*• Biblioteca Centrală Universitară "Lucian Blaga" Secţia de împrumut U/bia luntrea lui caron roman ediţie

,ternelor plaiuri atari ecouri. După cele ce prindeam în ^r • auzului, după vălurăşeala de ţipete, seîncete, ur-

^'te* pocnete, şuiere, răcnete, s-ar fi crezut că în tene-jh._e'au loc măceluri, violuri, incendii. Femei răstignite _De pămînt vedeam în închipuire, în jurul cărora z,eci de ostaşi roşii ar face coadă, ca să se dedea poftelor arză­toare, adunate în vale de pe întinsurile unui întreg conti-

,.începe vreme grea pentru domni", cu aceste*cuvinte întrerupe într-un tîrziu gospodarul tăcerea, pe care ni­menea nu se-ndura s-o curme, a celor aşezaţi împrejurul vetrei, „eu am fost prizonier în Rusia, în celălalt război, ţi încă mulţi ani după. Numai eu ştiu ce-am văzut. Că am rămas pe-acolo vreo zece ani împliniţi. Şi mă mutam din loc în loc ca ciobanul cu turmele, dar cu mă mutam fără turme, că eram prizonier. Şi văzui, n-aş mai fi văzut, ce făcură cu domnii. Apoi să ştiţi că domnii n-au mai găsit aşezare şi pace. Ei se alungau singuri, minaţi de groază din loc în loc. Şi nu m-aţi crede de v-aş po­vesti prăpădul. Nu le-au mai dat domnilor răgaz nici un ceas de vreme, nicăieri".

Cu fiorul în noi ne ridicarăm într-un tîrziu de lîngă foc. Stelele sclipeau deasupra noastră. Galaxia atîrna grea de pulbere luminoasă, gata, gata să ne atingă ume­rii şi creştetul. Calea laptelui, Drumul robilor. Numele acesta din urmă mi se părea mai sugestiv, căci ţinea ison spaimei din noi.

Intrarăm în „staulul'" menit odihnei. Ne-am întins îmbrăcaţi, unui lîngă altul. ŞL de abia ne întinseserăm, că subt veşminte începu asaltul micilor cavaleri în armuri negre, medievale. Cred că niciodată atîţia pureci nu s-au pomenit la un mai bogat ospăţ de sînge pe lot- atît de puţin. Mă duiea trupul de oboseală, pleoapele îmi ardeau, după ce mă ţinusem în bătaia fumului toată seara. în bezna de nepătruns a încăperii simţeam plutind surîsul doamnei Ana caic îndura cu vitejie, pe coapsele graţiei ei şi desigur şi prin valea sinilor — suliţele micilor cava­leri. Ar fi fost poate o mîngîiere gîndul că purecii circulă între noi fără oprelişti, dar, între mine şi ca, se zvîrcoleau de nesomn alte vreo zece persoane.

Ilaritate a produs printre noi, încă de cu seară, un medic din Sebcş-Alba, care sosise cu soţia sa la Căpîlna. Soţia doctorului, care în ultimul timp apărea în cătun şi

61

dispărea, cu intermitenţă, era un personaj foarte cunosc, pentru aventurile ei, şi pentru anecdotica erotică întreţ,. nută în jurul ei de gurile rele. Medicul umbla pretutinde: , cu un geamantan în mînă. Acum îşi folosea geamantane drept căpătîi. Din grija ce medicul o purta gcamantanulu; se trăgea încheierea că acesta era doldora de bancnote. £ vorbea că totalul purtat de modic, încolo şi încoace, , chiar prin locuri mai ascunse, unde se ducea pentru t< krla intimă, se ridica la cîteva milioane. Medicul se n; .j tînguia mereu după automobilul cu care venise şi pe care şi-l ascunsese într-o căpiţă de fîn, pe cîmp. Un sol­dat rus, din avanposturi, i-l descoperise, şi şi-l însuşis făvă multă vorbă. Grija tipicului burghez fixată cu tot asupra unor amănunte de confort material şi asup banului, era ilariantă într-un fel îri condiţiile de _} podişul Blidarului. Un tînăr cu haz, care-l vedea sk Ia fiecare pas de grija geamantanului îi spuse, glumind „domnule doctor, ar fi mai cornod să-l purtaţi în coarne ^!

irircă a oboselii şi a somnului. Sforăitul începea i îndată ce doctorul îşi punea capul pe geamantan.

Cînd se crăpă de ziuă, mă ridicai şi ieşii din casă, :;' văd ce mai c pe-afară. Din faţa casei, putui, după ser,; i timp, să pătrund cu vederea printr-o ceaţă uşoară, pir jos în vale. Da, o mie de metri mai jos, chiar subt ne într-o livadă lingă rîu, se zăreau o seamă de corturi ostii şeşti, şi focuri, ce fumegau. Nu se ghicea nici o mişetv printre corturi. Ruşii îşi dormeau somnul odihnitor, îna­inte de a porni iarăşi spre „Berlin"', de care întrebau dupâ fiece cotitură de drum prin Valea Sebeşului din Transil­vania. Şi iarăşi mă încercă simţirea că am mai văzul tindva o asemenea privelişte : parcă mi-aduc aminte, aceasta a fost pe vremea tătarilor. Şi am stat mult timp nemişcat, privind adînc, în vale, la corturile şi la fumuri'' din livadă ; la gîndul că un călăreţ rus ar putea să sui*. în cîteva minute pînă la adăpostul nostru, să-mi retezi, curiozitatea, mă retrasei în pădure. Nu departe era o alţi căsuţă pastorală. Mă apropiu. O femeie. mă ia în pri­mire.

„Nu aveţi vreun pat de odihnă ?" o întreb, „n-an; dormit toată noaptea şi pic de oboseală"'.

62

Ba avem, domnule, avem !" Femeia mă pofti înft-

ftî-am întins pe „străjacul", umplut cu foi de porumb, ,._are se aşeza subt greutatea mea, luîndu-mi formela» ca an negativ plastic. în foşnetul moale adormii d^e grabă. Cînd mă trezii, era, după toate semnele, tîrziu, dar încă înainte de amiază. Mă îmbrăcai repede. Şi deschisei una spre bucătăria femeii, ce mă găzduise. în prag m-am oprit : un băiat, care să fi tot avut 6—7 ani, se juca pe lihgâ femeie.

„Ei, dar straşnic am dormit, leliţa. Şi trebuie să fie lîrziu". Ochii mi s-au oprit asupra băiatului, frumuşel şi _cu ochi inteligenţi. Mă resimţeam de bucuria organică a odihnei. Şi ca să încep vorba cu băiatul, îl întreb :

„Cum te cheamă, băiete ?"

„Iîie", face el, dînd uşor din umerii ce se văd rotun-iori subt cămaşa larg deschisă.

Cer ca o lămurire, în completare : „Şi cum încă ? Numai Ilie te cheamă ?"

Cu oareşicare sfială, băiatul răspunde :

„Numai Ilie".

Ilie nu ştia că are şi un nume de familie. Mă simţii din nou transpus în vremuri de matriarhat^sau .şi mai vechi. Am întins cîţiva lei băiatului, pe care-l chema numai Ilie, şi cu oareşicare destindere a cugetului ieşii, mulţi,rr;'"d femeii, care nu se-ndtipleca nicidecum să primească din parte-mi obolul, pentru odihna, ce-mi prilejui.

Pe-o cărăruie pe întinsul din vîrful Blidarului, între ceîe două case ciobăneşti, întîlnii pe Doamna Ana, care culegea brînduşi, răsărite prin iarbă cu miile.

„Treceţi, vă rog, pînă la casa ceea, se poate dormi acolo în'foi proaspete de porumb într-o odăiţă curată, toata ta lemn. Pe la nămiezi sau după, îmi veţi soune ce aţi visat".

>,Da, am să mă 'duc", îmi răspunse ca, ,,dar priviţi ce ^;i-' lăuntric arde în aceste brînduşi".

»E de mirat cum aceste fiinţe îşi suportă focul ce le de cu aiîta putere inima", întăresc eu, cu cuvinie

63

de-aîe mele, spusele ei. „Somn uşor, mergeţi dogral Nu pierdeţi timpul !"

Ea plecă. Dar simţind probabil că urmăream cu privii cea mai discretă graţie, ce avui norocul să surprind ; cărările vieţii mele, şi-a întors şi ea privirea, pentru c clipă, ca să-mi facă semn cu mîna. Era ca un salut din azur.

Privind în vale în plină lumină de zi, luai seama loote corturile ostăşeşti dispăruseră. Ceaţa s-a risij Ceasurile erau senine, de-un senin tomnatic. Pădui începea să-şi schimbe culoarea. Apărea pe ici, pe ce roşul sîngeriu al cornilor. Plaiul se întindea deasupra. Nu di parte se răsfăţau în soarele arzător, ce topea aen l răcoros, un pîlc de goruni cu coroane magnifice, de ilustiat manuale de botanică.

Într-o vîicea, mai ascunsă, din apropiere, se făcură po la nămiezi aprige focuri, potrivite între pietre. Se pregă­tea jar pentru de-ale mîncării. Aveam cu noi chiar carn< de-un grătar. Ne copleşise în sfirşit şi foamea. Organis­mul îşi cerca drepturile fireşti, faţă de anihilările la cai* îî supun agitaţia şi mîhnirea. Pîrgarul, un om isteţ de- 1 ■ sat, despre cele întîmplate în cursul nopţii. A fost noroc pentru toată această vale că generalul-comand s-a oprit să se odihnească în casa bătrînului Loga, l «.•-•fel s-a rînduit ca trupele să se scurgă spre şes. Nu . eLt voie nimănui să adaste în sat, să nu fie tulburat > i *,c]'hna sa, comandantul. Şi aşa frontul trecu peste n< • .Sătenii erau uluiţi de isprava acestei treceri peste mus <\ h două divizii, prin locuri neumblate, pe unde doar ui sul se furişează spre văgăunile sale. Acum giosul e departe, spre Sebeş-Alba şi dincolo de Mureş. Prin cătun, cînd şi cînd, mrsi trece doar cîte-un soldat, rămas în urmă, cî-te-un rătăcit sau diavol, care a dat de băutură. „Beau ruşii ăştia, de sting ca neoamenii", povesteşte pîrgarul, „la Şugag unul a băut şi flit, dintr-un aparat de ucis muştele. în sat pagube nu s-au ivit. Nici printre fete. Noroci nostru cu generalul, cîţiva porci totuşi, au iost luaţi, i- ^l' junghiat, i-au pîrjolit în maipn^a zăvoiului, înfruptî> -du-se, care cum trecea. Se miră soldaţii ruşi că pe-;..u fiece casă e un colhoz".

La înfruptarca din grătar a sos^t şi doamna Ana, ev foile de porumb, mai odihnită. Nu mă ppt-o»- r.i pi ea o>-

tath'i deoarece soţul ei se ţinea tot pe lingă ea. Dom-Bi'ieŞ părea un om neajutorat, care căuta mereu un '"ut P^e lîngă minunatul element feminin, ce i-a fost d_răzit de soartă.

Discuţiile, între cei ce luaiăm calea codrului, se chinibau de la o clipă la alta, căci mica societate, de ^s_rnestecată ce era, nu prea putea să fie adusă la numi­tor comun. Nu ne lega nimic, în afară de interesul zilei j_{e a} ne şti la adăpost şi în afară, poate, de interesul umo­ristic acordat unui geamantan. Mă refer la gearfîantanul, pe care doctorul îl muta, ţinîndu-l necurmat subt obser­vaţie, cum un beţivan şi-ar muta damigeana. Geaman­tanul deveni, chiar şi pentru copiii ce ne însoţeau, ţinta ie atac a unor aluzii crunte şi nevinovate.

Am mai stăruit pe podişul Blidarului, mutîndu-ne după cum bătea soarele, pînă la asfinţit. Pe seară cobo-lîrăm In cătun, prin altă parte decît la urcare. Aşteptam să se întunece de-a binelea, pentru ca să nu ne remarce Gura Satului, cînd aveam să intrăm în sălaşe, prin dosul grădinilor. Sosirăm atît de rupţi de oboseală, că n-am mai <■■ Mttmti- _să _ne ridicăm de pe scaune, pe care le simţeam b proteze binefăcătoare. Şi aşa, ogoiaţi de tăcerea, tsase printre noi, ne pregăteam de odihnă de abia terminarăm cu cina, cînd păi intcle Bum a usti în încăperea, ce ne servea drept s^{1 r}" ^^f\>;e • ie să fugim iarăşi, se spune că mai vin* td din munţi".

ia mea şi fiica izbucniră într-un plîns r care, ce nu mai putea fi evitată. Eu, f< _1U[,.am cu mine însumi, să-mi păstrez calmu „Rⁱne, dar acum, noaptea... poate că ar f să it-_?im în păduricea din dosul grădinilor ■ eu cu părerea. „Pînă în dosul grădinilor' îns.> pieptiş un deal. Părintele era de aceeaşi parei în grabă pături şi perne, şi pornii ăm. de astă dată mai puţini, pe întuneric, prin grădină în sus. ca pe-o scară pie­zişa, în beznă urcuşul era nespus de anevoios. Ne potic­neam şi cădeam la fiece pas. Trebuia să mai domolim cu cuvinte aspre şi plînsul femeilor. Aşadar, tocmai cînd, în sfîrşit, puteam să sperăm că a trecut orice primejdie, afla-^răm că alta, şi mai mare, ne pîndeşte. Mai mare, deoarece generalul-comand/int părăsind satul în cursul zilei, s-ar

65

CÎiV!ZI3,

uficient i dădui a să iei Luarăm

putea ca divizia, ce vine, să se oprească de-a binele, dedîndu-se la jaf, beţie şi orgii. După cazne ce ne stil ceau gleznele, ajungem în păduricea de deasupra grad. ni lor. Nu îndrăzneam să aprindem nici măcar un chibi i necum vreun muc de luminare, ca să nu atragem lua rea aminte a gloatelor, despre a căror apropiată sosire ni se vorbise.

Mă îngrijora soarta ieşenilor, care s-au întors de asta dată, iarăşi, în casa bătrînului Loga. Dar mă linişiu. spunîndu-mi că ei s-au retras, asemenea nouă, pe o costişă lingă rîu. După cîtva timp mi se păru cam ciudat că nu si auzeau nici chiote, nici pitpalacul de metal, nici pocnei» de puşcă, nici cîntece de zmei asiatici. De unde încheiere;, mea, că divizia era încă foarte departe. Aveam deci timp să ne căutăm un aşternut pe subt copaci, mai pe potriva făpturilor noastre. Ochiul se mai obişnui cu întunericu încît cu puţină încordare desluşeam siluete de oameni şi copaci. Ne-am întins păturile pe frunze uscate. Eu cu soţia mea şi cu fiica stăm de astă dată alături. Cu fiică-mea puteam să povestesc încetişor, în şoaptă, căci îşi ţinea ure­chea lîngă gura mea. Se zbătea în ea un tremur nervos. ca furtuna într-un pahar. Lîngă mine se mai linişti. Printre frunzele copacilor se zăreau stelele. Nu vorb< -a nimeni prin apropiere. Departe spre miază-noapte so auzeau, stinse,' bubuituri de tun. Intîia oară auzeam in cursul acestui război tunuri luînd parte la o bătălie. Lup­tele aveau probabil loc dincolo de Aiud, în linie aeriana cam la 60 km de noi. Bubuiturile le auzeam rar, şi part;, mai mult prin pămînt decît prin aer. Ii şoptii fiicei meî< în ureche : „Auzi ? Sunt bubuituri de tun. Iţi vei aduc ■ aminte mai tîrziu, că ai auzit şi tu bătaia tunului în mareL: război. Şi-ţi vei aminti totdeauna de aceste două zil< cînd frontul a trecut atît de mulcom peste noi".

„Cum ? Mulcom zici ?" mă întrebă Ioana.

„Nu se putea mai mulcom, draga mea !" îi răspund ca s-o învăţ cu relativitatea aprecierilor.

Reuşii să sting panica în sufletul copilei, şi ea îşi redobîndi calmul, deplin, în braţele mele. O mai acoperi: cu o pătură, căci noaptea putea să aducă brumă alba peste noi. Tăcurăm apoi, şi încercarăm să adormim. Su­fletele ne erau răvăşite şi aproape bolnave de cele întîm-plate în "aceste zile, iar somnul ne ocolea. Intr-un tîrziu fiică-mea îmi şopti :

66

f/Tăticule, vezi tu steaua aceea printre frunze ?" :,O văd. cum n-aş vedea-o ?^il întăresc eu. „îmi tot vine să spun poezia aceea cu steaua şi cu ,,_aserea, poezia ta, care se potriveşte cu starea noastră

,,Spune-mi-o şi mie", îi zic, „o mai ştii pe dinafară ?" ,,N-am uitat-o. Să ţi-o spun ?"

„Să mi-o spui". ~»

Şi fiică-mea recita încet, simplu : „Stă în codru fără slavă mare pasăre bolnavă. 'Naltă stă subt cerul mic Şi n-o vindecă nimic. Numai rouă, dac-ar bea, cu cenuşă, scrum de stea, Se tot uită-n sus, bolnavă, La cea stea peste dumbravă".

■ „Pînă dimineaţă", îi zic, „o să ne cadă pe gură, şi rouă Kpenuşă. Şi-acum să rugăm somnul să ne acopere".

Totuşi nu puturăm adormi. în vale se lăsase liniştea. Cîte-un lătrat de cîine se auzea cîteodată şi-atît. După ore de nesomn prinse în noi rădăcini bănuiala că „imi­nenta" sosire a unei noi divizii trebuie să fi fost un zvon fals. Părintele Bunea, sărind din culcuşul de subt copaci, descinse prin grădină, spre a iscodi şi a aduce veşti. Nu se auzea decît vuietul egal al apelor, şi iarăşi, mai stă­ruitor, lătratul vreunui cîine aţîţat de trecători. După mirosul nopţii părintele Bunea veni cu vestea că zvonul despre sosirea apropiată a unei alte divizii ruseşti se dovedeşte, după toate semnele, de domeniul imaginaţiei scitate a sătenilor, sau, şi mai probabil, drept născo-Be a cuiva care ţinea cu orice preţ să producă panică printre „domni", căci „domnii" nu mai trebuiau să aibă I aci încolo nici o clipă de linişte şi nici un locşor, unde I culce capul. „Iată", mi-am zis, „subt ce forme izbuc-3C resentimentele omului împotriva omului !" Şi cu acest gînd amar am coborît din înaltul grădinilor în lăcaşurile noastre, pieziş, ca într-o prăpastie.

Mă sculai destul de dimineaţă şi trecui pe la casa bătrînului Loga. Ca să aflu, cu uluire, că profesorul ieşean cu doamna Ana au plecat mai acum un sfert de ceas spre ^ebeş-Alba şi spre Cîmpul Frumoasei, de unde, nu se ştie din ce pricini, ţineau să ajungă cît mai repede, şi de

67

îndată ce împrejurările le-ar îngădui, la Alba-Iulia Această de a doua plecare la repezeală, a ieşenilor, îmi da totuşi, de gîndit. Oare naturalistul nu voia să-şi ştii soţia — prin apropierea mea ?

în cursul zilelor următoare aveau să sosească pînă în cătunul nostru, cu duiumul, noi şi noi informaţii şi anec­dote despre modul mult mai agitat şi mai spectaculos a! înaintării frontului de la Aiud spre Miază-noapte. îndeo­sebi în ţinutul vinurilor înaintarea lua aspecte, unele gro­teşti, altele de sfîrşit de veac. „Pe-acolo rusul umblă c pisatul boului", şopteau ţăranii, utilizînd la adăpostul pal­mei ridicate în faţa gurii, o comparaţie culeasă din expc rienţa rustică pentru a caracteriza mersul în zig-zag a! turmentaţilor duhnind a umezeală. ,,E şi foarte greu să-i mai urneşti pe ruşi, la atac, cînd dau de pivniţele grofilor" mai adăugau ei, „că-i mai dulce să te prăpădeşti înecat în vinul scăpat din buţi împuşcate prin pivniţi. decît să ca:u în ploaia de gloanţe a mitralierelor duşmane''.

în preajma echinocţiului de toamnă avea să dea buzna în ograda noastră de la Căpîlna — cirue ? Leonte ! Venea din Cîmpul Frumoasei, înfruntînd primejdiile cotiturii is­torice, la care ne găseam. „Importante trebuie să fie mo­li vele, ce l-au determinat să rişte un asemenea drum, în condiţiile actuale", mi-am zis, auzindu-i glasul în curte.

68

k-am întîmpinat pe prispă, nu fără de un surîs făcut _să-mi acopere încordarea. Şi am intrat amîndoi în sufra­gerie, de unde n-am mai ieşit pînă pe seară. Venise cu gînd Trebuia să examinăm mai îndeaproape situaţia. Mi se strîngea inima şi mi se încreţea fruntea de ceea ce bănu­iam că o să-mi comunice. Prin Cîmpul Frumoascj., frontul trecuse în valuri, ce soseau şi din munţi şi din Valea Se-caşului. Pe acolo se mai tîrau şî urcau oşti, dar şi gloate izolate, venind pe şoseaua naţională, de la Sibiu, spre Alba-Iulia. ..Nu lasă ruşii nici un petic de părKînt nesco­tocit", îmi spuse el, arătîndu-mi pe larg cum s-a comportat în momentele critice. Nu s-a mişcat din casă, cînd tăvălu-HpL se rostogoli prin Cîmpul Frumoasei. Dar avu un stra-Jjiiu, neaşteptat noroc cu Alexe Păcurariu, care sosise cu amilia, din capitală în sat, nu mult înainte. Soţia lui Alexe potrivea să fie chiar rusoaică şi încă una de la Mos-ikva. Vorbind fără stîngăcii în graiul „frontului", ea reuşi scape casa de cotrobăieli inoportune. Cuvîntul rusesc :a o influenţă magică asupra ostaşilor, iar cînd era ros-cu accente şi modulaţii moscovite, cuvîntul avea chiar cte de ucaz. .

69

pe la 1900, treabă cu folos la Moscova. Soseau, din cînd în cînd, scrisori în Cîmpul Frumoasei, din împărăţia ţaru­lui. Alexe, isteţ din cale afară, se descurcă printre nevoi. iar cu timpul îşi întemeiază atelier şi o mică tiparniţă. Si căsători cu o moscovită. îşi făcu legături cu mişcarea mun­citorească din vechea capitală a Rusiei. Cît a durat întîiui război mondial, ani de zile nu s-a mai auzit pe la noi nimic despre Alexe. După război, şi după ce Transilvania se uni cu patria-mumă, aflai de la nişte oameni politic; români, care în timpul războiului au rătăcit prin Rusia, ca Alexe Păcurariu era încă tot la Moscova. Odată cu revolu­ţia din Octombrie, el ajunsese chiar un fel de primar ai unui sector al Moscovei. în această calitate se ducea ade­sea, în audienţă de lucru, la.Lenin. Cei cîţiva oameni po­litici români, nevoiţi să se refugieze din Moldova în Ru­sia, au ajuns în timpul revoluţiei la grea încurcătură. Alexe Păcurariu le-a dat însă de urmă. Şi ca un bun ro­mân ce era, el a făcut rost oamenilor politici români di paşapoarte. Numai aşa oamenii aceştia au putut să pără­sească Rusia şi să treacă în Suedia, iar de-acolo la Paris în timpul cumplitei foamete din 1921 Alexe Păcurariu îşi aduse aminte de satul său natal, de rudele sale şi de valea prin care curgea lapte şi miere. El făcu ce făcu, şi izbuti să-şi aducă familia de la Moscova în Cîmpul Frumoasei Atunci mi s-a dat să-l reîntîlnesc. La Cluj Alexe era om pe la patruzeci de ani. Mi-a vorbit despre lumea nou;; din Rusia. Grăia în fraze corect ticluite şi cu sincer entu ziasm despre cuceririle revoluţiei socialiste. Mi-a spus c;. se-ntoarce iar la Moscova, dar că-şi lasă familia în Cîm­pul Frumoasei, aceasta din pricina foametei ce bîntuie în Rusia. Şi-a plecat. Şi iarăşi n-am mai auzit mult timp ni­mic despre el. După vreo cinci-şase ani, tocmai înainte de a pleca în străinătate (îmi începeam cariera diplomatică) se făcu să-l întîlnesc pe Alexe, în chip neprevăzut, la Bucureşti : „Ce e ? Ce s-a întîmplat ?" îl întreb, „te ştiam la Moscova". Ne duserăm într-o cafenea unde îmi povesti pe larg Odiseea lui. Peripeţiile nefaste începuseră tot ir; 1921, şi ele veniră aşa. în drum spre Moscova, trecînd prin Bucureşti, el se gîndi să facă o vizită oamenilor politici români, pe care îi salvase la Moscova în*timpul revoluţiei. Binefăcătorul de odinioară simţi nevoia să revadă pe oa­menii, cărora le făcuse un bine, căci nu numai ucigaşul S€ simte îndemnat să se abată pe la locul crimei. La îna-

poierca sa la Moscova, oficialitatea era informată asupra acestor vizite. Alexe devenise suspect, şi aceasta a fost suficient ca el să fie arestat şi-apoi ţinut la umed şi ră­coare, fără judecată, vreo trei-patru ani. A fost trecut omul prin multe închisori. Dintr-o închisoare Alexe reuşi în _cele din urmă să evadeze ; ieşea pe poarta penitenciarului m calitate de „cadavru". Declarat „decedat" din partea paznicilor, înduplecaţi cu vorbe şi promisiuni fu scos ^pentru „înmormîntare". „Mortul" cutreieră apoi tvfhp de uni — regiuni şi raioane. Bun cunoscător al obiceiurilor jămîntului, ca şi al tehnicii securităţii, el fuge din Rusia, soseşte în ţara părinţilor săi. Aci omul se înfiripă repede. " se gospodăreşte cu luciditatea şi cu hărnicia omului Cîmpul Frumoasei, dar şi cu pasiunea moscovită, de s-a contaminat vreme de-un sfert de veac. Unul e acei oameni politici, pe care el îi salvase la Moscova mpul revoluţiei şi care, întors în ţară, lua în primă-anului 1926 Internele, îi întinde o caldă mînă de juior. Alexe îşi descoperă apetiturile de bun burghez »i profită, fără multă alegere, de avantajele „capitalismu-xn \ repudiat încă din adolescenţă. îşi înjghebează o în->j eprindere, şi-şi pune temeiuri din cele mai serioase, ob-inmd privilegiul de a tipări afişele electorale ale noului ;u\orn. în cîţiva ani devine mare industriaş, fără nici o ;oncurenţă serioasă în sectorul meseriilor ce şi le însuşise :îndva în Germania, şi pe care le practicase cu succes la Joscova. Mai avea doar, printre picături, unele "mizerii, un cînd în cînd, cu Siguranţa românească. Un ,,binevoi-Ror"', ros de pizmă, în faţa unei atari căpătuieli, are să pli agă luarea aminte a Siguranţei asupra acestui „agent 'moscovit". Dar Alexe iese şi din noua încurcătură. în me­morii scrise, documentat şi cu vervă, el arată că s-a pur­tat ca un „brav român", totdeauna şi pretutindeni, chiar şi in ţara stepelor şi a negurilor de miază-noapte. în ace­leaşi memorii el mai arăta, ce nu ştiam nici eu pînă în acest moment, că în condiţiile unei lumi, care se închega din haos, el şi-a servit ţara lui, cea adevărată, de la gu­rile Dunării şi din Carpaţi, de cîte ori i s-a oferit prilej. El a rămas „român", aşa cum popa Vasile Pătraşcu din Cîmpul Frumoasei, tatăl filozofului Leonte Pătraşcu, îl învăţase cu cuvîntul şi cu pilda. Tezaurul Băncii Naţio­nale a României a fost trimis, printr-o incredibilă lipsă de previziune, în timpul primului război mondial, chiar

71

de guvernul român, la Moscova, spre a fi pus acolo la adăpost faţă de vicisitudinile unei foarte probabile ocu­paţii nemţeşti şi austriece. Tezaurul căzu în 1917 în stă-pînirea bunului plac al marii revoluţii ruseşti. Alexe, care, în calitatea sa de primar într-un sector al vechii capitale ruse, avea acces pe unde nici nu s-ar crede, aflase şi despre un mare stoc de hîrtie specială .,Wasserdruck". pentru bancnote „ale Băncii Naţionale a României", de­pozitat într-o tainiţă a sectorului său. El, ca .,brav român" s-a dus atunci, în persoană, şi, în repetate rînduri, a văr­sat dintr-o damigeana petrol peste toată acea hîrtie. ca să nu mai poată fi folosită la tipărirea de noi banc-riote. Alexe se văzuse îndemnat la această fantă de gla­sul conştiinţei sale, care-i vorbea întocmai cu vocea popii Vasile Pătraşcu. coborît tare de demult în ţârîna satului natal. îapta scutea statul român de-o uriaşă pagubă. Un asemenea argument cădea greu în cumpănă la cei însăr­cinaţi cu anchetarea cazului, şi „agentul moscovit'' înceta în sfîrşit să mai fie sîcîit de patru ori pe lună de oamenii Siguranţei. Ne apropiem acum vertiginos de sfîrşitul celui de-al doilea război mondial. în ajunul întorsăturii de la 23 August, ce are să aşeze pe români alături de aliaţii săi „fireşti" de altădată, Alexe îşi aduce aminte de trecutul său, povestit în memorii, ce zac prin arhive seci ele, cari „trecut" ar putea să fie din nou scos la lumină, la lumină cu totul de altă culoare, dacă lucrurile s-ar schimba. In pragul ..întorsăturii¹' Alexe pleacă din Capitală şi o ţine aţă pînă în satul său de obîrşie, pînă în Cîmpul Frumoasei. Aci trase în fosta casă părintească a filozofului Leonte Pâ-craşcu, destul de încăpătoare să mai cuprindă o familie. Aşa se comportă biata fiinţă omenească în împrejurai i grave, de răscruce, echivalente unui virtual prăpăd. S-ar întoarce insul cit mai tare înapoi, în peisajul natal, purtat de sentimentul că ar fi fost mai bine să nu se fi născut niciodată.