutare. Miercuri, Keenan a făcut al patrulea zbor de recunoaştere pe deasupra plajei şi a anunţat că a găsit un cadavru. Era la un sfert de milă de Palm Beach, plutea pe apă cu faţa în jos. Avea pantaloni kaki şi bluză albă. Imediat Barbara a zis că acela nu e Roger, fiindcă el nu avea aşa pantaloni. Miercuri după-masă, la Arajuno a sosit un avion militar S.U.A., care a adus elicopterul ce trebuia montat imediat ca să poată pleca. Vreo 30 de soldaţi din Ecuador, indieni Jivaro şi câţiva misionari au plecat şi seara au ajuns la confluenţa râului Oglan cu Curaray. Aici au rămas să înnopteze. Misionarul Frank a organizat grupul. Unul a mers să închirieze canoe, altul avea grija bagajului, altul şef, iar doi cu măsurile de pază. S-au culcat apoi pe frunze de bananier şi câţiva au făcut de strajă toată noaptea. Tot miercuri după-masă, Keenan a anunţat prin radio pe Maria că a găsit un al doilea cadavru. Din avion nu ştia al cui este. Joi la ora 10, Keenan a plecat din nou cu avionul, a ajuns grupul din canoe pe râu şi a vorbit cu Frank prin radio. Curând au mai sosit alte două canoe cu indieni Chiciua, unde a lucrat Ed. Tuturor li s-a atras atenţia să fie cu mare grijă. Unul din indienii Chiciua a anunţat că el a găsit corpul lui Ed la marginea râului şi i-a luat ceasul de pe mână să-l predea soţiei. Avionul lui Keenan, elicopterul armatei, un hidroavion uşor al Serviciului Aerian de Salvare au continuat căutarea toată ziua. Colonelul Izurieta cu un avion al armatei din Ecuador supraveghea toată căutarea şi era gata să intervină dacă cineva i-ar fi atacat. Seara, aviaţia retrăgându-se, au anunţat că au găsit pe patru din cei cinci misionari. Vineri, 13 ianuarie, echipele pe jos şi cele din canoe aveau să se întâlnească la ora 10 cu elicopterul militar pe plaja Palm Beach. Ei s-au sculat la ora 6 dimineaţa şi au plecat, ca să poată ajunge la timp. Apropiindu-se de locurile indicate, au cules cadavrele. Unul a fost prins sub crengile unui copac căzut, numai un picior cu ciorap gri fiind deasupra apei murdare a râului. Cureaua roşie cusută cu model arăta că e Pete. Un altul dus de ape era Nate Saint, ce avea doar o mână afară; i-au legat mâna cu o frânghie şi l-au tras în canoe. Altul era la o margine pe nisip. Au adus toate cadavrele pe plajă şi le-au aşezat cu faţa în jos. Nu se ştia de al cincilea. La plajă, soldaţii cu armele au format un cerc puţin la distanţă, iar Frank a pus să facă o groapă comună sub copacul în care îşi făcuseră dormitorul. Erau cele patru cadavre, lipsea cel al lui Ed, pe care îl identificase cu o zi înainte un indian Chiciua. Semnele arătau că toţi au murit străpunşi cu săgeţi şi cu suliţa. Abia pe la amiază a sosit şi elicopterul militar. Tocmai începuse o mare ploaie torenţială. Din elicopter, cu aparatul de fotografiat în mână, sări Cornel Capa, un corespondent fotograf al revistei „Life" şi fotografia cadavrele, plaja, împrejurimile. Turna cu găleata, dar prin ploaie, cadavrele au fost duse şi aşezate în groapă. În timpul acesta a sosit şi un grup de indieni care aduceau cu greu prin noroi trupul lui Ed; l-au aşezat alături de celelalte patru trupuri, au tras ţărâna, le-au acoperit, apoi au plecat. Sâmbătă dimineaţa, 14 ianuarie 1956, comandantul elicopterului militar a invitat pe cele cinci văduve să meargă să le arate mormântul soţilor lor. Când au ajuns pe plajă, el le-a arătat locul. Ele au îngenuncheat şi cu capul lipit de geamurile elicopterului au privit locul unde zăceau osemintele celor pe care i-au iubit, dar care în dragostea lor pentru tribul Auca au fost gata să moară la datorie. Acum stai şi cugetă puţin. Oare numai lor le-a poruncit Domnul să meargă să vestească Evanghelia? Unde e ascultarea noastră faţă de Domnul? Unde e dragostea noastră, nu pentru alţii, ci măcar pentru fraţii noştri, pentru poporul nostru? O, Doamne, aprinde spiritul de ascultare şi de jertfă în mulţi din fiii neamului meu! |