Omul nu trăieşte numai cu pâine, dar şi cu Cuvântul lui Dumnezeu

Cum pot fi recunoscuţi păcătoşii

Nefericiţi sunt bieţii nebuni orbi, cărora le este frică de oameni, dar nu se tem de Dumnezeu, care cunoaşte inimile şi pătrunde chiar şi cele mai adânci taine. Sentimentul monden al ruşinii nu este altceva decât vanitate pură.

Adevăr vă spun, oamenii lascivi, impudici, desfrânaţă şi prostituatele nu vor mai intra în Împărăţia Cerurilor; va trebui ca ei să se lepede complet de viciile lor, căci omul comite toate celelalte păcate în afara trupului său, putând să se dezlege cu uşurinţă de ele, pentru că ceea ce este exterior nu îl strică atât de mul t pe om. Dar desfrâul se face în trupul omului şi în cele din urmă strică deopotrivă sufletul şi spiritul; este deci unul dintre cele mai mari păcate.

Lăsaţi-i pe morţi să-şi îngroape morţii

Adevărata moarte a omului este egoismul, care se manifestă prin acest spirit al orgoliului mereu în căutare de onoruri; astfel, chiar înmormântarea pompoasă a unui mort nu este altceva decât ultimul semn de orgoliu al unui om mort de mult timp, din punct de vedere spiritual.

David despre Dumnezeu

Poruncile Domnului sunt drepte şi bucură inima; poruncile Domnului sunt pure şi luminează privirea; iubirea de Domnul este limpede şi curată, ea trăieşte veşnic, iar legile Domnului, mai preţioase decât aurul cel mai fin, mai dulci decât un fagure de miere, sunt drepte şi adevărate. "Mă supun bucuros voinţei Tale, Doamne, şi legea Ta este înscrisă în inima mea; vreau sa propovăduiesc dreptatea Ta în marile adunări. Tu o cunoşti, Tu o vezi , Doamne, vreau ca gura mea să nu înceteze niciodată să vorbească despre aceste lucruri; nu doresc să închid dreptatea Ta în inima mea; vreau să vorbesc despre adevărul Tău şi despre ajutorul Tău; în faţa marilor adunări nu ascund bunătăţile Tale şi credinţa Ta."

Explicaţia Genezei.

1) La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul.

(2) Pământul era pustiu şi gol; peste faţa adâncului de ape era întuneric şi Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor.

(3) Dumnezeu a zis: Să fie lumină! Şi a fost lumină.

(4) Dumnezeu a văzut că lumina era bună şi a despărţit lumina de întuneric.

(5) Dumnezeu a numit lumina zi, iar întunericul l.a numit noapte. Astfel, a fost seară şi apoi o dimineaţă: aceasta a fost ziua întâi.

Cerul reprezintă natura spirituală, iar pământul natura materială în omul care este pustiu şi gol, aşa cum sunteţi voi. Apele reprezintă cunoaşterea voastră greşită despre toate lucrurile deasupra cărora se află spiritul (Duhul) lui Dumnezeu dar El nu este în ele.

Dar pentru că spiritul lui Dumnezeu a văzut dintotdeauna că în adâncurile lumii voastre materiale este o noapte înspăimântătoare , El a spus: "Să fie lumină!"

Atunci, El a făcut să fie ziuă în natura voastră şi Dumnezeu a văzut ce binevenită era această lumină în întunericul vostru. Dar voi nu aţi vrut această lumină şi nu aţi văzut-o şi de aceea s-a produs o scindare în voi, pentru a vedea că ziua şi noaptea s-au separat şi aţi recunoscut, cu ajutorul zilei care s-a făcut în voi noaptea inimii voastre.

La om, natura sa primordială este seara sau noaptea. Dar pentru că lumina pe care Dumnezeu a dat-o omului este pentru el o auroră, din acest crepuscul şi din acest auroră s-a născut în om prima sa zi de viaţă!

(8) Dumnezeu a numit întinderea cer. Astfel, a fost o seară şi apoi o dimineaţă; aceasta a fost ziua a doua.

(9) Dumnezeu a zis: "Să se strângă la un loc apele care sunt dedesubtul ceruluişi să se arate uscatul" Şi aşa a fost.

(10) Dumnezeu a numit uscatul pământ iar grămada de ape a numit-o mări. Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun.

Dar se poate întâmpla ca lumina lui Dumnezeu să fie destul de uşor confundată în inima omului cu lumina serii şi, astfel, să se piardă şi să nu se mai ştie în final care este lumina lui Dumnezeu în om şi care este lumina lumii materiale.

Atunci, Dumnezeu a creat o întindere între cele două ape (apele semnifică aici cele două tipuri de cunoaştere) şi a separat astfel cele două ape.

Separarea celor două ape s-a făcut prin bolta cerească (întinderea cerului); cu alte cuvinte, aceasta reprezintă cerul din inima omului, care este plin de credinţă adevărată şi vie şi nu se lasă nicioadată pradă speculaţiilor goale şi fără valoare ale intelectului.

După ce acest cer s-a stabilit în om şi credinţa lui devine din ce în ce mai puternică, apare din ce în ce mai evidentă inutilitatea intelectului uman. Intelectul uman este pus atunci sub stăpânirea credinţei şi astfel apare în om dintr-o seară şi dintr-o dimineaţă din ce în ce mai limpede, o altă zi mai luminoasă.

El nu înţelege suficient de limpede dacă cunoaşterea sa spirituală provine din înţelegerea lumii materiale sau dacă această înţelegere s-a dezvoltat într-un mod necunoscut, pornind de la un germene spiritual ascuns în om încă de la început.

Această căldură se numeşte iubire; ea este în acelaşi timp şi terenul spiritual în care această sămânţă poate încolţi.

Pe de o parte se află fiinţa umană materială şi, pe de altă parte, cunoaşterea, adica "marea" omuluiş iar iubirea provine din cunoaştere, aşa cum un pământ fertil, scăldat de adevărata lumină, dă din belşug cele mai nobile roade.
(11) Apoi Dumnezeu a zis: "Să dea pământul verdeaţă cu sămânţă, pomi roditori, care să facă rod după soiul lor şi care să aibă în ei sămânţa lor pe pământ". Şi aşa a fost.

(12) Pământul a dat verdeaţă, iarbă cu sămînţă după soiul ei şi pomi care fac rod şi care îşi au sămânţa în ei după soiul lor. Dumnezeu a vazut că lucrul acesta era bun.

(13) Astfel, a fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziu a a treia.

"Atunci când cunoaşterea pe care o capătă omul susţine în totalitate iubirea şi devine din ce în ce mai profundă fiind încălzită de flacăra iubirii care o hrăneşte, omul devine capabil şi capătă puterea de a face totul.

În această stare, Dumnezeu se apropie de om – întru spirit – şi îi vorbeşte, sub forma iubirii eterne, iubire care sălăşluieşte în inima omului: "Să dea pământul verdeaţă cu sămânţă, pomi roditori, care să facă rod după soiul lor şi care să aibă în ei sămânţa lor pe pământ".

Această poruncă a lui Dumnezeu primită în inimă, îi dă omului voinţa fermă, forţa şi curajul să pornescă la lucru.

Sădită în împărăţia vie a inimii adevărata cunoaştere acţionează la fel ca sămânţa sădită în pământ, care încolţeşte şi dă roade.

Seara iniţială a omului, trezită de lumina cerului la adevărata cunoaştere, devine astfela ctivă; de aici provin apoi toate acţiunile. Şi iată cea de-a treia zi a transformării inimii şi a omului într-o fiinţă umană, adică în omul spiritual pentru care Moise şi profeţii au fost trimişi de Dumnezeu în această lume şi pentru care am venit şi Eu."

(14) Dumnezeu a zis: "Să fie nişte luminători pe întinderea cerului, ca să despartă ziua de noapte; ei să fie nişte semne care să arat evremurile, zilele şi anii;

(15) şi să slujească de luminători pe întinderea cerului, ca să lumineze pământul." Şi aşa a fost.

(16) Dumnezeu a făcut cei doi mari luminători, şi anume: luminătorul cel mare să stapânească ziua şi luminătorul cel mai mic ca să stăpânească noaptea; a făcut şi stelele.

(17) Dumnezeu i-a aşezat pe întinderea cerului, ca să lumineze pământul,

(18) să stăpânească ziua şi noaptea şi să despartă lumina de întuneric. Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun.
(19) Astfel a fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua a patra.
Bolta cerească la care se referă Moise este voinţa fermă aflată în conformitate cu ordinea divină, care provine din adevărată cunoaştere şi din iubire, acesta fiind pământul binecuvântat al vieţii! Această voinţă nu poate proveni decât din asimilarea deplină a adevăratei iubiri de Dumnezeu, în inima omului şi această iubire nu poate apărea decât din lumina cerească pe care Dumnezeu o revarsă în om atunci când separă întunericul prin seară şi prin dimineaţă. Rezultă că în om, cerul este acesată lumină autentică, această veritabilă viziune interioară şi această înţelegere, care atunci când se manifestă, alcătuiesc credinţa vie şi voinţa fermă, care reprezintă, în ordinea divină, bolta cerească a omului. Iar pe acesată boltă cerească se află Dumnezeu, dacă ea se integrează perfect în ordinea divină prescrisă de voinţa lui Dumnezeu, sau noua lumină a cerului cel mai înalt care este iubirea cea mai pură a Tatălui în inima lui Dumnezeu. Astfel, luminătorii luminează voinţa şi o ridică la înălţimea îngerilor din cerurile cele mai elevate. Omul craet devine atunci Fiul necreat de Dumnezeu, prin propria sa voinţă liberă de a se integra în ordinea divină.
Atât timp cât omul este o creatură, el este limitat de timp şi de aceea este muritor, căci trupul fiecărui on nu este decât un vas care îl ajută pe acesta să evolueze spiritual cu ajutorul constant al lui Dumnezeu, astfel încât, în final, să atingă desăvârşirea.

Atunci când vasul exterior (trupul) a atins un grad suficient de evoluţie, pentru care Dumnezeu l-a prevăzut cu toate calităţile şi proprietăţile necesare, Dumnezeu trezeşte atu nci Spiritul Său etern necreat în inima omului. Acest spirit în funcţie de puterea sa, este exact ceea ce Moise a vrut să indice prin aceşti doi mari luminători care sunt plasaţi pe bolta cerească, aşa cum au înţeles toţi patriarhii şi profeţii.

Această lumină eternă necreată şi veşnic vie pe bolta cerească a omului aduce adevărata zi în om; ea îl învaţă să-i transforme vasul său vechi şi fiinţa sa divină eternă necreată şi face din om pe deplin un adevărat copil al lui Dumnezeu.

Fiecare om creat are un suflet viu care are capacitatea necesară de a discerne binele şi adevărul de rău şi minciună, de a-şi însuşi binele şi adevărul şi de a izgoni răul şi minciuna. Dar acest suflet nu este necreat; dimpotrivă, el este o natură creată şi nu poate să ajungă nici odată prin el însuşi la Dumnezeu.

Ceea ce este pur, divin, sau spiritul necreat al lui Dumnezeu, care este aşezat veşnic pe această boltă cerească, este maerle luminător, iar sufletul omului, care se transformă de asemenea sub efectul acestui mare luminător, devine el însuşi un luminător de o intensitate aproape egală, care este deci cel de-al doilea luminător - mai mic - care de acum înainte se v a plasa pe bolta cerească şi, prin influenţa lumii sale necreate, se va alătura calităţilor şi virtuţilor lumii necreate, fără a afecta în vreun fel natura sa creată, ceea ce îi conferă mari avantaje epntru purificarea sa spirituală. Căci sufletul uman nu ar putea niciodată să-L vadă pe Dumnezeu ca fiinţă pur spirituală şi invers, spiritul pur necreat al lui Dumnezeu nu ar putea să vadă o natură creată, deoarece el nu are în El nici o natură creată; dar, prin această relaţie perfectă descrisă mai sus, dintre spiritul pur şi suflet, sufletul poate să-L vadă pe Dumnezeu în fiinţa sa pură şi primordială, prin noul spirit care a venit în el şi spiritul poate percepe prin suflet starea lumii materiale.

Stelele despre care vorbeşte Moise reprezintă nenumăratele cunoştinţe necesare despre toate lucrurile care provin şn mod evident dintr-o cunoaştere unică fundamentală şi sunt asezate, prin urmare, pe bolta cerească, la fel ca şi cei doi luminători principali.
Domnul zis: Facerea (creaţia) regnului animal şi a omului nu reprezintă altceva decât decsrierea a tot ceea ce conţine omul în fiinţa sa.

Marea şi toate apele sale s-au umplut de viaţă şi omul a recunoscut şi a văzut, în lumina sa necreată, pură şi divină, plenitudinea infinită a nenumăratelor idei creatoare. Ţn acest fel, el a perceput originea sa purăşi divină. Crearea primului om reprezintă crearea omului desăvârşit.

Dacă te vei apropia de înţelepciunea unui înger, vei putea atunci, plecând de la ceea ce este pur spiritual şi procedând retrospectiv, să deduci cauzele materiale naturale ale întregii Creaţii, pe care Moise le-a descris de asemenea în Geneză. Vei descoperi stfel că apariţia naturii s-a realizat pe perioade foarte întinse de timp şi aproape în aceeaşi ordine ca cea descrisă de Geneză, că momentul apariţiei primului cuplu este foarte apropiat de acelaşi moment pe care îl relatează Geneza şi că ispitirea şi procreerea, redate în imagini corespondente, urmează foarte îndeaproape ordinea din Geneză.
Ştiinţa pe acest pământ nu le este de nici un folos oamenilor. Cu toată ştiinţa lui, omul nu devine deloc mai bun în inima lui şi dacă nu devine mai bun, el devine adeseori chiar mai rău, căci nu rareori savantul devine mândru şi orgolios.

Caută Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui în inima ta şi nu te mai ocupa deloc de altceva! Căci tot restul, cum ar fi de exemplu, înţelepciunea îngerilor, îţi poate fi dat într-o singură noapte!