Subiecte de tipul al ii-lea pentru bacalaureat

Versificatia

- apare motivul lumii ca teatru, prelucrat şi în strofele 6 şi 8 - ipocrizia lumii - apare şi la Shakespeare: “Alte măşti, aceeaşi piesă/Alte guri, aceeaşi gamă“; lumea este privită ca o scenă în care oamenii sunt actorii, jucând diverse roluri.

- apare motivul lumii-sirenă, care întinde “lucii mreje”; lumea atrage prin spectacolul şi carnavalescul ei, dar omul de geniu care ştie acestea trebuie să se ferească să nu cadă în mrejele ei.

‘Ca un cântec de sirenă,

Lumea-ntinde lucii mreje;

Ca să schimbe-actorii-n scenă,

Te momeşte în vârteje.’

- apare motivul schopenhauerian al prezentului etern:

“Tot ce-a fost ori o să fie/ În prezent le-avem pe toate”. Trecutul si viitorul sunt iluzorii si sunt cuprinse in prezent. Doar prezentul e real si are consistenta.

30. Analizeaza particularitatile de structura si de expresivitate, caracteristice simbolismului, prin referire la o poezie studiata.
Plumb, de George Bacovia

A aparut în fruntea volumului Plumb în 1916. Este considerata o capodopera a creatiei bacoviene si o culme a simbolismului românesc.

Poezia este alcatuita din 2 catrene, care corespund celor 2 planuri ale realitatii: realitatea exterioara, alcatuita din „cimitir”, „cavoul”, simboluri ale unei univers rece, ostil, care îl împinge pe poet la izolare si disperare si realitatea interioara, sufleteasca, deprimanta pentru care nici iubirea invocata cu disperare nu este o sansa de salvare.

Cuvântul cheie al întregii poezii este “plumb” care devine metaforã - simbol si care este repetat de trei ori, numãr fatidic în fiecare catren. Repetitia acestui cuvânt sugereazã o atmosferã macabrã de cavou. În acest mediu, sentimentul iubirii înseamnã “întoarcere spre apus” cum spune poetul Lucian Blaga, adicã moartea: “Dormea întors amorul meu de plumb,/… pe flori de plumb.” În aceste condiþii poetul nu se poate redresa, nu se poate înalta .

Mijloacele artistice ale poeziei sunt simbolul („plumbul”), metaforele(”Stam singur in cavou”) si personificãrile (“Dormeau adânc sicriile de plumb”). Remarcãm folosirea verbelor la imperfect: “dormeau”, “stau” care sugereazã acea atmosferã de dezolare, o actiune trecutã dar neterminatã, în continuã desfãurare încã.

La toate nivelurile (lexical, fonetic, morfosintactic), poetul exteriorizeaza ideea de alunecare spre neant. Verbele la imperfect (dormeau, dormea, stam) sugereaza persistenta atmosferei deprimante. Repetitia conjunctiei „si” amplifica atmosfera macabra: „Si flori de plumb si funerar vestmânt - / …si era vânt… / Si scârtâiau coroanele… si-am început sa-l strig… si era frig… si-i atârnau aripile de plumb….” Epitetele „adânc”, „întors”, „funerar”, „singur”, contribuie la realizarea unei nelinisti metafizice. Frecventa consoanelor m, b, v, l, sugereaza foarte bine plânsetul, vaietul, ca ecou al atmosferei insuportabile. La nivelul prozodic se constata folosirea iambului.

Poezia este simbolista prin corespondentele dintre lumea exterioara si lumea interioara, prin sugestie, sentimentul de impietrire si apasare sufleteasca fiind doar sugerat prin intermediul simbolului si prin muzicaliatea versurilor, data de repetitia obsedanta a cuvantului „plumb”.

31. Explica rolul elementelor de compozitie dintr-un text poetic studiat, apartinand lui George Bacovia (la alegere, doua elemente dintre urmatoarele: titlu, secvente poetice, relatii de opozitie si de simetrie, elemente de recurenta – motiv poetic, laitmotiv).
Lacustra, de George Bacovia

Titlu: Titlul poeziei este simbolic. Lacustra reprezenta o locuinta primitiva, din paleolitic, temporara si nesigura, construita pe apa si sustinuta de patru piloni. Podul care pastra legatura cu lumea terestra era noaptea tras la mal pentru a-i proteja pe locuitorii casei de pericolul lumii exterioare. Titlul sugereaza faptul ca eul poetic este supus in permanenta pericolului agresiunii din partea lumii exterioare, de care se izoleaza, devenind in felul acesta un insingurat, un prizonier al propriei lumi.

Secvente poetice:

Strofa I exprima, in mod simbolic, dezagregarea materiei, sub actiunea unei ploi permanente: ”De-atatea nopti aud plouand”. Caderea ploii actioneaza hipnotic asupra somnului fiintei si a lumii.

Strofa a doua: Starea de nevroza, de iritare, provocata in prima strofade plansul si dezagregarea materiei, se coreleaza cu spaima, sentimente generate de pericolul iminent: „In spate ma izbeste-un val”.

Strofa a treia amplifica starea de angoasa, de neliniste, de singuratate a poetului, prin regresiunea in „golul istoric” al inceputurilor lumii: Pe-acelasi vremuri ma gasesc”.Dezagregarea se extinde la nivelul intregului univers, „pilotii grei” ai lumii launtrice prabusindu-se sub actiunea distrugatoare a apei.

Strofa a patra o reia simetric pe prima, in afara de versul al doilea, care se realizeaza ca o prelungire a primului catren: „Tot tresarind, tot asteptand”. Accentul cade pe planul subiectiv, trecandu-se de la universal la individual.

Nu trebuie confundat autorul, persoana reală care semnează cartea, cu eul liric sau poetic. În poezie, reflexul autorului este eul liric, voce delegată să exprime stări, sentimente imaginate de autor.

A scris 16 Psalmi, dintre care 9 sunt în Cuvinte potrivite(1927).

- răzvrătit, tâlhar: “Tâlhar de ceruri îmi făcui solia/Să-ţi jefuiesc cu vulturii tăria.”; ”Cercasem eu cu arcul meu/ Să te dobor pe Tine ,Dumnezeu.”

- Om părăsit de protecţia divină: “Copac pribeag uitat în câmpie/Cu fruct amar şi cu frunziş ţepos şi aspru-n îndârjire.”

- Revoltat: “De când s-a întocmit Sfânta Scriptură,/Tu n-ai mai pus picioru-n bătătură.”

- Pelerin spiritual: «Mi-aleg poteca strâmtă ca să trec/Ducând în cârcă muntele întreg.»

- Protejat al Divinităţii: «Şi să nu se ştie că mă dezmierdai/Şi că-n mine însuţi Tu vei fi trăit.»

Psalmistul oscilează între evlavie şi revoltă, între credinţă şi tăgadă:

«Te caut mut, te-nchipui, te gândesc...» - credinţă

«Cercasem eu cu arcul eu/ Să te răstorn pe Tine, Dumnezeu» - tăgadă

[Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere...]

Tema este căutarea absolutului. Poezia are structura unui monolog dialogat, adresat Divinităţii, fiind formată din patru catrene.

Dumnezeu apare în ipostaza de şoim şi de vânat, pe care psalmistul îl caută «în zgomot şi-n tăcere». Este prelucrat aici motivul vânătorii. Dilema interioară a psalmistului este sugerată prin interogaţiile: «Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere?» El ezită între dorinţa de a distruge orice mit sau formă de idealitate şi îngenuncherea în faţa Stăpânului ceresc.

Strofa a doua descrie pendularea psalmistului între credinţă şi între tăgadă.

În ultima strofă, suferinţa poetului atinge paroxismul, psalmistul nedorindu-şi o încleştare cu Dumnezeu din care să iasă biruitor, ci doar pentru a-l pipăi. Exasperarea sa atinge apogeul în ultimul vers, când exclamă: «Vreau să te pipăi şi să urlu este.» Dorinţa celui care caută este de a găsi ceva care să îi certifice clar existenţa Divinităţii.

33. Evidenţiază elementele de compoziţie dintr-un text poetic studiat, aparţinând lui Lucian Blaga (la alegere, două dintre următoarele: titlu, incipit, secvenţe poetice, elemente de recurenţă - motiv poetic, laitmotiv, relaţii de opoziţie şi de simetrie).
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, de Lucian Balga

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii se afla in fruntea volumului de debut “Poemele luminii” din 1919. Poezia apare ca o scurtã confesiune în care Blaga vorbeste de atitudinea lui fatã de tainele universale, optând cu fermitate nu pentru cunoasterea lor pe cale rationalã, ci pentru potentarea lor prin contemplarea nemijlocitã a formelor concrete sub care se înfãtiseazã. Conduita aceasta reliefeazã nu atât opozitia filozoficã între rationalism si irationalism, cât o diferentã între gândirea rationalã si gândirea poeticã, aceasta din urmã creatore de metafore, adicã de imagini în care se intuieste simultan existenta a douã planuri diferite în ordinea lucrurilor, unul concret si altul abstract.

Titlul: Este o metafora revelatorie care semnifica ideea cunoasterii luciferice. Verbul la forma negativa „nu strivesc” exprima refuzul cunoasterii de tip rational si optiunea pentru cunoasterea luciderica/poetica. Metafora „corola de minuni a lumii”, imagine a perfectiunii prin ideea de cerc, semnifica misterele universale.

Relatii de opozitie:

Mãrturisirea eului liric se organizeazã în jurul unor opozitii mereu amplificate: eu - altii; lumina mea - lumina altora; corola de minuni a lumii - flori, ochi, buze ori morminte. Toti termenii au un sens figurat: pronumele personal eu-de altfel, cuvântul cheie al poeziei, prin repetitia lui obsedantã - semnificã pe poet, lumina mea semnificã gândirea poeticã, lumina altora-gândirea logicã, corola de minuni - misterele universale, flori, oclui, buze, morminte - înfãtisãrile concrete ale misterelor.Structura antiteticã marcatã prin termenii principali este adâncitã prin distributia verbelor. În propozitiile în care subiectul este “eu” verbele predicate sunt: nu strivesc, nu ucid, nu sugrum ci sporesc, îmbogãtesc, iubesc. Pentru lumina altora existã un singur verb predicativ: Sugrumã, dar prin asociatii subîntelese i se pot atasa si altele: striveste, ucide, nu sporeste, nu îmbogãteste, nu iubeste.

34. Prezinta particularitati moderniste intr-o poezie studiata, apartinand lui Tudor Arghezi.

Comentariul poeziei „Testament", de Tudor Arghezi, releva o mare bogatie de idei, metafore indraznete si o viziune originala asupra succesiunii generatiilor (elemente moderniste).

In strofa a II-a, „Cartea" devine „hrisovul vostru cel din­tai", act al innobilarii

In strofa a III-a, metafora: „Sudoarea muncii sutelor de ani" cumuleaza sirul de opintiri existentiale ale strabunilor-tarani. In versurile 5 si 6 este indicat izvorul limbajului poetic arghezian: graiul aspru, simplu, al „batranilor" tarani, caruia poe­tul ii da noi straluciri. Tot aici, apare si sintagma „cuvinte potrivite". Aceasta il defineste pe autor ca pe un artizan care „potriveste" cuvintele in vers, printr-o activitate migaloasa si grea, desfasurata in „mii de saptamani". Cuvintele sunt „prefa­cute" „in versuri si-n icoane", devenind arta. n versul al10-lea este enun­tata estetica uratului: „Facui din zdrente muguri si coroane" inseamna transformarea uratului in frumos, adica in poezie. Pe un plan mai profund, uratul face parte dintre atributele lumii care si-a pierdut sacralitatea. in acest sens, poetul devine un Creator care ii reda lumii frumusetea disparuta. Estetica uratului este formulata si in doua versuri din strofa a IV-a:

In aceste versuri, tema eului poetic este tratata in spirit modernist: in ipostaza de artizan, poetul zamisleste o alta „lume" decat cea traditionala, o „lume" a tuturor cuvin­telor (frumoase si urate).

Observam ca unii termeni capata semnificatii neobisnuite, contrastele sunt izbitoare, iar sintaxa frazei poate fi rupta (elemente moderniste).

35. Prezinta particularitati moderniste intr-o poezie studiata, apartinand lui Ion Barbu.

Poezia a apărut în vol. Joc secund (1930).

Poezia este o baladă cultă, prezentând elemente ale acesteia: un fir epic, prezenţa dialogului, a personajelor. Are menirea de a încifra o experienţă, este o cântare iniţiatică. Balada mai este numită şi cântec bătrânesc de nuntă. Tehnica folosită de poet este cea a povestirii în ramă sau a povestirii în povestire. Povestea de dragoste neîmplinită a celor două personaje este inserată în cadrul poveştii de iubire împlinite. Sunt două poveşti de iubire. Menestrelul (trubadurul) este rugat să cânte o poveste de iubire, celebră. Primele două catrene reprezintă rama. Spunerea cântecului presupune un anumit ritual, un spaţiu izolat.

Cele două personaje aparţin unor lumi diferite: Riga Crypto regnului vegetal, iar lapona Enigel regnului uman. Poezia este o demonstraţie a ideii că nu este posibilă nuntirea unor lumi diferite şi cu aspiraţii variate.

Poetul îşi alege personajele aparţinând unor regnuri diferite pentru a sugera imposibilitatea dragostei lor şi totodată antiteza dintre cele două lumi.

Balada este o demonstraţie a ideii că raţiunea triumfă în final asupra iraţionalului. Soarele simbolizează viaţa raţională, conştientă, stăpânită de un ideal înalt. Setea după soare a laponei Enigel nu este altceva decât setea după ideal a omului.

Cele două personaje pot reprezenta dualitatea umană, o jumătate apolinică şi una dionisiacă.

problemele esenţiale şi nu cele care te exprimă pe tine (obiectivitate, impersonalizare). Poezia se vrea a fi «un mod impersonal al Lirei.»-obiectivă şi muzicală

1. 
   Este un scriitor aparţinând perioadei tradiţionalismului interbelic. Principalul său volum de poezii este cel din 1923, Pe Argeş în sus, din care face parte şi textul Aci sosi pe vremuri.
   
2. 
   Tematica este una tradiţională, cea a trecerii ireversibile a timpului fugit irreparabile tempus şi cealaltă este fortuna labilis (soartă schimbătoare). Poezia vorbeşte despre două poveşti de iubire, care sunt supuse aceleiaşi legi universale a trecerii implacabile a timpului.
   
3. 
   Titlul conţine un adverb de loc (aci) şi o locuţiune adverbială de timp (pe vremuri). Spaţiul şi timpul nu sunt precizate cu exactitate, poetul ne introduce într-o atmosferă trecută, făcând legătura între timpul prezent (obiectiv) şi timpul amintirii (subiectiv). Adverbul de loc apare într-o formă populară.
   
4. 
   Scriitorul continuă tradiţia lui Vasile Alecsandri prin practicarea unui pastel evoluat, ‘psihologic’. Pastelul la Ion Pillat este doar un pretext pentru meditaţia poetului asupra efemerităţii existenţei umane.
   
5. 
   La nivel prozodic, poezia respectă canoanele clasice, fiind organizată în 19 distihuri şi un monovers final; rima împerecheată; măsura metrică de 13-14 silabe;
   
6. 
   cultivarea universului rural: berlină, lanuri de secară, crinolina, câmpia, berzele;
   
7. 
   tonul elegiac (trist);
   
8. 
   Se remarcă predilecţia pentru simbol, clopotul este un motiv sacru, sunetul său amintind de fragilitatea existenţei umane şi de trecerea timpului.
   

şaizecişti. Liderul poetic al şaizeciştilor este Nichita Stănescu (1933-1983). Neomodernismul nu reprezintă o evoluţie a poeziei, ci o întârziere cu treizeci de ani faţă de experienţele Occidentului. În momentul apariţiei poeziei lui Nichita Stănescu, nicăieri în lume nu se mai scria poezie metaforică de tip modernist.

10. 
    poeţii trebuie să se întoarcă la izvoarele modernităţii interbelice (Lucian Blaga, Ion Barbu, Tudor Arghezi);
    
11. 
    cultivarea unui limbaj ambiguu;
    
12. 
    se cultivă metafore subtile;
    
13. 
    apar imagini insolite;
    
14. 
    ironia;
    
15. 
    reflecţia filosofică.
    

1. 
   poezia valorifică un mit al Antichităţii (Galateea–Pygmalion se îndrăgosteşte de propria operă, o sculptură, Galateea, rugându-i pe zei s-o însufleţească).
   
2. 
   Tema poeziei este iubirea creatoare (iubirea şi creaţia), legătura dintre artist şi creaţia sa. Astfel, poezia devine a artă poetică.
   
3. 
   Eul liric subliniază, prin sugestie, ideea că nu cunoaşte doar atributele celei căreia i se adresează, ci şi ‘bătaia inimii pe care urmează s-o auzi’, ‘sfârşitul cuvântului a cărui primă silabă tocmai o spui’. Poetul foloseşte enumeraţii ample, pentru a-şi exprima sentimentul de iubire :’toate timpurile, toate mişcările, toate parfumurile...’. Personificarea ‘genunchiul pietrelor’ sugerează însufleţirea operei de artă.
   
4. 
   Orizontul cunoaşterii e definit prin noţiuni abstracte, care sunt şi metafore: după-amiaza, după-orizontul, dincolo-de-marea. Astfel, poetul creează cuvinte noi.
   
5. 
   Natura, universul sunt însufleţite. Copacii devin’umbre de lemn ale vinelor tale’, râurile devin ‘mişcătoare umbre ale sângelui tău’, iar pietrele rămân ‘umbre de piatră ale genunchiului meu’. Primele două metafore personificatoare exprimă vitalitatea sculpturii, iar ultima arată suferinţa, umilinţa, jertfa, rugăciunea (‘şi mă rog de tine, naşte-mă’). Natura apare ca însufleţită de operă şi nu invers, răsturnându-se conceptul tradiţional de mimesis: nu arta este o copie a lumii (o copie a copiei), ci lumea este o copie a artei. Adverbele de loc ‘departe’ şi ‘aproape’ sugerează limitele cunoaşterii de tip raţional, care nu poate să pătrundă în esenţa tainelor lumii. Poetul realizează că numai cu ajutorul raţiunii nu poate crea. Este nevoie de ceva mai mult, de cunoaşterea poetică.
   
6. 
   ‘De ce creaţia este implorată să dea naştere creatorului ?’ Este creată o ambiguitate. Creatorul şi creaţia se nasc şi se susţin reciproc. Creaţia este aceea care înveşniceşte numele autorului şi îl face să treacă dincolo de timp, iar artistul este cel care dă viaţă operei prin imaginaţia şi sensibilitatea sa.
   

A aparut in volumul cu acelasi titlu in 1970 in care Nichita Stanescu parodiaza fara ironie stilul clasic al poeziei traditionale. Aceasta poezie este considerata “o poezie lirica galanta”.

Poetul contempla nasterea iubirii din mineral: ”Dintr-un bolovan coboara / Pasul tau de domnisoara”; din vegetal , din natura intreaga:”Dintr-o inserare-n seara / Pasul tau de domnisoara. / dintr-o pasare amara / pasul tau de domnisoara.” Iubirea sau fiinta iubita este denumita metaforic „pasul tau de domnisoara”. Repetarea acestei metafore de 4 ori la inceputul poeziei sublineaza sentimentul de emotie si uimire, trezit de descoperirea sentimentului iubirii.

Unele epitete ca “amara”, “pala” semnifica in egala masura bucuria, dar si durerea provocata de iubire. Deci iubirea este un dor al naturii, dar este doar o trasatura de o clipa, este un sentiment efemer:”O secunda, o secunda / Eu l-am fost zarit din unda”.

Iubirea este denumita apoi “semizeu”, pentru ca inalta sufletul omului, dar este denumita si “blestemat”, pentru ca provoaca suferinta, este amara, iar sufletul se simte impovarat ca de un blestem: ”blestemat si semizeu / Caci imi este foarte rau”.

Preotul se imagineaza contempland aparitia iubirii “pe sub soarele pitic / Aurit si mozaic”. Iubirea este un fapt exterior, venit dinafara poetului. Pentru el iubirea este “mai nimic”, poetul accentuand efemeritatea acestui sentiment.

Ultimul vers al poeziei, separat de celalalte strofe, cuprinde o concluzie lapidara formulata in numai 4 cuvinte : ”Pasul trece, eu raman”. Aceasta concluzie reliefeaza ideea nestatorniciei sentimentelor erotice care sunt inevitabile dar efemere.

Textul acestei poezii a mai fost interpretat nu ca o poveste de iubire, ci si ca o adevarata arta poetica avand ca tema raportul dintre artist si poezie, inspiratie. Este vorba de prezentarea starii de extaz produsa poetului in clipa revelatiei absolutului.

39. Ilustrează conceptul operaţional artă poetică, prin referire la o creaţie lirică studiată, aparţinând unui autor canonic.
Artă poetică

- crez literar, operă literară, care exprimă principiile estetice ale autorului ei, concepţia acestuia despre menirea poetului, despre funcţiile literaturii, despre modul în care trebuie scrisă aceasta;

Poezia este structurată în două părţi:

Cuvântul central este cel de carte, care apare surprins din mai multe unghiuri:

- cartea este privită ca un document scris ce salvează de uitare numele artistului: „Nu-ţi voi lăsa drept bunuri după moarte/ Decât un nume adunat pe-o carte”

- cartea apare ca treaptă ce realizează legătura dintre generaţiile trecute şi cele viitoare: „Cartea mea-i, fiule, o treaptă”

- cartea este un hrisov, este asemănată cu Biblia pentru că ea conţine moştenirea spirituală a generaţiilor: „Aşeaz-o cu credinţă căpătâi/ Ea e hrisovul vostru cel dintâi”

-cartea este un document social care exprimă suferinţa poporului: „Ea e hrisovul vostru cel dintâi/ Al robilor cu saricile, pline/ De osemintele vărsate-n mine”

În