*• Biblioteca Centrală Universitară "Lucian Blaga" Secţia de împrumut U/bia luntrea lui caron roman ediţie

runsă la fratele ei, a fost ridicată de oamenii Siguranţei şi transportată într-o închisoare la Bucureşti. Simion Bardă, căruia îi vorbisem să-i facă o vizită de curtoazie, nu apucase încă să-i împlinească dorinţa. Simion se ară­tase, contrar prevederilor mele, foarte dispus să dea urmare dorinţei doamnei Marga, dar, tocmai cînd s-hotărî la acest gest, urma să afle vestea despre arestări ei. Simion îmi destăinuia că doamna Marga nu fusese aruncată în bezna carcerei de către comunişti, ci de unii oameni ai partidelor ..istorice". Doamna Marga a fost remarcată în trăsură, chiar cînd se ducea de la gara Sibiului la locuinţa fratelui ei. Răbufneau acum vechi resentimente politice, provinciale, ilare şi înguste, îm­potriva ei. Căci doamna Marga era văduva unui foM preşedinte de mic partid, de altădată, care, dacă ar mai exista, ar fi şi el numit, astăzi, ..partid istoric". Lupta între partidele istorice luase pe vremuri forme de-o in­credibilă violenţă. Acum, în faza liberalismului demo­cratic, conducătorii acestor partide, de-o inconştienţă totală cît priveşte primejdiile reale, ce-i păşteau, se mai lăsau însă purtaţi de resentimente personale, ce se cereau con­sumate. Un atare personaj politic, exponent local al urna puternic partid istoric, văzînd pe doamna Marga în tră­sura ce-o ducea la gară, făcu numaidecît demersuri la Siguranţa oraşului. Chelia fără idei cerea ca doamna Mureşanu să fie ridicată şi aruncată la beci. Anonimul provincialul domn, organizator de alegeri cu ciomagu:, omul care avea un orizont intelectual larg cît farfuria din care mînca, îşi aduse probabil aminte de nişte polemic; politice, ce avuseseră loc pe vremuri între preşedinţii partidelor „istorice". Soţul doamnei Marga era un poc" naţionalist, un mare orator şi mai ales un temut şi ta­lentat gazetar, ceea ce din păcate nu fuseseră ceilalţi pn şedinţi ai diverselor partide istorice. Omul cu ciomag'' credea că epigramele caustice ale decedatului poet gazetar împotriva preşedintelui partidului istoric, ci care făcea parte, trebuiau răzbunate în sfîrşit. Victim acestui resentiment era soţia poetului gazetar, doanm. Marga Mureşanu, care fu astfel deţinută, în unul o cele mai critice momente ale istoriei noastre, cînd trivit clauzelor de armistiţiu începea tocmai arestarea | ţară a criminalilor de război. Că omul cu ciomagul a I cut ce-a făcut, nu este în cele din urmă prea de mirat,

răzbunarea avea însă loc subt ochii vigilenţi ai preşedin-lelui unui mare partid istoric, care prin tăcerea sa aproba _irestarea. Asemenea monstruoase forme luase lipsa de avalerism în viaţa politică din acel timp.

O lipsă totală de cavalerism începea de altfel să se remarce şi în alte sectoare ale vieţii noastre publice Resentimentul zbura fără frîu în toată ţara. Ziare noi

>» inundau, după cum am mai spus, piaţa. Deschizînd odată _un atare ziar, ce apărea în capitală, descopăr un. articol, n care se cerea, cu toată seriozitatea, ca filozoful Leonte pătraşcu să fie ..arestat'', deoarece el ar fi „răspunzător'" pentru asasinarea lui Nicolae Iorga. Hîrtia de tipar su­porta şi această enormitate printre atîtea altele. Se ştie că Hj«ele nostru istoriograf şi îndrumător în momente mari. | naţiunii, Nicolae Iorga, fusese ucis în toamna anului Hi de-o bandă de asasini. Făptaşii descoperiţi şi-au pri-

1 in răstimp dreapta pedeapsă pentru negrăita lor Hiâ. Filozoful Leonte Pătraşcu nu s-a amestecat nici-^Hp în viaţa politică, avînd o oroare de a opta în vreun

ui un program de partid. Filozoful trăia realmente ^^Hberelii bibliotecii sale, alcătuită din cărţi esenţiale arii universale, dar el trăia îndeosebi într-un ^^Ht cosmic, cum obişnuieşte să trăiască orice gînditor ^^Bcaţie. Prin unele opere ale sale, filozoful Leonte pusese cîndva în lumină cele mai nobile esenţe ^^Kmânismului într-un larg cadru de umanism spiri­tual: p un plan de supreme valori universale, şi fără de

i mai mică urmă de naţionalism cu guşă tricoloră, Hpnt şi etnografic. Cel ce scria incalificabilul articol, în Hfe se pretindea cu toată seriozitatea că filozoful Leonte Hkascu ar purta răspunderea pentru asasinarea lui Ni-cojjjţe Iorga, îşi aducea probabil aminte de o tristă cam-^Ke a marelui profesor de ..conştiinţă naţională", îm- filozofului nostru. Nicolae Iorga avea o sfială faţă . ba chiar o oroare, pe care şi-o afişa cu orice ^ — nu fără haz. El nu era în stare să asimileze un sistem de gîndire. Un sistem implică o putere de abstrac­ţiune şi de viziune, ce depăşeau toate aptitudinile istorio­grafului. Cum ar fi putut el să agreeze ideile metafizîce ale lui Leonte ? Tot timpul dintre cele două războaie, N. Iorga a căutat, prin articole şi în conferinţe publice, pline

■ ironie neînţelegătoare, să „demonetizeze" în faţa obştei româneşti filozofia lui Leonte. Niciodată Leonte Pătraşcu

n-a răspuns atacurilor, uneori cu totul puerile, ale li Nicolae Iorga, pentru a cărui personalitate de "dim< i siuni asiriene el avea de altfel o sinceră admiraţie, h faţa propriei sale conştiinţe, filozoful Leonte Pătraşcu pe care l-am auzit de atîtea ori rostindu-se asupra atiti dinii obtuze a lui N. Iorga, socotea aceste ieşiri interni, lente ale istoriografului şi marelui animator al naţiona­lismului românesc, drept simptome regretabile ale um gelozii senile, şi atît. Leonte nu le atribuia nici un fel d< importanţă. Ba filozoful, care cunoştea atîtea din secretele dialecticii istorice, spunea uneori că opoziţia lui N. Iorg îi era binevenită, deoarece ideile sale filozofice asupi; românismului urmau să-şi facă drum triumfător în opi­nia publică înfrîngînd această mare împotrivire din partea unei personalităţi, care înainte de primul război mondial juca rolul unei regalităţi intelectuale. Idei ir filozofului ieşeau călite din întîlnirea cu o rezistentă incandescentă. Niciodată filozoful Leonte Pătraşcu n-a scris un cuvînt măcar împotriva lui Nicolae Iorga, şi ia-tă-l acum înfăţişat drept vinovatul numărul unu pentru asasinarea ilustrului profesor. Descreieratul care seri;; articolul, ascunzîndu-se în dosul unui pseudonim şi al unei iniţiale, da drumul cine ştie cărui resentiment per­sonal împotriva unui om, care şi-a închinat existenţa ex­clusiv marilor probleme ale filozofiei, şi care în perm i-nenţă şi-a făcut o nobilă ambiţie din a se ţine depas: e de viaţa politică, deşi era mereu solicitat de. toate parti­dele, ce-şi disputau întîietatea pe arena vieţii obşte Filozoful se călăuzea în această privinţă după principi;; politicul este moartea intelectualului român ! Şi iată-i acum arătat cu degetul, în litere de tipar, negru pe alb. răspunzător pentru asasinarea lui Nicolae Iorga ! Acuza indica gradul de descompunere pînă la care a ajun-atmosfera morală ce se întindea peste ţară.

Altă dată, ceva mai tîrziu, aveam să citesc, cu uluiiv. tot într-un ziar din Capitală, un articol împotriva mea. intitulat : „Cum a trădat poetul Axente Creangă clasa muncitoare ?" Eu am trădat clasa muncitoare ? Prin c< Prin poezia „transcendentelor", care abate atenţia clas< muncitoare de la problemele arzătoare ale realităţii so ci ale imediate. în perspectivă marxistă trebuia cu alt. cuvinte să devin acum nicovală şi să fiu lovit ca o nico­vală fiindcă nu am scris niciodată nimic despre ciocni

86

■fcurile se petreceau în săptămînile de pomină, cînd L d ăbi î ti U osut

după criminalii de război era în toi. Un cunoscut ■Stic literar susţinea, cam tot pe atunci, în noul ziar a

iui conducere o lua, virînd peste noapte spre extrema ■tîngă, că poetul Axente Creangă trebuie arestat,pentru _)Oezia sa de sensibilitate „metafizică". O gravă răstur-_iare de valori, o deplasare a criteriilor spirituale era pe ,_ale de a se produce, ca o lunecare de straturi geologice.

jtâ cum „a fi metafizician", calitate în care vedeam o

nplinire supremă a existenţei umane, devenea pentru criticii noştri o vină echivalentă criminalităţii de război, pjlozoful Leonte Pătraşcu şi cu mine, poetul Axente

teangă, doi oameni, care ne-am strecurat, fiecare în

K său, prin toate cursele ce ni le întindea politicul, ^Ere n-am luat parte nici la război, şi nici la exaltarea F prin articole sau versuri, ne trezeam astfel. într-o i dimineaţă, puşi în rîndul celor mai mari răufă-Kori ai omenirii. Prin asemenea deformări de perspec-e anunţa revoluţia criteriilor. Era un noroc încă, i echilibrul meu sufletesc, că nu-mi dam seama cu suficientă luciditate de gravitatea simptomelor. Vedeam în afirmaţiile şi în aprecierile îndreptate împotriva noas­ta mai mult nişte produse improvizate ale unei imaginaţii gazetăreşti de intenţii caricaturale. întorceam automat pagina spre a vedea dacă nu cumva titlul gazetei era al unuia dintre cunoscutele săptămînale umoristice, ce mai apăreau în Capitală, înainte de încetarea pe întinsul ţării ■oricărui rîs sau umor. Dar nu. Erau ziare noi, cu pre-

Htii serioase de a îndruma opinia publică.

■Remanierile guvernului, la care participau exponenţi

^■hnelnici şi fără de suprafaţă ai" principalelor partide

Mrice, precum şi socialiştii şi comuniştii, se succedau

^^Knă în lună, oglindind rapiditatea procesului de de-

Htegare a burgheziei şi de infiltrare a unei noi drojdii

^■luatul social. Comuniştii ocupau tot mai multe minis-

He şi mai ales subsecretariatele hotărîtoare în acţiunea

de organizare a maselor, o acţiune, ce rămînea totuşi fără

Tiză cît timp se apela numai la „conştiinţa" acestora. Comuniştii ţineau să ocupe poziţiile-cheie, de unde se ^va încerca înlăturarea ordinei liberalo-burgheze. Dezlăn-

uirea haosului era urmărită metodic ca o condiţie de e spre orînduiroa socialistă. în fabrici şi în între-

prinderile de tot soiul se sabota subt scutul steagului roş producţia, aceasta prin întruniri muncitoreşti puse h cale, în aparenţă, pentru revendicarea unor drepturi, p care nimenea nu le mai tăgăduia, dar în realitate < i scopul bine precizat de a destrăma şi de a comprom; producţia liberalo-burgheză. Sau, pentru a rămîne la li­ntiţele cele mai largi ale obiectivitătii, cu ambele scopiu ,, Remarcam cu timpul, tot mai mult, cum toate măsurii, luate din partea conducerii partidului comunist erau cal culate sub egida unei multiple finalităţi, în vederea ob<-nerii a cit mai multe rezultate. Ţinta ultimă era : domina­ţia. Din felul cum această ascensiune spre putere era co: -dusă de după culise, se vedea prea clar că totul are Io după un tipic încercat şi aiurea, nu o singură dată. Se făcea un fel de politică ..pură''. „Pură"' nu în sens . purităţii morale, ci chiar dimpotrivă. Noua politică nu s încurca în scrupule de natură morală. Morala, cu norme ei cunoscute, era socotită ca un fenomen desuet, feud;-; -burghez. Morala urma să îndure profunde modifica;, i. să primească chiar o nouă definiţie, în funcţie exelus;, de voinţa de putere a partidului. Măsurile ce se Iu:; . fiind, după părerea partidului, de natură eminamente „ştiinţifică'', erau, fireşte, lipsite de orice imaginat Partidul comunist căuta să obţină colaborarea partidei istorice, dar colaborarea devenea prilej de necurm;; 5 ofensivă a comuniştilor împotriva burghezilor, care s -deau în cursa colaborării. Şi orice încercare de opozit din partea burghezilor, care colaborau, ducea la o no» :-. remaniere a guvernului ; ceea ce se întîmpla jignea fiece pas simţul de demnitate omenească a cetăţenil< , dar umplea de mîndrie bestiile conducătoare.

Simion Bardă a fost invitat să treacă la Bucureşti. I s-au dat, pe rînd, diferite însărcinări. L-am rugat să -intereseze de soarta doamnei Marga Mureşanu. Nu finul) după ce se stabilea în Capitală, Simion mă sfătuia să n liniştesc : doamna Marga se găseşte subt protecţia. !• Petru Grosu, unul din marii guvernului, pol fix în go;/ schimbărilor şi a remanierilor. Vestea primită de la Sinii' . îmi da gînduri, ce se însoţeau de la sine cu altele, de c: Simion însuşi habar nu avea. îmi aminteam pe îndcli de-o ciudată întâmplare, ce avu loc în 1939, adică cu vi < cinci ani mai înainte. Mă întorsesem tocmai din străin; tate şi-mi începusem cursul de estetică la Universităţi •
i Cluj. Nu trecură cîteva zile, cînd fui invitat de oanina Marga la parastasul de un an de la moartea lustrului ei soţ. M-am deplasat în localitatea de provin­cie, unde ea trăia retrasă întru totul în neconsolarea ei. poanina Marga Mureşanu, care, în tinereţea ei, ;_si făcuse faimă de mare cîntăreaţă. ajungînd în ajunul întîiului război mondial să cînte la Bayreuth într-un rol din „Aurul Rinului"', mai păstra şi acum în fiinţa -ei o uşoară înclinare spre spectaculosul wagnerian. Astfel ja-■a ei trebuia să ia înfăţişare de jale a naţiunii. Ceremonia parastasului era închipuită de ea ca un mare ritual al pomenirii, la care trebuia să fie de faţă. prin exponenţii ^H[mai aleşi tot poporul La semnalul dt di clopot

p

^H[;mai aleşi, tot poporul. La semnalul dat din clopot-■b bisericuţei de lemn, alaiul oaspeţilor, ce se înfiinţară Butci e. porneşte în procesiune, de la casă spre cripta Mterană. în care se vedea sarcofagul ilustrului literal şi Bfeolitic. Şi-mi amintesc : în fruntea alaiului, urca ^^B cai pas de tragediană, văduva, sprijinită la braţ, ^^Kreapta de generalul Antoncscu. de-a stingă de omul ■jitie Petru Grosu. Generalul se întorsese tocmai alunii, în haină de simplu cetăţean, civil, dinti-o mănăstire unde a stat închis cîtva timp din ordinul regelui Carol. ^^■b era liber. Peste un an şi cîteva luni avea să devină ..conducătorul", adică dictatorul militar al României. La &tînga doamnei Marga era, după cum spusei. Petru Grosu, c^re nu juca, deocamdată, decît un rol insignifiant de preşedinte al unui front ţărănesc cu program, de extremă Hkp Grosu fusese cîndva un aderent entuziast al scrii-Klui decedat ; alături de care activa şi politic. Mă ur-reşte mereu imaginea acelui alai ritual dintr-o zi de fcăvară. pe-un deal sfinţit de prezenţa, în pămîntul [, a unui mare mort. Doamna Marga îşi găsise pentru ja ei de alură antică doi stîlpi de sprijin. Acum. după i ani, unul, generalul, era deţinut pe undeva, prin ^H în aşteptarea unui proces, ce se va termina de- cu condamnarea sa la moarte. Celălalt, după ce în războiului făcuse, subt dictatura celui dintîi, cî- săptămîni de închisoare pentru acţiuni subversive potriva ordinii de stat. era acum unul din puternicii se pregătea să ia puterea ca exponent al mişcă-stînga, împotriva partidelor istorice, care nu mai nici măcinişului intern, nici presiunilor din afară ieratorilor". Din închisoarea în care a ajuns, subt

gpotliv

Urmărit de săptămîni de coşmarul evenimentelor, ee se urmau, ţinîndu-ne cu sufletul la gură, am împăturai cu un simţămînt de liniştire, scrisoarea primită de la Simion. Totuşi, doamna Marga avea să mai zăbovească vreo cîteva luni în închisoare, spre a i se face ancheta de rigoare, ce se va termina într-o zi cu punerea ei în libertate „pe linie moartă".

in condiţiile într-adevăr excepţionale, şi de-o labili-l late deconcertantă ale toamnei 1944, Universitatea ci■ s-jană, strămutată din 1940 la Sibiu, avea să-şi deschidă porţile numai cu mare întîrziere. Clădirea, în care Uni-I versdtatea îşi găsise adăpost cu ani mai înainte, fusese! ocupată de trupele sovietice, imediat după căderea Si-I biului „după crîncene bătălii" în cursul cărora nu s-a| tras nici un singur glonte. în răstimp frontul înainta:' datorită intervenţiei generoase a doamnei Marga i» Mureş, în jos către Arad. Armatei sovietice, ce înainta, i se integraseră şi corpurile armatei noastre, care lupta acum împotriva nemţilor. La un moment dat trupele sovietice ce rămăseseră în Sibiu, şi în Universitate, a i

90

_evacuat clădirile, plecînd spre front. Se trecea de zor _a pregătirile ce preced deschiderea anului şcolar. Hp-au produs unele schimbări în conducerea rectora­tului şi a decanatelor. Şi o sperietoare de păsări îşi făcu apariţia prin sălile universităţii. O comisie specială pentru _revizuirea profesorilor se institui. Comisia elimmă din învăţămînt vreo cîţiva profesori, care şi-au ridicat prea tare glasul împotriva răsăritului, şi pensionează pe alţi vreo cîţiva, spre a le salva cel puţin calitatea >de „pen­sionari".

■Studenţimea se aduna, încetul cu încetul, în oraşul cu ^■medieval şi cu atîtea vestigii de glorios trecut. Stu­denţii, unii mai fonfi, alţii mîndri de darurile lor ora­torice ţinute atîta timp subt obroc, se complăceau în rolul ^Hiat de agitatori, şi organizau, cum se pricepeau, stu-^Htnea, în grupări afiliate partidelor politice, ce conti-■u a deţine puterea în stat. Adunările lor se ţineau, Hp-adins, în orele destinate cursurilor, ca să ni se de-^■ustreze, nouă, profesorilor, că politicul e mai impor­tant decît spiritul. Studenţimea intra în val-vîrtejul dezorientării generale.

întrezărind restricţii tot mai aprige la publicaţii, am căutat să-mi tipăresc, cît mai grabnic, noua mea piesă „Arca lui Noe". O tiparniţă locală se angaja la această ispravă. E de mirat că n-am întîmpinat nici o dificultate la cenzura, prin care, potrivit prevederilor de armistiţiu, tyebuia să treacă orice tipăritură. Legătura secretă din­tre piesa mea, ce dramatiza o legendă bogumilică, răspîn-H în unele regiuni ale ţării, şi actualitatea cu înfăţişare , în plină desfăşurare, nu putea să scape întru atenţiei cenzorilor. Piesa mea izbuti totuşi să iasă ^ teasc. Cenzura era preocupată-de alte probleme

mai arzătoare, puse de cotidianele politice, şi nu se îm­piedica în simbolurile unei piese de teatru. Semnifica­ţiile, ce se ascundeau subt haina unor imagini legendare, puteau de aşijderea să treacă neluate în seamă. în orice *§z, am trecut prin cenzură mai uşor decît Ion cel Nou. După apariţia cărţii constatam însă, întîia oară, în timp de douăzeci de ani, că o lucrare poetică de-a mea nu stîrnea nici un ecou. Apariţia piesei abia dacă a fost sem­nalată la rubrica cărţilor pentru copii. Aşa se schiţa boicotul de mîine al criticii literare în legătură cu numele

91

meu, atît de frecvent pomenit în publicistica noastră din­tre cele două războaie. Pretinsul misticism şi orientai >■., metafizică a poeziei mele deveneau tot mai mult un pn . text de aluzii ironice sau chiar ţinta unor atacuri făţiş», din partea noilor cotidiene ce se iviră de la capitulai încoace. Mutismul, ce se statornicea în jurul numelui meu, şi sensul depreciativ al contextelor în cadrul cărora numele meu îşi mai scotea capul din coloanele ziarelor şi, ale revistelor. îmi semnalau o nouă stare de spirit. Fap­tele nu mă îngrijorau, ele, în sine. în alte împrejurări m-ar fi lăsat chiar cu totul indiferent. Aceste fapte le interpretam însă ca indicii certe ale unei atmosfere ce se vicia de la o zi la alta şi ca simptome tot atît de sigur;. ale unui început de invazie a prostului gust. Şi de la o zi la alta scădea vizibil şi nivelul producţiei poetic Producţia devenea tematică şi se umplea de lozinci i>!: zilei. Mai mult, chiar gazetăria se făcea, tot mai stărui­tor, după modele de largă circulaţie în răsărit. Repetiţia mădularelor în aceeaşi rostire nu mai era socotită ca o meteahnă, ci ca o calitate a noului stil de factură impei -sonală. Frazele deveneau obositor de explicite, nem îngăduind nici o implicaţie, de care să te apropii cu dai ghicirii. Propoziţiile se articulau miriapodic crescînd in ;-til în lungime. Epitetul homeric intra în uzul cotidiane! r De cîte ori venea vorba despre un anume lucru sau d o anume persoană, se repeta cu insistenţă ilariantă % tetul de rigoare. Armata sovietică era totdeauna . iar Stalin totdeauna „genialul", cum în epopeile h rice Hera era mereu aceeaşi zeiţă „cu ochi de bou". Cliş. 1 îşi făcea intrarea pe subt porţile de triumf ale scrisu' i românesc, şi cu aceasta îşi făceau loc, în poezie şi ia publicistică, aceia care, prin aptitudinile lor din năşea; >, se pricepeau să practice noua expresie. Adică impersonal s tuturor neputinţelor. Se porni o susţinută acţiune de des­fiinţare a tuturor „reliefurilor" în orice domeniu al spiri­tului. S-ar putea susţine că a fost lichidat cultul persona­lităţii, acesta fiind înlocuit prin cultul impersonalităţii, dacă în subsidiar n-ar fi apărut fetişismul, de-o înfăţişare cu totul magică şi primitivă al unei singure „personalităţi \ care era „genialul". îndeosebi acest epitet : genialul, er i rostit cu o evlavie habotnică de cîte ori nu era făţarnică, la orice răspîntie ocazională. Epitetul se adăuga numele;

IStalin ca un act aproape teologic, ca şi cum s-ar fi Sorbit despre singurul organ al revelaţiei divine. Cum însă geologia, de orice soi, era pas cu pas înlocuită prin religia ateismului, nu se putea spune, fireşte, despre Stalin că ar fi singurul organ al revelaţiei divine, dar acesta era re­almente tonul şi fiorul cu care se vorbea despre el în ca­drul mişcării, ce înainta, cu pumnul strîns şi ridicat, spre acapararea puterii în stat. în dosul formelor a^eisteţ afi­nat se înjghebau o nouă teologie, o nouă ierarhie eclesi-astică, o mitologie sacrosanctă, un ritual în desfăşurarea căruia litania monotonă şi citatul dogmatic îşi aveau locul bine stabilit, un calendar cu zile roşii legate de istoria parti­dului, cînd au loc inevitabilele procesiuni împestriţate prapori şi cu icoane de-ale noilor evanghelişti. Fireşte, ^Kiesiunile, pe urma cărora trebuie să cadă ploi de cerească, nu se mai numesc procesiuni, ci „defilări". Keă nu uităm că eram încă numai la început de vremi, ■nd formele viitoare de viaţă şi de organizare socială se ■piţau doar teoretic şi propagandistic.

| în curs de şase luni lupta pentru putere între partidul comunist şi partidele istorice, liberalo-burgheze, s-a con­sumat, rezolvîndu-se cu ajutor sovietic şi cu uşi trîntite de zbirii tiraniei moscovite, prin palat, în auzul tînărului rege. Partidul comunist lua puterea. Se obţinea şi cola­borarea unor fracţiuni dizidente de ale partidelor istorice. Epavele vieţii politice de altădată aveau de ales" între închisoare şi acceptarea unei colaborări cu- partidul co~ nist, care avea de aci înainte toate iniţiativele în mîi-nile sale. Contraponderea şi frîna, ce le reprezentau aceste ^■Iţiuni burgheze în procesul revoluţiei sociale, nu mai ^Ru decît formale. Şi aveau să dureze pînă în clipa cînd partidul comunist va fi pregătit în condiţiile unui pre-^Ht liberalism democratic răsturnarea totală a orînduirii

le...