Ana səhifə

Lumini peste veacuri


Yüklə 2.51 Mb.
səhifə19/26
tarix24.06.2016
ölçüsü2.51 Mb.
1   ...   15   16   17   18   19   20   21   22   ...   26

CAPITOLUL 12

ROBERT MOFFAT
Într-o lume egoistă, care urmăreşte doar binele perso­nal, unde chiar şi unii din copiii Domnului ajung uneori prinşi în cursa de a alerga doar după cele trecătoare, să ne oprim câteva clipe şi să privim în urmă prin negura vremilor şi vom vedea că strălucesc, nu cei ce au fost ladă de gunoaie şi au strâns cât mai multe, ci cei ce prin renunţa­re au fost lumini aprinse şi s-au consumat pe ei înşişi luminând pe alţii. În ascultarea lor de Domnul, au fost gata să se despartă de toate, să se smerească, trăind nu în societatea înaltă, ci alăturea de cei mai înapoiaţi oameni de pe faţa pământului, înfruntând greutăţi şi pericole ce nu pot fi descrise. Doar în ziua cea mare a judecăţii, când va fi răsplătirea fiecăruia, atunci şi aceştia vor fi daţi pe faţă. Aceştia au fost eroi ai credinţei, care uneori au schimbat chiar cursul istoriei pentru popoare şi continente. Mărimea împăraţilor nu se poate compara cu a lor, căci aceştia, fără armate, fără mulţime de sfetnici, fără să dispună de fonduri mari, au strălucit şi strălucesc încă. Ei aveau inima plină de dragostea lui Cristos. Ei nu au subjugat, ci au eliberat pe mulţi din cea mai grozavă subjugare.
Una din aceste lumini care a strălucit în Continentul negru a fost Robert Moffat. El s-a născut în anul 1795, în satul Ormiston din sudul Scoţiei. La vârsta de 13 ani a fost angajat ca grădinar, iar seara mergea la şcoală. Pe lângă slujbă şi şcoală, el şi-a făcut timp să înveţe vioara. Azi sunt mulţi copii cărora părinţii le dau toate de-a gata şi ei risipesc timpul, nu învaţă, ci vin acasă cu note slabe. El se scula dimineaţa la ora 4 în gerul iernii, îşi freca în cămăruţa lui mâinile de frig şi se apuca de învăţătură.
Chiar ca şi copil, el era foarte atent la predică. Aşa se explică cum, la vârsta de 4 ani, într-o duminică, după predică, el a trecut în faţă şi a îngenuncheat predându-se Domnului. Poate mulţi vor fi râs de el, presupunând că încă nu înţelege destul de bine ce face. Dar „cine dispreţuieşte ziua începuturilor slabe?"
La 17 ani a fost angajat ca ajutor de grădinar la un mare castel în High Leigh, Cheshire, Anglia. Înainte de a pleca din casa părintească, mamă-sa i-a cerut să-i promită că va citi zilnic din Biblie un capitol dimineaţa şi unul seara, şi Robert a promis.
După luarea în primire a slujbei, într-o zi a fost trimis să meargă la Warrington, un orăşel la vreo 9 km., pentru nişte cumpărături. Acolo, în oraş, a văzut o placardă mare pe care era un anunţ despre o adunare misionară. El s-a oprit, a citit anunţul. De fapt, adunarea se ţinuse, dar anunţul acela a trezit în el gândul să devină misionar. Mai târziu, a făcut cerere la Societatea Misionară Londoneză, dar a fost respins, căci nu avea studiile necesare spre a fi misionar. Atunci, a căutat să-şi completeze studiile şi apoi a fost acceptat să meargă în Africa. Părinţii lui la început au fost puţin îngrijoraţi. Călătoria pe vremea aceea era periculoasă şi tot aşa era şi slujirea ca misionar în Africa. Totuşi, nu i-au stat împotrivă, căci ştiau că merge să lucreze pentru Dumnezeu.
La vârsta de 21 ani, într-o dimineaţă de octombrie 1816, Robert Moffat s-a îmbarcat pe corabia Alacrity şi a ajuns la Cape Town, în Africa de sud, după trei luni.
La începutul anului 1817, când a sosit la Cape Town, acolo erau foarte puţini albi, căci era cu mult înainte de descoperirea câmpurilor cu diamante şi a zăcămintelor de aur. Doar mai la nord se aflau ferme întinse ale burilor. Burii erau albi, descendenţi ai olandezilor care s-au stabilit în sudul Africii şi se ocupau cu agricultura şi cu creşterea vitelor. Ei asupreau populaţia de culoare. Moffat era să se stabilească la Namaqualand, care e mai la nord de Cape Town, dar guvernatorul nu i-a permis, căci era pe cale să izbucnească război între negri şi buri. După câtva timp, Moffat a primit îngăduinţa să meargă vreo 950 km în nord. Pe acea vreme, nu erau căi ferate, poştă, telefon şi nici măcar drumuri. Deplasarea se făcea cu carul tras de boi pe albia seacă a râurilor. Dacă venea o ploaie mare şi râul se umplea cu apă, deplasarea era imposibilă. Ziua era o arşiţă dogoritoare, iar noaptea era frig de ţi se părea că îngheţi şi nu se găsea nici un adăpost. Apoi era pericolul să fii atacat de lei, leoparzi, pantere, şacali, hiene, crocodili, şerpi veninoşi sau de populaţia băştinaşă - buşumani - care pândea pe albi din dosul tufişurilor. Localnicii nu se încumetau să facă aşa călătorii, dar Moffat, după un timp de rugăciune, a fost gata să plece. Prietenii l-au sfătuit să nu facă o aşa călătorie. Drumul era printre triburi de canibali şi mai ales că în drum era un trib unde era şef unul numit Africaner. Acesta era foarte feroce şi nimeni nu îndrăznea să i se împotrivească. Guvernatorul englez a pus suma de 500 dolari - sumă mare pe vremea aceea - pe capul lui Africaner, dar nimeni nu l-a adus nici viu, nici mort. Prietenii i-au spus că Africaner îl va omorî şi scăfârlia lui o va face cană de băut. Moffat şi-a pus însă în gând tocmai pe acesta să-l câştige pentru Cristos Domnul.
Călătoria a fost groaznică. Ca unul care nu ştia cum e călătoria prin deşert, el a angajat câţiva băştinaşi, a luat câţiva cai, câteva oiţe şi câţiva boi de tracţiune. Din cauza căldurii dogoritoare prin deşert, care făcea să crape pielea pe picioare, ei trebuiau să călătorească mai mult noaptea. Dar noaptea, pericolul mare era al fiarelor sălbatice, care erau atrase de mirosul vitelor. Răcnetul leilor, urletele hienelor făceau ca vitele să o ia în toate părţile şi numai cu ajutorul călăreţilor le puteau aduce iar împreună. În câteva rânduri, erau să moară de sete, boii au căzut şi nu mai puteau trage carul. Dar nici a doua zi, după ce s-au odih­nit, n-au putut pleca din cauza setei. Atunci câţiva călăreţi s-au dus în căutarea apei. Ei au găsit un râuleţ de unde au putut aduce apă. Odată trebuiau să treacă un râu, dar carul s-a împotmolit între pietroaiele de pe fundul râului, încât n-au mai putut merge nici înainte, nici înapoi. Au încercat să-l ridice, dar n-au putut. Indigenii l-au sfătuit să se întoarcă înapoi, dar Moffat era om tare de voinţă şi n-a vrut. Atunci el le-a spus că singura soluţie e să ducă toată încărcătura cu mâinile şi să demonteze carul în bucăţi; astfel rând pe rând l-au dus de partea cealaltă. Numai aşa au putut să-şi continue drumul mai departe.
După puţin timp, au ajuns în satul de unde erau cărăuşii. Acolo, şef de trib era Magerman, care i-a primit bine. Moffat a poposit câteva zile în acel sat. Magerman a stăruit mult de Moffat să rămână ca misionar la ei, dar Moffat a plecat mai departe şi, la 26 ianuarie 1818, a ajuns în tribul lui Africaner. Omul acesta, care era spaima tuturor, l-a primit bine. Înţelegând că Moffat vrea să stea mai mult timp la ei, Africaner a chemat o seamă de femei şi le-a poruncit să facă un cort pentru Moffat. Numaidecât au alergat şi primele au adus nişte beţe pe care le-au aşezat în cerc şi le-au legat la capătul dinăuntru, formând un dom. Altele au adus împletituri pe care le-au legat de jur-împrejurul domului şi în câteva minute cortul a fost gata. În acel cort, Moffat a locuit şase luni. Cum împletitura cortului nu era prea deasă, razele soarelui pătrundeau înăuntru şi la fel ploaia şi praful. Iar în câteva rânduri, în timp ce Moffat dormea, un câine şi-a făcut loc prin împletitură şi i-a mâncat dejunul. Altădată s-a pomenit cu un şarpe mare încolăcit în cortul lui, iar într-o noapte doi tauri care se luptau între ei, erau să-i facă praf cortul, dar el s-a trezit, a fugit afară şi i-a gonit de lângă cort.
În timpul acesta, Moffat a început să-i citească Biblia lui Africaner, care era uimit de tot ce auzea. El a fost un bun elev, avea o memorie excelentă şi putea să repete tot ce i s-a citit. Odată Africaner şi-a pus capul în mâini şi a zis: „Capul acesta este prea mic, mi se pare că se umflă cu aceste lucruri mari". Din omul fioros de altă dată, Africa­ner a devenit un bun credincios.
După şase luni, Moffat s-a pregătit iarăşi de drum. Africaner a stăruit mult să nu plece, dar nu l-a putut opri. Moffat a plecat mai în nord, la Damaraland. Călătoria a fost plină de peripeţii. Ca hrană foloseau carne de girafe şi zebre pe care le vânau. Moffat ne spune că era tare „ca talpa cizmelor", stomacul foarte greu o digera. Apoi, acolo nu aveau sare, toate mâncărurile erau lipsite de gust. Odată, au poposit seara la un sat lângă un râu. Oamenii satului s-au adunat şi el le-a predicat Evanghelia. Abia încheiase serviciul de închinăciune, oamenii stăteau în cerc în jurul unui foc, iar el avea încă Biblia pe genunchi, când deodată răcnetul puternic al unui leu a spintecat văzduhul. Boii s-au speriat atât de tare că au fugit prin mulţime, peste foc, ridicând un nor de cenuşă, au împrăştiat cărţile de cântări, pălării, totul a fost în debandadă şi nu s-au oprit până într-o văgăună întunecoasă. Din fericire, nimeni n-a fost călcat, n-a fost rănit, iar ţipetele acelei învălmăşeli au speriat leul care a luat-o la fugă.
Datorită arşiţei, hainele lui Moffat au început să se rupă, pantalonii aveau găuri mari, cămăşile nu mai aveau mâneci şi toate erau murdare. O negresă bătrână dintr-un trib s-a oferit să-i spele hainele, dar acolo nu aveau săpun şi nu era mare diferenţă între cele spălate şi cele nespălate. Uneori, pentru că nu avea apă unde să-şi spele cămăşile, Moffat le întorcea pe dos, ca să nu simtă pe piele murdăria lor.
Odată, se afla la poala unui munte, unde era vegetaţie luxuriantă. Cumva, fără să-şi dea seama, a tuşit şi imediat s-a văzut înconjurat de maimuţe, unele uriaşe, care se apropiau de el. N-a îndrăznit să tragă în vreuna căci se temea că are să fie rupt în bucăţi. Doar încetişor cu vârful armei şi-a făcut loc şi a plecat dintre ele. Într-o seară, fiind fără experienţă, au poposit lângă un vad cu apă. N-a ştiut că acolo vin fiarele sălbatice noaptea să se adape. Toată noaptea a stat cu arma în mână căci lătrau şacalii, urlau hienele şi răcneau leii, care veneau până aproape de ei. A fost o noapte de groază, fără somn, dar a învăţat o lecţie. Când a ajuns mai în nord, el a constatat că aici pământul e fertil şi că s-ar putea face agricultură. S-a gândit să-i propună lui Africaner să se mute cu tot tribul acolo. Primind vestea că îi vine mireasa la Cape Town, s-a întors la Africaner şi l-a luat cu el. În Cape Town s-a dus cu Afri­caner la guvernator. Acesta a rămas uluit. Nu-i venea să creadă că Africaner s-a pocăit. Apoi a exclamat: „Aceasta e a opta minune a lumii".
În decembrie 1819, Maria Smith a sosit la Cape Town. Ea avea doi fraţi misionari. Când Moffat era încă în Anglia i-a cerut mâna, dar părinţii fetei nu s-au învoit. După ce au aflat însă de lucrarea lui, le-a dat îngăduinţa să se căsăto­rească şi pe 27 decembrie 1819, au avut nunta. Apoi au plecat la Luttakoo, la poporul beciuan, de unde venise la Cape Town ca s-o ia pe Maria.
Viaţa în cort nu a fost uşoară pentru Maria. În Anglia, părinţii ei aveau o casă-castel cu o grădină excelentă la care fusese angajat Moffat pentru o vreme. Atunci s-au cunoscut şi a cerut-o în căsătorie. Acum, aici avea să trăiască într-o colibă, unde în fiecare săptămână trebuia să muruie vatra cu balegă de vacă, pentru ca să nu se facă praf şi să omoare purecii, care erau o pacoste pe oamenii albi. Apoi a fost neobişnuită cu violenţa furtunilor tropica­le. Odată, un trăsnet a lovit vârful colibei lor de alimente, a trecut prin acoperiş şi a topit pietrele de jos. Cu vremea s-a aclimatizat cu toate acestea. În anul următor, au avut o fetiţă, pe Maria, care mai târziu a devenit soţia lui Dr. David Livingstone.
În 1825, s-au mutat la Kuruman unde şi-au stabilit o nouă reşedinţă a misiunii. Localitatea era lângă râul cu acelaşi nume. De aici, Moffat şi-a desfăşurat cea mai mare activitate misionară. Şeful tribului le-a dat un teren cu grădină, pe care ei au irigat-o şi au cultivat-o. Dar când au fost coapte roadele, a venit soţia şefului de trib cu alte fe­mei şi au cules o mare parte, fără ca ei să poată zice ceva. Se părea că învăţătura Evangheliei nu prinde la beciuani, căci furau tot ce găseau, şi oi, şi roade, şi unelte.
De aici, Moffat mergea într-o parte şi alta să predice Evanghelia. Odată, ajungând într-un sat, i-a găsit că săpau o groapă, căci murise o femeie de la care rămăseseră două fetiţe. Acolo a aflat că şi fetiţele urmau să fie îngropate de vii cu mama lor. El a mijlocit pentru ele şi le-a luat cu el acasă, unde au crescut ca fetiţe ale lor.
El a fost confruntat cu multe pericole şi primejdii. Odată, mergând la Kureciane, seara a fost înconjurat de lei, iar singurul său cal, îngrozit, a luat-o în galop să-şi scape viaţa. Zadarnic l-au căutat băştinaşii, presupuneau că a fost mâncat de lei, dar a doua zi dimineaţa a apărut. Într-o altă zi, mergea singur printr-o pădure. Vrând să evite un vad care era plin cu crocodili, a părăsit drumul şi deodată a zărit în faţa lui un leu, care l-a văzut şi se pregătea să-l atace. El s-a întors înapoi, a dat cu pietre în vad să fugă crocodilii, a trecut vadul şi a scăpat. Într-o bună zi, avea arma de vânătoare pe umăr şi trecea prin nişte ierburi înalte. Zărind o antilopă, a tras după ea şi a urmărit-o, dar privind la un copac din faţă, a zărit o tigroaică ce stătea între două crăci, gata să sară în capul lui. Imediat, s-a dat câţiva paşi înapoi şi, fără să vadă ce e în spate, a călcat o cobra care s-a încolăcit după piciorul lui şi a ridicat capul să-l muşte, dar cu o mişcare fulger el a sucit arma şi a tras un foc care a omorât-o. Apucând-o de coadă a târât-o la carul lor. Băştinaşii care-l însoţeau au tăiat-o şi au găsit pungile pline cu otravă. Ei spuneau că dacă l-ar fi muşcat, nu mai putea ajunge nici măcar până la car. Dar Dumnezeu l-a scăpat din toate acestea. Moffat obişnuia să spună: „Omul e nemuritor până ce îşi termină lucrarea".
Odată, deşi se auzea în depărtare bătaia tot mai tare a tobelor de război, Moffat plecă în călătorie pentru vestirea Evangheliei. Zvonuri de război circulau în toate părţile. Se spunea că trupe zulu au plecat să invadeze pe beciuani. Tribul Zulu era un popor de talie înaltă, războinici fioroşi, ce locuiau în provincia Natal din sud - est. Oraşul Durban era cel mai de seamă port al lor. Ei aveau regele lor, o armată bine organizată cu ofiţeri şi generali. Ca arme folo­seau suliţe grele şi mânuiau cu dibăcie scuturi de lemn. Erau împărţiţi pe regimente, aveau o disciplină de fier şi nimeni nu li se putea împotrivi. Un general cu trupele sale, după o campanie de cuceriri poruncită de regele Ciaka, nevrând să predea regelui prada luată, nu s-au mai întors acasă, ci au trecut munţii, o distanţă de vreo mie de km, şi s-au îndreptat să cucerească coasta de vest de la Basutoland spre râul Limpopo. Moffat tocmai sosise în acea parte şi a aflat că trupele zulu se apropie. El a înştiinţat pe cei din Griquatown, apoi cu şeful tribului Waterboer şi cu 600 de oameni înarmaţi cu puşti s-au îndreptat spre Kuruman. A întâlnit pe Melville, guvernatorul oficial, şi împreună au vrut să întâlnească trupele zulu, să discute cu ei şi să fie pace. Guvernatorul şi cu Moffat erau călare pe cai, iar puşcaşii veneau după ei. În sfârşit, s-au întâlnit cu trupele zulu. Aceştia au fost uimiţi de ceea ce vedeau în faţa lor. Ei n-au văzut niciodată un om alb şi nici cai. Li se părea că omul şi calul sunt una. Moffat a încercat să se apropie de ei ca să discute, dar s-au împrăştiat în toate părţile, ca de o arătare şi s-au grupat în altă parte. A mai făcut câteva încercări, dar toate au fost în zadar, nimeni nu a fost gata să discute cu el. În fine, trupele zulu au început dansul războinic, săreau, strigau şi băteau pământul de se ridica un nor de praf. Ritmul tot mai rapid arăta că înfierbântarea e făcută şi urmează atacul. Şi aşa a fost. Când s-au repezit ca o furtună, au fost primiţi cu rafale şi seceraţi. Cu strigăte sălbatice s-au retras, dar numai ca să schimbe tactica. S-au împărţit şi au atacat din două părţi, dar armele de foc s-au dovedit superioare suliţelor, care nu puteau fi folosite decât la mică distanţă. Lupta a fost dârză, dar barajul de foc nu le îngăduia să se apropie. A doua zi, au venit pitiţi printre ierburi şi tufişuri, dar când s-au ridicat şi au încercat să dea atacul, au fost seceraţi. Având mari pierderi, au fost siliţi să se retragă. În această a doua zi, Moffat era cât pe-aci să fie răpus. În timp ce trecea printr-un defileu, un soldat zulu, ce era camuflat după pietre, era să se arunce asupra lui Moffat. Un puşcaş însă l-a zărit şi l-a ochit dându-l peste cap.
Din acest atac, Moffat s-a ales cu un deosebit respect din partea băştinaşilor că au fost scăpaţi de trupele zulu. Peste tot, la serviciile de vestire a Evangheliei, acum, veneau mari mulţimi şi îl ascultau cu mare atenţie. Se observa un duh de trezire între beciuani.
În anul 1829, după 12 ani de muncă intensă, au început să apară roadele. La serviciile de închinăciune mulţimile ascultau cu sete Cuvântul lui Dumnezeu. Cântecele păgâne şi dansurile au încetat prin sate. În schimb, se puteau auzi cântările de slăvire a lui Dumnezeu de pe buzele beciuanilor, precum şi rugăciuni în Numele Domnului Isus.
Obiceiurile păcătoase au fost părăsite. Lui Moffat şi soţiei nu le venea să creadă ochilor, deoarece schimbarea s-a făcut prea dintr-o dată. Totuşi, au ales din mulţime pe şase în a căror viaţă, de o bună bucată de vreme, se observase schimbarea făcută de Duhul Sfânt şi i-a botezat. Serviciul de botez a fost ceva cu totul deosebit. Vestea a mers până departe. Tot mai mulţi veneau şi îşi mărturiseau despărţi­rea de păcat şi credinţa lor în Mântuitorul. Apoi au urmat alte şi alte botezuri.
Tribul Matabele a auzit de această schimbare şi a trimis mesageri să cunoască învăţătura omului alb. Moffat a plecat cu ei să le vestească Evanghelia şi a petrecut o vreme cu ei. Regele acelui trib ar fi vrut să-l reţină, dar Moffat a spus că trebuie să se reîntoarcă la familia sa.
Întrucât vorbirea acestor triburi nu avea un limbaj scris, Moffat a început să lucreze la punerea limbii secwana în scris. A fost o lucrare foarte grea. Ei aveau unele sunete guturale, altele ascuţite, aşa că trebuia să ai o ureche muzicală excelentă, ca să notezi un semn pentru fiecare. Apoi, în limbajul lor nu aveau cuvânt pentru carte, creion, citire, scriere, epistolă, etc. Şi nu era uşor să-i faci să priceapă aşa cuvinte noi. După ce le-a făcut un vocabular, s-a apucat de traducerea Noului Testament, o lucrare uriaşă pe acea vreme. Aici, s-a izbit de o seamă de alte cuvinte, pe care beciuanii nu le puteau înţelege. Unii n-au văzut niciodată marea, alte animale sau păsări decât acele câteva care erau în partea locului. Paralel cu traducerea, el a început o şcoală de alfabetizare cu ei.
Când a terminat traducerea, soţia s-a îmbolnăvit şi a trebuit s-o ducă la Cape Town. Acolo a stat de vorbă cu guvernatorul cu privire la tipărirea traducerii Noului Testament. Acesta i-a spus că ei au o tipografie, dar n-au oameni care să lucreze cu ea. Atunci Moffat a început să lucreze la tipografie şi a mai găsit un prieten care să-l ajute. Pe acea vreme, materialul ce urma să fie tipărit, se culegea literă cu literă din nişte sertăraşe. Era un lucru de mare atenţie şi foarte încet se făcea o pagină. Între anii 1945-1948, lucram la revista “Farul Creştin” unde, tot la fel, tipografii culegeau literă cu literă. Cât de greu şi de încet o fi fost această muncă pentru Moffat, care nu era tipograf de meserie? Şi totuşi el a făcut lucrarea ca să poa­tă pune Biblia în mâna poporului, iar noi azi avem Biblia tipărită şi suntem aşa de greoi în a o pune în mâna altora.
Între anii 1839 şi 1843, Moffat cu familia s-a întors în Anglia pentru concediu. Atunci Dr. David Livingstone întâlnindu-l şi auzind de starea celor din Africa, s-a dedicat lucrării din acel continent.
După concediu, s-au reîntors la câmpul lor de misiune şi au lucrat până în 1870 când, Moffat fiind în vârstă de 75 ani, au părăsit câmpul misionar, plecând definitiv în Anglia. În 1871, i-a murit soţia, iar el a trăit 88 ani, până în anul 1883, când a plecat acasă la Domnul pe care L-a slujit cu mult devotament.
CAPITOLUL 13

DAVID LIVINGSTONE
David Livingstone a fost misionarul care a străbătut Africa, de la o coastă la cealaltă, cu Evanghelia. El s-a născut la 19 martie 1813 şi a fost al doilea băiat din cinci copii ai familiei Neil Livingstone. Atât tatăl, cât şi mamă-sa au fost buni credincioşi. Ei erau săraci şi au muncit din greu ca să-şi câştige existentă. Tatăl său se ocupa cu vânzarea ceaiurilor. Era om integru, foarte sever, bun învă­ţător de şcoală duminicală, căci cunoştea bine Scripturile, abstinent de la băuturile alcoolice, om al rugăciunii, înflă­cărat susţinător al lucrării misionare şi harnic răspânditor de tratate şi literatură creştină. El însuşi era un pasionat cititor al cărţilor creştine.
Familia Livingstone îşi avea originea în insula Ulva, cu­noscută ca „insula lupilor". Bunicul său cunoştea arborele genealogic al familiei şi multe amănunte pe o perioadă de şase generaţii în urmă. În 1792, bunicul a părăsit Ulva, mutându-se la Blantire, vreo 10 km de Glasgow, Scoţia.
Neil, tatăl lui David, cerea copiilor ascultare şi punctua­litate. Când se întuneca, el obişnuia să închidă uşa mare de intrare în curte. Odată, în copilărie, David a întârziat şi când a sosit acasă, a găsit uşa încuiată. Şi-a dat seama că el e vinovat, de aceea, n-a bătut la uşă, n-a strigat, ci s-a aşezat pe prag să doarmă acolo. Într-un târziu, mama îngrijorată a dat să se uite la stradă şi l-a găsit pe prag. Aşa a învăţat regula punctualităţii pentru toată viaţa şi atunci a luat pentru el hotărârea să-şi bucure părinţii, nu să-i supere.
El a fost un băiat foarte silitor la învăţătură. La vârsta de 9 ani, David a învăţat Psalmul 119 şi l-a spus pe dinafară în două rânduri la biserică, doar cu cinci mici greşeli. Pentru aceasta, învăţătorul lui de şcoală duminicală i-a dat ca premiu un frumos Noul Testament.
Părinţii fiind săraci, la vârsta de 10 ani, David a trebuit să meargă să lucreze la o fabrică de ţesătorie. Cu o parte din plata pentru prima săptămână de lucru, el şi-a cumpărat o carte de gramatică a limbii latine. Cu toate că lucra de la ora 6 dimineaţa până la ora 8 seara, el a fost gata să se înscrie la cursuri serale de la ora 8 la 10, iar când sosea acasă, deşi era obosit, nu se culca, ci studia până târziu. Adeseori trebuia să vină mama să-l trimită la culcare. Chiar şi la fabrică, în timp ce lucra, avea şi cartea deschisă în faţa lui. La 16 ani, David era foarte familiar cu Virgil şi Horaţiu în latină şi mulţi alţi clasici. Cărţile de ştiinţă şi călătorii erau desfătarea sa. Când avea vreo jumătate de zi de sărbătoare, alerga la cariera de piatră şi făcea colecţie de specimene de pietre sau îşi îmbogăţea colecţia lui de plante.
În 1830, la vârsta de 17 ani, datorită studiilor serale, a putut intra student la Universitatea Glasgow să studieze medicina şi teologia.
Într-o scrisoare adresată conducerii Societăţii Misionare Londoneze, în anul 1838, el spunea că, la vârsta de 12 ani, a început să reflecteze la starea sa ca păcătos şi nu se socotea vrednic să primească iertarea. Considera că, fiind nevrednic, trebuie să se petreacă o minune ca să o poată primi. Astfel, a rămas în stare de pasivitate.
Convertirea lui s-a petrecut în timpul studenţiei, la vârsta de 20 ani, prin citirea unei cărţi. Atunci a înţeles adevărul Evangheliei şi a primit mântuirea prin credinţă în jertfa Domnului Isus Cristos. În timp ce studia la universitate, el a simţit chemarea să plece misionar în China. Atunci a cău­tat să cunoască cât mai mult despre China, despre viaţa şi obiceiurile populaţiei de acolo. Prietenii lui l-au sfătuit să ia legătură cu Societatea Misionară Londoneză. În 1838, a făcut cerere la această societate, oferindu-se să meargă misionar. Societatea i-a acceptat cererea. În septembrie, a fost chemat la Londra să întâlnească conducerea societăţii şi să fie supus la două examinări. O examinare consta din pregătirea unei predici pe care urma s-o ţină într-o biserică la care avea să fie trimis. Îmbolnăvindu-se un predicator, David a fost trimis să predice acolo. După ce a citit textul, privind asupra mulţimii, a avut un lapsus şi-a uitat toată predica ce a pregătit-o cu atâta grijă. După câteva momente de tăcere, el le-a spus: „Prietenii mei, am uitat tot ce am vrut să vă spun", apoi a coborât de la amvon şi a părăsit biserica. Deci, a căzut la această examinare. Cineva însă a stăruit să fie supus din nou şi atunci a reuşit.
În acea vreme, în China a izbucnit războiul pentru opium şi au fost închise graniţele. Astfel, Livingstone a suferit decepţia că n-a putut merge misionar în China. Uneori, ceea ce nouă ne pare o răsturnare a planurilor, poate fi o adevărată binecuvântare. El face să se năruiască planurile noastre, ca să-şi realizeze planurile Sale. În starea aceasta de dezamăgire, Dumnezeu a făcut să-l întâlnească pe Robert Moffat, care, după 23 ani de muncă misionară în Africa de sud, s-a reîntors în Anglia în concediu şi istorisea bisericilor experienţele sale de pe câmpul de misiune şi arăta marile nevoi ale triburilor din Africa. Moffat a spus: “Într-o dimineaţă senină, am numărat fumul focurilor a vreo sută de sate înspre nord, unde niciodată n-a fost nici un misionar". Aceste relatări au aprins inima tânărului David Livingstone cu dorinţa să meargă şi el misionar în Africa.
Întâlnirea a fost cu adevărat providenţială. Ea a legat inima lui de Africa şi de sufletele de acolo încât, la moartea sa, africanii au fost gata să-i scoată inima din piept, să o îngroape în Africa şi numai trupul să-l trimită spre înmormântare în Anglia.
Societatea Misionară a făcut toate aranjamentele, ca David Livingstone să poată pleca în Africa. El şi-a primit licenţa de medic în noiembrie 1840 şi n-a avut timp să petreacă în familie decât o noapte. În dimineaţa de 17 no­iembrie, la ora 5, s-a pregătit de plecare. David a luat Biblia, a citit Psalmul 121 şi 135, apoi s-au rugat. Tatăl său l-a condus până la Glasgow, unde David urma să facă ultimele pregătiri cu societatea şi să se îmbarce pe vapor. La Glasgow, pe data de 20 noiembrie, a fost ordinat ca misionar, iar pe 8 decembrie 1840, a plecat cu vaporul spre Africa. Pe acea vreme, călătoria pe apă dura luni de zile. Pe vapor, căpitanul a avut un deosebit respect faţă de el şi mereu îl invita în cabina sa. Datorită felului său de a fi gata să înveţe ceva de la oricine şi datorită spiritului său de cercetare, acolo în cabină a făcut cunoştinţa cu o seamă de aparate speciale şi căpitanul îi fu profesor nu numai în mânuirea acelor aparate, ci şi în ce priveşte observarea cerului şi orientarea în timpul nopţii, cunoştinţe care i-au fost mult folositoare în călătoriile sale de mai târziu prin junglele Africii.
Când a debarcat la Algoa Bay în Africa de sud, Living­stone s-a îndreptat spre Kuruman, în ţara Beciuana, unde a sosit în iulie 1841. Aici urma să ţină locul lui Moffat până la reîntoarcerea lui.
Odată cu debarcarea, începu să se izbească de greutăţi peste greutăţi. Întâi, el nu putea conversa cu băştinaşii ce trăiau în triburi şi limba unui trib se deosebea de a celui­lalt. Şi nu era uşor să umbli printre oamenii pe care nu-i înţelegi. În Beciuana, trăiau urmaşi ai imigranţilor olandezi numiţi „buri", oameni ce căutau să se impună prin forţă. Acolo, nu exista nici un fel de lege. Burii erau stăpâni de sclavi şi fiecare îşi avea voinţa sa ca lege. Pe negri îi considerau ca vite pentru lucru, oameni neevoluaţi. În mod implicit, David Livingstone, datorită faptului că el îi considera pe negri oameni egali, având un suflet pentru care a murit Cristos Domnul şi cărora a venit să le vesteas­că Evanghelia, urma să aibă confruntări cu burii. Pe de altă parte, cei din tribul Beciuana erau oameni violenţi, foarte fioroşi. Ei erau cu totul diferiţi de negrii ce serveau ca sclavi pe moşiile olandezilor, căci aceştia erau mult mai paşnici. Burii îşi menţineau supremaţia numai cu armele de foc, pe când beciuanii nu aveau decât arcuri şi suliţe.
Cu banii ce îi avea la Kuruman, Livingstone şi-a cumpă­rat secure, sapă, lopată, hârleţ şi alte unelte pentru grădi­nă. La fel şi-a cumpărat tot felul de scule de tâmplărie şi tot ce credea că îi este necesar, căci ştia că mergând în nord, unde nu se aflau magazine, nu le mai putea procura. Toate le-a încărcat într-un car mare cu coviltir şi apoi a plecat la drum, însoţit de doi negri, care cunoşteau drumurile.
Între olandezi s-a răspândit zvonul că omul alb nou sosit aduce în car arme beciuanilor. Imediat, ei şi-au luat armele şi au ieşit în calea lui Livingstone. Numai curajul, bunăta­tea şi calmul lui Livingstone au înlăturat vărsarea de sânge. Dumnezeu a ocrotit pe robul Său şi pe oamenii care îl însoţeau aşa cum a promis în Psalmul 121, pe care l-a citit la plecarea de acasă. Mai târziu, burii şi-au cerut scuze pentru acest atac.
Spre a cunoaşte felul de trai şi obiceiurile, spre a învăţa o limbă, Livingstone s-a dus la bakwaini, timp de şase luni. Deşi nu cunoştea nici o vorbă, şi aici ca şi în celelalte triburi, unde a ajuns mai târziu, el a fost primit bine datorită limbajului dragostei pe care şi cei mai împotrivi­tori oameni îl înţelegeau. Cunoştinţele ce le-a primit acolo, i-au fost de un real folos mai târziu.
După un an de la sosire, el a scris tatălui său: „Lucrul lui Dumnezeu aici merge înainte, cu toate infirmităţile noastre. În continuu se adună suflete şi uneori chiar dintre acei la care mai puţin te-ai aştepta să se întoarcă la Domnul. Un număr de 24 de suflete s-au predat Domnului şi au fost adăugaţi la biserică în luna trecută, şi mulţi alţii vin şi întreabă".
În 1843, Livingstone a deschis o misiune la Mabotsa, vreo 320 km mai la nord. Pe acea vreme, în Africa nu prea erau drumuri, nu existau tăbliţe indicatoare. Ca să ajungi la o localitate, trebuia să cauţi un ghid, unul din partea locului, să te conducă. Găsirea unui ghid era o mare problemă. Uneori şi dacă l-ai găsit, nu erai sigur că te duce unde doreşti sau te omoară pe drum, ca să-ţi ia totul. Unii cereau plata înainte, apoi te conduceau o zi sau două şi dispăreau. Alţii erau gata să te conducă, dar numai până la marginea tribului vecin. Erau tot felul de probleme cu ei şi David, în călătoriile lui prin junglă, a avut multe necazuri din pricina aceasta.
În partea locului, şef de trib la bakwaini era Sechele. El a fost foarte pornit împotriva lui Livingstone, căci cu un an înainte, fiind prin tribul lui, nu l-a vizitat. Şeful socotea lucrul acesta o desconsiderare din partea misionarului. Dar acum când a sosit, singurul copil al lui Sechele era bolnav grav. La fel, fiul prietenului său. Livingstone i-a consultat, le-a dat medicamentele necesare, i-a îngrijit şi s-au făcut bine. Astfel, i-a trecut toată furia lui Sechele. Acum, Livingstone a început să-i vestească Evanghelia, să-i vorbească despre Dumnezeul cel viu şi adevărat, care nu e ca zeii despre care vorbesc vrăjitorii lor. După o vreme, Sechele a început să înţeleagă Evanghelia. El şi-a recunos­cut starea sa de păcătoşenie, s-a pocăit, s-a despărţit de idolii săi şi se vedea o schimbare în viaţa lui. Un singur lucru nu a fost gata să-l facă, să se despartă de haremul de femei pe care îl avea ca şef de trib. Livingstone, om credin­cios adevărului, nu a fost gata să facă nici un compromis, nici chiar şefului. Deşi Sechele a cerut să fie botezat şi el, misionarul nu a făcut aceasta decât după doi ani, când acesta a renunţat la harem şi a rămas cu o singură soţie. Fiind şef de trib, pocăinţa lui a avut o mare înrâurire asupra multora. În acest trib, Livingstone s-a bucurat de o deplină libertate.
În anul 1845, David s-a căsătorit cu Maria, fiica misiona­rului Moffat. Ea era deprinsă cu viaţa din Africa şi i-a fost un mare ajutor în munca sa misionară.
Deşi n-a învăţat arhitectura, ci medicina, după căsătorie, aici la Mabotsa, s-a apucat să-şi construiască o căsuţă. Aceasta a fost o muncă grea. Fiindcă acolo nu erau maga­zine cu materiale de construcţie, toate a trebuit să le facă el. Astfel, el a devenit cărămidar, a mers în pădure, a tăiat copaci din care şi-a făcut scândurile, grinzile şi celelalte materiale lemnoase. El a trebuit să facă lumânările, săpunul, coşurile, cuptorul, masa, scaunele, patul, dulapul. A fost nevoit să fie meşter pentru toate.
Casa lui a devenit sediul unei noi misiuni. În înţelegere cu un alt misionar, au ales o vale frumoasă şi acolo s-au aşezat. Dar zona aceea era infestată de lei. Uneori, chiar ziua în amiaza mare, leii atacau vitele oamenilor. Aflând de la băştinaşi că dacă e omorât numai unul atunci când dau atac la vite, ceilalţi părăsesc acea zonă, Livingstone cu câţiva s-au pus la pândă şi când au apărut leii, Livingstone a tras un foc asupra unuia şi l-a nimerit, dar până să-şi încarce din nou arma, leul furios a sărit asupra lui, i-a apucat umărul stâng şi l-a doborât la pământ. Leul răcnea grozav şi îl scutura cu putere, cum scutură câinele un şobo­lan. Mebalwe, un băştinaş credincios, şi-a îndreptat arma să tragă. Leul a observat şi s-a aruncat asupra lui şi l-a muşcat de coapsă. Un al treilea s-a apropiat să-l străpungă cu suliţa, atunci leul a sărit asupra lui, dar în clipa aceea a primit un alt glonţ şi s-a prăbuşit mort. Numai mâna cea bună a lui Dumnezeu l-a scăpat pe Livingstone, dar a rămas deformat pentru toată viaţa, căci oasele umărului au fost sfărâmate de colţii leului. Mebalwe s-a vindecat şi el de muşcătura leului şi a fost un bun ajutor în lucrarea sfântă şi înflăcărat predicator printre băştinaşi.
Greutăţile cu care a fost confruntat, în timp ce căuta să-şi facă lucrarea misionară în Africa, au fost: malaria, musca ţeţe şi leii de care era plină acea parte a junglei. Musca ţeţe făcea ravagii asupra vitelor. Boii care trăgeau la carul misionarului, în mai multe rânduri au căzut morţi pe drum, din cauza înţepăturii veninoase a acestei muşte. La fel, malaria l-a atacat chiar la începutul misiunii şi l-a chinuit toată viaţa.
După un an de la căsătorie, datorită invidiei celuilalt misionar, care vedea că negrii îl simpatizează doar pe Livingstone, nu şi pe el, s-au iscat neînţelegeri. Atunci Da­vid a vorbit cu Maria şi s-au decis să se mute la Conuane, vreo 62 km mai la nord. Acolo, a trebuit să-şi clădească altă casă. Dar nici aceasta n-au folosit-o mult timp, căci lipsa de ploaie făcea imposibilă agricultura. El a vorbit cu Sechele că, spre a putea avea pâinea necesară şi celelalte alimente, e bine să se mute în apropierea unui râu cu ajuto­rul căruia vor putea face irigaţii. Din călătoriile sale, ştia că la Kolobeng ar fi un aşa loc potrivit. Sechele a acceptat ideea şi a decis să se mute cu tot tribul acolo. Respectul, ce şi-l câştigase Livingstone, i-a determinat pe toţi să-şi împa­cheteze corturile şi să plece cu el. Ajunşi acolo, misionarul a făcut orientarea în teren, i-a pus să sape un canal şi colibele le-au aşezat de-a lungul canalului. Fiecare şi-a cro­it o grădină irigată. Era ceva frumos şi promitea belşug. Sechele cu 200 de oameni au clădit o şcoală încăpătoare. „Acum doresc să clădesc o casă pentru Dumnezeu, apărătorul tribului nostru" - a zis şeful şi au construit o casă de rugăciune. Livingstone şi-a clădit aici o a treia casă.
Când te gândeşti bine la lucrarea sa, rămâi uimit. Ca medic, mereu era chemat să trateze pe cei bolnavi, şi făcea aceasta şi noaptea cu atâta devotament şi fără să fie plătit. Spre a-i ajuta să iasă din întunecimea lor, el a înfiinţat o şcoală, atât pentru părinţi cât şi pentru copii. Ei nu aveau alfabet, nici reguli gramaticale, ci el a trebuit să muncească pentru aceasta. Sechele a avut o minte ageră şi chiar în prima zi a învăţat literele alfabetului, dar alţii erau foarte greoi de cap. Totuşi Livingstone a dovedit o mare perseve­renţă în această lucrare. Iată programul lor de lucru zilnic, luat dintr-o scrisoare a lui:
„Ne sculăm dis-de-dimineaţă. În timpul zilei e fierbin­ţeală mare, dar seara şi dimineaţa este plăcut. După ce avem ora de rugăciune în familie, servim micul dejun între ora 6 şi 7, apoi ne ducem la clase, unde sunt invitaţi cu toţii: soţi, soţii şi copii. Clasele ţin până la ora 11. Atunci soţia se duce să pregătească masa, iar eu mă apuc de lucru ca fierar, tâmplar sau grădinar. Urmează masa şi o oră de odihnă, după care soţia se duce la o clasă cu vreo sută de băieţi sau la o clasă de cusut cu fetele. După apusul soarelui, misionarul merge în sat, să vorbească despre un subiect general sau despre religie.
Servicii religioase publice avem seara de trei ori pe săp­tămână şi o altă seară cu instruire în cele seculare, însoţită de tablouri şi specimene. Pe lângă aceste îndatoriri, mai trebuie să prescriem medicamente pentru cei bolnavi şi să ne îngrijim de hrana pentru cei săraci. Şi cel mai mic act de prietenie - cum spunea Xavier - nu poate fi lăsat la o parte de lucrarea misionarului. Noi nu putem neglija, nici chiar cele mai abjecte lucruri, când acestea pot forma o bună opinie altora. Cuvântul bun în discuţii formează o reputaţie care e în favoarea Evangheliei. Arătând bunătate oponenţi­lor creştinismului, când sunt pe patul de boală, îi faci ca niciodată să nu-ţi mai fie duşmani. Chiar dacă nicăieri altundeva n-ar fi aşa, dar în aceste situaţii dragostea naşte dragoste".
Datorită străduinţelor lui Livingstone de a-i ajuta chiar şi în cele materiale, de a-i trata în mod gratuit pe toţi cei bolnavi, de a-i învăţa să citească şi să scrie în limba lor, lucrarea Evangheliei a avut o mare propăşire. Mintea a început să li se lumineze, să lepede zeităţile ce le aveau şi să slujească pe Dumnezeul dragostei.
În cea de a treia casă a locuit doar cinci ani. În această perioadă, au urmat multe necazuri şi foarte mari greutăţi. Datorită unei secete, râul a început să sece şi totul s-a pârjolit. Atunci, vrăjitorii lor au spus că seceta a venit din pricina pocăinţei lui Sechele şi a altora, care au lepădat zeii păgâni. Casa de rugăciune care era mereu plină, acum a devenit aproape goală. Livingstone era considerat vinova­tul principal. Toată lucrarea lui părea că se prăbuşeşte. Chiar şi viaţa lui era în pericol. Totuşi, Sechele şi câţiva au rămas credincioşi. Domnul nu l-a părăsit, ci l-a ocrotit.
În 1849, Livingstone a întreprins o seamă de călătorii în nord. El intenţiona să ajungă la Sebituane, care era rege peste tribul Makololo, un monarh puternic ce se afla la vreo 960 km distanţă, între Kolobeng şi tribul acela era marele deşert Kalahari. La 1 iunie, a plecat într-acolo cu familia sa şi cu doi băştinaşi. După multe peripeţii, la 1 au­gust a descoperit lacul Ngami, despre care europenii nu ştiau nimic şi nu era trecut pe hartă. Mai aveau de parcurs încă vreo 360 km până la regele Sebituane, când au trebuit să se întoarcă înapoi, căci un şef de trib nu le-a dat voie să meargă mai departe. Reîntors acasă, a încunoştinţat Societatea Geografică Regală a Angliei de descoperirea lacului Ngami, fapt pentru care a primit un premiu.
În anul 1850, a încercat din nou să ajungă la regele Sebituane. De data aceasta avea cu el soţia, cei trei copii şi pe Sechele, care era bun prieten cu Sebituane. Cu mari greutăţi au ajuns din nou până la lac şi datorită lui Sechele, au obţinut dreptul de a trece prin acel trib. Acum însă, doi dintre copiii lui Livingstone s-au îmbolnăvit de malarie şi iarăşi au fost forţaţi să se întoarcă acasă. Clima de acolo nu era prielnică europenilor. În această a doua călătorie, el a descoperit fluviul Zambezi şi a anunţat Societatea Geografică. Când au sosit la Kolobeng, soţia a născut cel de al patrulea copil, o fetiţă, care n-a trăit decât şase săptămâni, căci a fost răpusă de o epidemie.
La scurtă vreme după aceasta, soţia s-a îmbolnăvit grav şi a făcut o paralizie la faţă în partea dreaptă. Astfel, a tre­buit să rămână acasă, să se odihnească. El şi-a continuat lucrarea cu evanghelizarea băştinaşilor, cu medicina şi cu şcoala, iar în puţinul timp liber, făcea studii asupra plantelor şi animalelor Africii, precum şi asupra unor boli specifice ce secerau populaţia triburilor.
Înăuntrul său însă era un foc ce-l mistuia. Mereu se gândea la mulţimea triburilor din interiorul Africii, care niciodată nu a auzit despre Dumnezeul cel adevărat şi dragostea Sa mântuitoare. Astfel la 1 aprilie 1851, a întreprins a treia călătorie spre regele Sebituane. De data aceasta, a reuşit să ajungă la el. Sebituane auzise despre lucrarea lui Livingstone şi dorea să vină şi în ţara lui. Acum când a sosit, l-a primit cu multă bunăvoinţă şi cu mare cinste. După câteva zile însă, o boală violentă i-a atacat plămânii şi cu toate îngrijirile medicale date de Livingsto­ne. În a 14-a zi după sosirea lor, regele Sebituane a murit. Abia începuse să audă vestea bună a mântuirii şi a plecat în veşnicie. Fiica lui Sebituane a luat conducerea ţării. Ea a dat deplină libertate lui Livingstone să viziteze ţara şi dacă găseşte un loc potrivit să-şi stabilească acolo un sediu-misionar. Negăsind o locaţie mai bună ca la Kolobeng, la 13 august, au pornit spre casă. Soţia era însărcinată cu al cincilea copil. Pe drum, la 15 septembrie 1851, soţia a născut un fiu şi i-au pus numele William. Toată călătoria a fost foarte grea. Au dus lipsă şi de mâncare şi de apă. Săptămâni întregi nu au găsit apă, căci era deşert. Ca să supravieţuiască, căutau ouă de struţ, făceau o mică gaură în coaja lor unde vârau un pai şi le sorbeau conţinutul. Istoviţi de lunga călătorie, când au ajuns acasă, sănătatea soţiei şi a copiilor a fost cu totul zdruncinată.
La începutul anului 1852, Livingstone s-a gândit să plece iarăşi într-o călătorie de peste o mie de km. El îşi dădea seama că soţia şi copiii nu vor putea rezista la clima aceea nesănătoasă. La fel nu îndrăznea să-i lase singuri acasă. De aceea, a hotărât ca soţia şi copiii să plece într-un concediu pentru refacere în Anglia. Astfel, la 23 aprilie 1852, au plecat în sud la Cape Town, unde i-a îmbarcat pe vapor, iar el, în iunie 1852, a plecat în nord şi a ajuns la Kuruman abia în septembrie. Aici a aflat de atacul burilor de la soţia lui Sechele, care a scăpat ascunzându-se în crăpătura unei stânci, apoi împreună cu cei cinci copii a venit la Moffat. A fost un adevărat război între buri şi bakwaini. Dintre buri au căzut 35 pe câmpul de luptă şi 60 dintre bakwaini. Bakwainii, neavând arme de foc, au trebuit să se retragă. Burii au pus foc satelor şi le-au luat toate vitele ca pradă. Ei aveau intenţia să-l omoare şi pe Livingstone, căci nu voiau în ruptul capului să accepte că şi africanii au suflet, ca toţi ceilalţi oameni; dar el nu era acasă. Dumnezeu l-a scăpat de la o moarte sigură. Dar au pătruns în casa lui Livingstone, i-au distrus mobila, au rupt toate cărţile, au prădat tot ce au găsit, chiar şi medicamen­tele lui pentru malaria de care suferea şi i-au dărâmat casa. De atunci n-a mai clădit alta.
Acum cu atât mai mult avea motive să meargă în nord. Era o călătorie lungă, dar fiind fără soţie şi copii, se putea mişca altfel. A plecat la sfârşitul lui decembrie 1852 şi în iunie 1853 a ajuns în ţara Makololo. A parcurs o distanţă de 2.240 km. Acolo a găsit ţara inundată de ploile mari, torenţiale, iar acum zăduful tropical făcea ca atmosfera să fie cu totul nesănătoasă. O mare mulţime din populaţie era doborâtă de frigurile africane, încât nu mai ştia pe cine să trateze. În ţară domnea Secheletu, în locul sorei sale. Foarte curând el a devenit bun prieten al misionarului.
Fiindcă Livingstone era în căutarea unei alte localităţi, unde să-şi poată stabili centrul său misionar, împreună cu Secheletu şi cu o trupă de 160 de băştinaşi au plecat spre Barotse. Se gândea că acolo clima ar putea fi mai bună, căci în rest malaria şi dezinteria făceau ravagii. Dar a fost dezamăgit, căci nici acolo nu era o climă mai sănătoasă, iar populaţia trăia în cea mai neagră întunecime a păgânismului, cu imoralitate, cruzimi şi atrocităţi. În plus, negustorii de sclavi pătrundeau până acolo, prindeau oamenii, îi puneau în lanţuri, îi legau în juguri unii de alţii şi-i duceau să-i vândă. Din cauza aceasta, negrii aveau o mare aversiu­ne faţă de toţi albii. Toate acestea l-au îndurerat nespus pe fratele Livingstone, care a luptat mereu împotriva sclava­gismului practicat de burii din sud. Timp de nouă săptă­mâni cât a umblat prin ţara Makololo, el şi-a dat bine seama de nevoia acestor suflete de o viaţă nouă. Şi triburile din sud, altădată, erau tot aşa de primitive şi de feroce ca aceştia, dar la ele a pătruns lumina Evangheliei şi chiar cei ce nu s-au pocăit, totuşi au fost influenţaţi de viaţa creştină a misionarilor şi aveau o altă comportare. Pe cei mai mulţi îi vedeai îmbrăcaţi, nu goi cum erau înainte şi chiar în rela­ţiile lor unii cu alţii se purtau mai frumos. Omorurile şi atrocităţile erau pe cale de dispariţie. Cuvântul Evangheliei a pătruns în inimile oamenilor şi schimbarea era izbitoare.
În toate aceste călătorii, Livingstone când poposea prin câte un sat, oamenii se adunau uneori şi câte o mie să-l asculte. Natural, el nu se putea aştepta să vadă sămânţa încolţind sub ochii lui şi să aducă rod imediat, dar munca lui grea nu a fost în zadar. El a fost deschizător de drumuri pentru misionari pe continentul Africii. A pătruns prin locuri pe unde nu a fost niciodată vreun alb. Felul cum se apropia de oameni, spiritul său de sacrificiu cu care îi ajuta, limbajul dragostei, de multe ori fără cuvinte, căci nu cunoştea limba multor triburi, şi prezenţa divină în viaţa lui, l-au făcut să aibă trecere în ochii băştinaşilor şi să se împrietenească cu ei. Pe cei ce se converteau şi a căror viaţă avea o schimbare vizibilă, el îi boteza, îi instruia şi îi trimitea să spună în alte sate vestea bună că Dumnezeu îi iubeşte şi pe negri, oricât de păcătoşi sunt, că vrea mântuirea lor şi poate să le schimbe viaţa.
E adevărat că au fost şi mulţi împotrivitori, care nu voiau să vină să audă Evanghelia sau să vină la adunările de rugăciune. Mai ales preoţii vrăjitori se opuneau cu toată dârzenia lor. Într-o localitate, o seamă de împotrivitori au tăiat toţi cocoşii, căci li se părea că în cântatul lor, ei zic: „Tlang lo rapelang", adică „Veniţi la rugăciune".
Viaţa lui Livingstone a fost o călătorie. Mereu a fost plecat. Nouă, cu mijloacele noastre moderne, ne pare obositor să plecăm la drum lung. Dar gândiţi-vă la greutăţile unei călătorii, pe acea vreme, în Africa. Era fără drumuri, prin junglă cu carul cu boi, uneori pe jos, iar când era isto­vit încât nu se mai putea mişca, era purtat într-un hamac. Apoi ţineţi seama că drumul dura 5-6 luni de zile, sub soarele fierbinte al Africii, uneori cu lipsă de apă şi de hrană. Şi ce pericole trebuia să înfrunte, fiare sălbatice ca lei, tigri, hiene, şacali şi tot felul de şerpi otrăvitori, apoi bande de hoţi, triburi cu lupte între ele, şefi împotrivitori şi cruzi. Luni de zile să petreci noaptea în mijlocul junglei, să trebuiască să dormi auzind răcnetele leilor, nu a fost ceva uşor! Totuşi, pentru Livingstone nimic nu a fost prea mult, numai să poată ajuta pe păcătoşi să primească mântuirea, ştiind că prin aceasta contribuie la extinderea Împărăţiei lui Dumnezeu. O, Doamne, modelează şi azi aşa oameni!
În luna noiembrie 1853, a plecat într-o altă grea călătorie din centrul Africii spre Loanda, pe coasta vestică, unde au ajuns abia după şapte luni, în iunie 1854. În timpul acestei călătorii, de 31 de ori a fost atacat de friguri. Când a sosit la Loanda, era numai schelet de om. Portughezii de acolo i-au dat o bună îngrijire. După ce s-a refăcut puţin, se gândea să plece în Anglia să-şi vadă soţia şi copiii, dar şi-a adus aminte că a promis băştinaşilor care l-au însoţit că îi va aduce înapoi, aşa că a vrut să-şi păstreze cuvântul dat. Altfel, ei s-ar fi pierdut prin deşert, căci nu ştiau să se orienteze. În sfârşit, când au ajuns acasă teferi toţi cei 27 de însoţitori, a fost o mare bucurie, căci îi considerau morţi sau capturaţi de negustorii de sclavi. Ziua de 23 iulie 1855, a fost o zi de mulţumire către Dumnezeu.
După câteva luni de refacere, de lucrare şi rugăciune cu localnicii, a plecat într-o călătorie spre coasta de est. A urmat cursul fluviului Zambezi. Atunci a descoperit casca­da Victoria, necunoscută europenilor, a doua după Niagara în frumuseţe şi grandoare. La confluenţa lui Zambezi cu Loangwa, a fost confruntat cu moartea. În jurnalul său zilnic, pe 14 ianuarie 1856, a scris: „O, Isuse, ajută-mă să mă supun în totul voii Tale, să mă las în totul pe braţul Tău! Mă bizui numai pe Cuvântul Tău! Nu mă părăsi!...”. Şi Dumnezeu i-a cruţat viaţa. În mai 1856, a ajuns la Quilimane, pe coasta de răsărit a Africii. Până la acea dată, el a fost singurul care a străbătut Africa de la o coastă la cealaltă. Peste tot a căutat să poarte lumina Evangheliei. Explorările erau doar o parte secundară a lucrării sale. Societatea Geografică Regală din Londra a primit cu bucu­rie toate descoperirile sale, le-a notat pe harta Africii şi lui i-a acordat medalia de aur, cea mai înaltă distincţie pe care o putea da.
Livingstone a fost un bărbat de un deosebit curaj. Zilnic, viaţa îi era nesigură din cauza oamenilor, din cauza fiarelor sălbatice, a reptilelor ce mişunau peste tot, a epidemiilor şi bolilor ce făceau ravagii. În şapte rânduri a fost confruntat cu moartea. Odată, trecea pe o potecă printr-o vegetaţie densă. Era teritoriul unui trib feroce. La un moment dat, cineva, ascuns în ierburi, a aruncat o suliţă care doar i-a frecat puţin spatele şi s-a oprit în pământ. El a scris: “Întrucât ei sunt experţi în aruncarea suliţei, eu nu ştiu cum nu m-a nimerit, doar că a fost prea sigur de ţintă, dar mâna cea bună a lui Dumnezeu a fost asupra mea. Apoi o altă suliţă a fost aruncată şi a intrat în pământ în faţa mea. Alţi doi din convoiul nostru au fost omorâţi".
În 1856, deci după 15 ani de muncă intensă, neîntrerup­tă, Livingstone s-a întors în Anglia, spre a-şi vedea soţia şi copiii de care a fost despărţit patru ani. În Anglia, el a fost primit cu mari onoruri. Pretutindeni era chemat să vorbească despre experienţele sale în Africa. Universitatea din Glasgow, într-o întrunire specială, i-a decernat titlul de doctor. Studenţii necredincioşi au plănuit să-şi bată joc de el, să facă galerie, căci nu erau de acord ca unui misionar să i se dea acest titlu. Dar când a apărut în faţa lor cu obrajii arşi de soarele Africii, cu umărul rupt de colţii leului, toţi au fost adânc mişcaţi. Vedeau în el un om care a renunţat la toate. Spiritul de sacrificiu şi suferinţa erau întipărite pe faţa lui. Înaintea ochilor lor era un sfânt al lui Dumnezeu. Nici unul n-a scos o vorbă. Era o solemnitate ca de mormânt. El le-a vorbit despre nevoile mari ale africanilor şi despre experienţele sale acolo. În încheiere le-a zis: „Acum mă reîntorc. Vreau să vă spun însă că ceea ce m-a susţinut în mijlocul tuturor greutăţilor, al încercări­lor, al singurătăţii a fost promisiunea: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului".
În martie 1858, Dr. Livingstone cu soţia şi cu băiatul cel mai mic s-au îmbarcat la Liverpool pentru a se reîntoarce în Africa. Încă pe când se afla la Quilimane, Societatea Misionară i-a comunicat că nu-l mai poate plăti. Atunci a scris în jurnalul său: „Dacă aceasta e în acord cu voia lui Dumnezeu, mijloacele vor veni din alte părţi". Şi chiar aşa a fost. Acum se întorcea în Africa cu titlul de consul al Angliei pentru Africa de est, cu sediul la Quilimane şi cu un salar guvernamental, având însă toată largheţea să-şi continue lucrarea sa misionară.
După patru ani, în 1862, i-a murit soţia. Sănătatea ei a fost distrusă de lungile călătorii. Moartea ei a fost o lovitu­ră grea pentru inima simţitoare a lui Livingstone. În 1864, a plecat cu băiatul în Anglia. În 1865 s-a reîntors în Africa şi acolo şi-a petrecut ultimii opt ani. În timpul acesta a descoperit lacul Tanganica, lacul Moero şi o seamă de râuri în Congo. El călătorea predicând Evanghelia, dar era atent, avea ochiul format pentru descoperiri. Şi pe acestea le-a anunţat Societăţii Geografice.
Timp de vreo cinci ani, nu s-a mai ştiut nimic de el. Atunci direcţiunea ziarului „New York Herald" a trimis pe H. M. Stanley în Africa să-l caute pe Dr. Livingstone, să-l găsească, ori viu, ori mort. După multă căutare, pe data de 10 noiembrie 1871, l-a găsit la Ujiji, lângă lacul Tanganica. Era într-o dimineaţă, când unul din ajutoarele lui a alergat în coliba lui Livingstone şi l-a anunţat: „Vine, vine un englez". Când a ieşit Dr. Livingstone din colibă, a văzut o întreagă caravană cu drapelul american şi în frunte un om alb. El se gândea că e vreun mare negustor care a ajuns pe acolo, nu se gândea că el e cel căutat. Când a ajuns la el, Stanley i-a întins mâna, zicând: „Presupun că sunteţi Dr. Li­vingstone". Stanley adusese multe alimente. Era tocmai de ceea ce avea nevoie misionarul, căci din pricina lipsei de alimente, el slăbise, era doar o umbră de om. În jurnalul său a scris: “În starea mea de destituit, mă simţeam ca omul ce a coborât de la Ierusalim la Ierihon şi a căzut între tâlhari; dar nu aveam nici o speranţă să treacă preotul, levitul şi samariteanul milos pe aici. Dar când duhul meu a fost doborât cu totul, atunci a sosit bunul samaritean...”. Înfruptându-se din bunurile aduse, Livingstone a prins iarăşi putere.
Stanley a fost un ziarist necredincios, dar timpul petrecut cu misionarul i-a schimbat viaţa. El a mărturisit: “În 1871, am mers în Africa ca cel mai mare ateu. Dar acolo a urmat un timp lung de reflecţie. Acolo, am văzut un om bătrân, departe de lumea civilizată, şi m-am întrebat: “Ce l-a făcut să stea acolo? E ţicnit sau ce îl inspiră la aceasta?” După luni de zile de la întâlnire, am constatat că îl ascultam cu plăcere şi mă minunam cum el a împlinit cuvintele Bibliei: “Lăsaţi toate şi urmaţi-Mă”. Puţin câte puţin, dragostea lui a devenit contagioasă. Văzând blândeţea şi zelul său am fost convertit, deşi el n-a încercat să facă aceasta". Stanley a încercat să-l convingă pe Dr. Livingstone să-şi încheie lucrarea şi să plece cu el, dar misionarul n-a vrut. După patru luni şi patru zile, Stanley s-a despărţit de Livingstone şi s-a reîntors acasă. Cinci zile mai târziu, Livingstone a împlinit 59 ani. Cu acea ocazie, el a scris în jurnalul său pe care îl ţinea la zi, oricât de obosit ar fi fost: „19 martie, ziua de naştere. Isuse al meu, Regele meu, viaţa mea, totul al meu, eu mă dedic Ţie cu totul. Acceptă-mă şi îngăduie-mi, o, Tată, plin de har, că dacă trebuie să plec înainte de a se sfârşi anul acesta, să-mi pot termina cu bine lucrarea. În numele lui Isus îţi cer. Amin, aşa să fie. - David Livingstone".
Într-o scrisoare adresată tatălui său, se află cuvintele: „Dumnezeu a avut un singur Fiu şi El a fost misionar şi medic. O slabă, slabă imitaţie a Lui sunt eu sau doresc să fiu. În această slujire sper să trăiesc şi în ea doresc să mor".
Dr. David Livingstone a luptat toată viaţa contra sclaviei, a analfabetismului şi a superstiţiilor. El a explorat Africa de la Cape Town până la ecuator, precum şi de la o coastă la cealaltă. El a făcut cunoscută lumii cea mai vastă arie din suprafaţa pământului. În urma lui, triburile Africii erau presărate cu biserici cu păstori indigeni, cu şcoli şi cu practici sanitare.
În 1873, era extenuat de puteri din cauza călătoriilor şi a malariei, căci ploile tropicale au produs mari inundaţii. La 27 aprilie, a scris în jurnal, că se află la marginea lui Molilamo. El trimisese pe cineva să-i cumpere nişte lapte de capră, dar nu a găsit nicăieri. Aceasta e ultima notă în jurnalul său. Dezinteria şi frigurile îl mistuiau, căci din cauza inundaţiilor toată apa era infectată. Însoţitorii săi, prin apă până la genunchi, l-au purtat, în speranţa că vor putea găsi ceva să-i astâmpere setea, dar n-au găsit. La 29 aprilie 1873, au ajuns la satul de colibe numit Hala. Acolo, din cauza ploii, l-au aşezat la adăpost sub o streaşină, până i-au pregătit o colibă. Apoi l-au dus înăuntru şi l-au culcat pe haina lui. El era aşa de slăbit şi bolnav, încât nu mai putea vorbi. Doi s-au dus să se culce, iar unul a fost lăsat ca strajă lângă el. Fiind rupt de oboseală, şi cel de al treilea a adormit. În zorii dimineţii, când s-a trezit cel de al treilea, l-a văzut pe Livingstone îngenuncheat. Când s-a apropiat de el, a constatat că de pe genunchi, cu capul între mâini, Livingstone plecase în veşnicie.
Atunci Susi şi Ciumah, doi ucenici ai lui, care l-au iubit mult, i-au scos inima care a bătut pentru Africa şi au îngropat-o la rădăcina copacului sub care era coliba în care a murit, iar trupul lui l-au îmbălsămat să-l trimită în Anglia. Vestea morţii lui Dr. David Livingstone, a „omului bun", s-a răspândit ca fulgerul şi mii de credincioşi au venit să-l vadă. Atunci s-a pornit cel mai lung cortegiu funebru din istorie. Trupul lui împachetat, legat de o prăjină spre a fi purtat de doi oameni, a fost dus până la Zanzibar, pe coasta de răsărit. Călătoria a durat nouă luni. Acolo l-au aşezat pe vapor şi a fost dus în Anglia. Înmormântarea i s-a făcut la 18 aprilie 1874, cu mare pompă, ca unui demnitar şi a fost depus într-un cavou în catedrala Westminster, unde sunt îngropaţi regii Angliei.
Dumnezeu îşi îngroapă robii, dar îşi poartă mai departe lucrarea.
1   ...   15   16   17   18   19   20   21   22   ...   26

Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©atelim.com 2016
rəhbərliyinə müraciət