Cuvânt înainte

8.2. Renaşterea: trăsături generale

Intelectualii din secolele XIV-XVI dobândesc o accentuată conştiinţă a specificităţii epocii în care trăiesc în raport cu cea anterioară, pe care încep să o considere o perioadă întunecată, o epocă obscură şi barbară. Ei sunt cei care “inventează” ideea de ev mediu, aplicată perioadei ce separa antichitatea de vremea lor, iar pentru perioada în care trăiau folosesc termenul de “renaştere” (Rinascita apare la Giorgio Vasari, Vieţile celor mai de seamă pictori, sculptori şi arhitecţi, 1550-1567. Termenul a fost popularizat apoi, în secolul al XIX-lea, de către Jules Michelet şi Jakob Burkhardt). Acest nume cuprinde un întreg program ideologic, vizând revenirea la viaţă a antichităţii greco-romane pe care aceşti oameni de cultură o apreciau în cel mai înalt grad. Mai întâi desemnând mişcarea culturală din secolele XIV-XVI (cca. 1350-1620), termenul de Renaştere a început, din secolul al XIX-lea, să se refere la epoca istorică din perioada respectivă, situată între evul mediu şi epoca modernă. Uneori, termenul de « Renaştere » e folosit într-un sens restrâns, care desemnează curentul artistic originar în Italia secolului al XIV-lea, şi care a cucerit apoi spaţii vaste ale Europei. In cele ce urmează, vom folosi termenul de Renaştere în sensul de curent cultural, caracterizat, conform expresiei lui Peter Burke, printr-un « mănunchi de schimbări », care au marcat istoria Europei în secolele XIV-XVI.

În afara neoplatonismului, există şi un curent neoaristotelician, manifestat la universitatea din Padova şi reprezentat, în primul rând, de Pietro Pomponazzi (1462-1525). Prin raportare la textele lui Aristotel şi la comentariile de secol XII făcute de Averroes, acesta ajunge la idei ce vor fi condamnate de biserică, precum caracterul muritor al sufletelor individuale, posibilitatea unei explicaţii raţionale pentru miracole, existenţa unui adevăr al credinţei diferit de cel al raţiunii (teoria dublului adevăr).

Intelectualii umanişti, cu toată pasiunea lor pentru antichitatea păgână, nu au dorit, în marea lor majoritate, să renunţe la creştinism. Dimpotrivă, ei erau partizanii unei religii creştine interiorizate, în care lectura cărţii sfinte era mai importantă decât ceremoniile şi riturile bisericeşti. Doreau, de asemenea, o întoarcere la origini şi în ceea ce priveşte creştinismul, purificarea sa de adaosurile medievale, fiind, o vreme, de aceeaşi părere cu reformaţii. Spre deosebire însă de aceştia, umaniştii, după exemplul lui Erasmus din Rotterdam, nu părăsesc biserica catolică pentru a trece la Reformă.

Cea mai ilustrativă figură de umanist, care merită analizată pentru a înţelege mai bine specificul acestui curent intelectual, este cea a lui Deziderius Erasmus din Rotterdam (1469-1536). Fiu nelegitim al unui preot şi al fiicei unui medic, Erasmus a devenit, la rândul său, preot, carieră care îi asigura subzistenţa şi îi permitea să-şi continue studiile. A întreprins numeroase călătorii, în Franţa, Italia, Anglia, care l-au adus în contact cu personalităţile cele mai importante ale momentului. S-a făcut respectat pretutindeni prin calitatea latinei sale, prin cunoştinţele profunde despre operele antichităţii, prin caracterul său elevat. Printre operele sale cele mai importante se numără o nouă traducere în latină, mult mai corectă decât Vulgata, a Noului Testament, ediţii de texte antice, Elogiul nebuniei, satiră la adresa moravurilor decăzute întâlnite în toate grupurile sociale, dar mai ales în rândurile clerului şi ale aristocraţiei. Puternicii zilei i-au oferit posturi interesante (între care acela de cardinal), pe care le-a refuzat din dorinţa de a-şi păstra până la capăt libertatea.

Primele cărţi tipărite de Gutenberg imită manuscrisele medievale de bună calitate, atât din punctul de vedere al formei literelor, cât şi al punerii în pagină. Ulterior, se inventează noi caractere, precum cele « romane » sau cele « italice ».

Invenţia lui Gutenberg s-a răspândit cu mare rapiditate, până la 1500 existând mai multe sute de ateliere în Europa occidentală şi centrală, cele mai mari centre tipografice fiind Veneţia, Basel, Paris, Lyon, Anvers. Succesul întreprinderii s-a datorat, pe de o parte, cererii de carte, în contextul progresului alfabetizării, al creşterii numărului celor interesaţi de lectură din motive profesionale (studenţi, profesori, jurişti, medici, clerici, etc.) dar şi al celor preocupaţi de carte datorită interesului pentru cultură în general. Din aceste motive, tiparul se dovedeşte şi o afacere destul de rentabilă, care are şi trăsături de modernitate în istoria economiei, fiind printre primele manufacturi bazate pe diviziunea muncii şi pe maşinism, reunind un număr relativ mare de muncitori în procesul de producţie. (La Anvers, în 1575, în atelierul lui Plantin lucrau 80 de muncitori la 16 prese).

De asemenea, cartea tipărită reprezintă prima producţie de serie, ea fiind realizată în exemplare mult mai numeroase decât permitea copierea manuală a manuscriselor în evul mediu. Se estimează că până la 1500 au circulat în Europa între 10 şi 40 milioane de exemplare tipărite, iar în secolului XVI, numărul acestora ar fi crescut la 200 de milioane. Efectul este scăderea preţului cărţii, transformarea ei dintr-un obiect de lux, cum era manuscrisul medieval, într-un bun relativ accesibil, ceea ce permite începutul democratizării culturii.

Urmările descoperirii tiparului sunt extrem de importante în plan cultural. Cartea devine vehicolul esenţial în difuzarea creaţiilor culturale şi în schimbul de idei pe plan internaţional. Acest schimb este facilitat, în primele decenii de după apariţia tiparului, prin folosirea preponderentă a limbii latine, redevenită elegantă şi corectă prin strădania umaniştilor, şi utilizată ca limbă internaţională a culturii. (Între textele difuzate prin tipar până la 1500, 77% au fost scrise în latină, 7% în italiană, 6% în germană, 5% în franceză, etc.). De difuzarea rapidă a ideilor prin intermediul tiparului au profitat nu doar literatura şi arta (se pune la punct tehnica reproducerii prin gravură a operelor de artă) ci şi Reforma bisericii. S-a spus că succesul lui Luther a fost în mare parte facilitat de posibilitatea de a-şi difuza ideile prin intermediul tiparului, fără de care n-ar fi strâns în jurul său aderenţii care l-au împiedicat să aibă aceeaşi soartă ca Ian Hus, un secol înaintea sa.

Chiar dacă tiparul nu a creat el însuşi idei, prin această difuzare a ideilor în formă standardizată a amplificat forţele schimbării culturale, religioase, politice, social-economice. În plan cultural, apare un nou tip de cititor, care practică lectura în tăcere, individual, ceea ce contribuie la dezvoltarea prioritară a percepţiilor vizuale în defavoarea celor auditive, majoritare până atunci. Posibilitatea multiplicării rapide şi la costuri mici a cunoştinţelor schimbă modul de a învăţa şi eliberează memoria şi intelectul pentru activităţi creatoare. Nu mai este nevoie de înmagazinarea cunoştinţelor în memorie, deoarece ele se pot regăsi cu uşurinţă în cărţi, ca atare, oamenii au o mai mare libertate de cercetare, de a elabora noi idei şi ipoteze.

Dezvoltarea acestui spirit întreprinzător se leagă şi de schimbarea raportului între autor şi cititor, între autor şi operă. Evul mediu se caracterizase prin raportul contradictoriu între respectul faţă de autorităţi şi umilinţa creştină, ceea ce permitea copierea fără probleme a operelor anterioare, în condiţiile în care, nu creaţia originală era valorizată, ci fidelitatea faţă de model, iar autorul ca persoană conta foarte puţin. De altfel, multe creaţii medievale sunt anonime, întrucât pentru oamenii epocii era important conţinutul lucrării, şi nu autorul ei. De acum înainte, tiparul, devenit şi o afacere profitabilă, contribuie la răspândirea ideii de paternitate literară, la importanţa ataşată autorului, beneficiar al operelor sale, dar şi responsabil pentru ce a scris, într-o epocă în care Biserica, atacată de reformatori, impune cenzura operelor tipărite, în încercarea de a stopa progresele contestării sale. Apare treptat ideea de copy-right, acordat iniţial, prin privilegii regale sau princiare editorilor, şi de-abia mai târziu definit ca un drept al autorului.

Prin accentul pus pe autor, tiparul contribuie şi la întărirea individualismului, trăsătură considerată de unii autori ca fiind caracteristică Renaşterii în general. La aceeaşi dezvoltare a individualismului contribuie şi lectura silenţioasă, de care am mai vorbit, şi raportul personal între cititor şi cartea pe care o poate citi şi interpreta singur, fără medierea profesorului, preotului, călugărului. De asemenea, începe revoluţia în domeniul lecturii, care se va definitiva în secolele XVIII-XIX, şi care constă în trecerea de la o lectură intensivă (pe parcursul vieţii sale o persoană citea şi recitea de nenumărate ori un număr redus de cărţi) la lectura extensivă (creşte numărul cărţilor citite de o persoană, în detrimentul aprofundării celor citite).

Tiparul a avut o serie de consecinţe şi în domeniul evoluţiei limbilor. Dacă la început el contribuie la revigorarea latinei, ca limbă de comunicare internaţională, prin fixarea ei riguroasă în scris, prin difuzarea gramaticilor, ca şi datorită succesului treptat avut de limbile vernaculare, evoluţia latinei, care continuase tot evul mediu în care rămăsese o limbă vorbită, se opreşte, forma ei definitivă este stabilită acum. Chiar dacă a rămas o limbă vorbită în comunităţile ştiinţifice şi în anumite unităţi de învăţământ până la începutul secolului XX, latina a devenit o limbă moartă, care nu s-a mai transformat. Şi limbile vernaculare au fost influenţate de tipar, întrucât şi în cazul lor se constată un proces de fixare, de stabilire a regulilor, de difuzare a formei considerate « corecte » prin intermediul cărţilor tipărite. Stabilirea normei în cazul limbilor vorbite face posibilă existenţa « greşelilor de gramatică », de care nu putea fi vorba în perioada în care regulile nu erau încă riguros hotărâte. Ca factor de multiplicare a creaţiei culturale, tiparul favorizează dezvoltarea literaturilor în limbile vernaculare, şi prin aceasta contribuie la transformarea treptată, timp de câteva secole, a culturii dintr-un domeniu accesibil doar unei elite, într-un fenomen de masă.

Acest lucru nu a fost însă posibil fără implicarea diferitelor persoane sau instituţii în susţinerea activităţii culturale. Dacă ne referim la tipar, constituirea unei manufacturi este o activitate costisitoare şi riscantă, ceea ce impune frecvent apelul la mecenat. Capete încoronate, principi, persoane cu posibilităţi materiale intervin în susţinerea activităţii oamenilor de cultură, a artiştilor, a tipografilor. De exemplu, tiparul este introdus în Franţa la 1470, din iniţiativa regelui Ludovic al XI-lea. Şi în spaţiul românesc, prima tiparniţă a funcţionat între 1508-1512, din iniţiativa domnitorului Radu cel Mare.

În acest din urmă caz, semnificativă e perioada scurtă în care tiparul funcţionează, întrucât aceasta relevă, pe de o parte, absenţa unui public cultivat care prin cererea de carte să facă posibilă continuarea activităţii, iar pe de altă parte, absenţa mediului urban în care un asemenea public putea să se dezvolte.
Învăţământul
Un rol esenţial în difuzarea ideilor renaşterii şi ale umanismului este învăţământul. Universitatea, instituţie specific medievală, cu un indiscutabil prestigiu, îşi continuă existenţa, şi perioada Renaşterii este martora creării unor noi universităţi, care dublează, într-un secol şi jumătate, numărul mai vechilor întemeieri. Dacă la 1400 existau în Europa 45 de universităţi, se adaugă până la 1500 încă 33, şi încă 15 până la 1550.

Dar Universitatea, tocmai datorită îndelungatei sale tradiţii medievale şi a strânsei legături cu biserica, nu poate accepta multe dintre ideile umaniste, centrate pe om, şi nu pe divinitate.

De aceea, instituţia de învăţământ specific renascentistă este colegiul, inspirat de vechea facultate de arte. În colegii, spre deosebire de facultăţi, băieţii erau repartizaţi în clase omogene, corespunzătoare vârstei, începând de pe la 10-12 ani. Învăţământul dura şapte ani, iar materiile erau predate începând de la simplu (citire, scriere, gramatică) înspre complex. (filosofie, logică, matematică). Primele exemple de colegii pot fi considerate şcolile întemeiate în Ţările de Jos de către Fraţii vieţii comune. După manifestarea Reformei, colegiile se vor multiplica, atât în mediul protestant, unde ştiinţa de carte e indispensabilă credinciosului pentru a putea citi singur Biblia, cât şi în cel catolic. Iezuiţii au perfecţionat sistemul colegiilor, asigurându-le asftel un succes prelungit în unele locuri până în secolul XX.
Mecenatul
Un alt instrument de difuziune culturală este mecenatul, fenomen caracteristic tuturor domeniilor de creaţie din renaştere. În lipsa unui câmp al producţiei culturale şi al consumului cultural bine definit, artiştii şi literaţii nu pot supravieţui prin propriile mijloace. Ei au nevoie de protectori bogaţi şi influenţi, care să le ofere comenzi pentru operele lor, să-i plătească şi să-i întreţină.

Aceştia aparţin diferitelor medii socio-economice, începând cu biserica, rămasă principalul patron al artiştilor plastici, papalitatea jucând un rol esenţial în afirmarea programului artistic al Renaşterii prin comenzile adresate unor mari creatori. Numele cele mai răsunătoare sunt probabil cel al lui Michelangelo, căruia i s-a comandat pictarea bolţii Capelei Sixtine de la Roma, ca şi realizarea mormântului papei Iuliu al II-lea (1503-151), şi al lui Rafael, însărcinat de acelaşi Iuliu al II-lea cu pictarea unor camere ale Vaticanului. De asemenea, în timpul pontificatului lui Leon al X-lea (1513-1521), fiu al lui Lorenzo de Medici, au fost comandate atâtea opere de artă, încât unii au vorbit chiar de o „epocă de aur”.

Regalitatea se implică şi ea din ce în ce mai mult în susţinerea artiştilor şi literaţilor, în contextul în care afirmarea monarhiilor centralizate presupune şi dezvoltarea unei dorinţe de strălucire în plan internaţional, ceea ce se poate realiza prin contribuţiile celor mai de seamă artişti. Regii Franţei susţin artiştii indigeni, dar atrag şi creatori italieni, dacă ar fi să-i pomenim doar pe Leonardo da Vinci sau pe Benvenuto Cellini. De altfel, artiştii italieni sunt un « produs » de export extrem de căutat de monarhii europeni, fiecare încercând să-i atragă pe cei mai înzestraţi, împăratul Carol Quintul şi fiul său Filip al II-lea al Spaniei făcând din Tizian portretistul lor oficial, şi chiar sultanul turc Mohamed al II-lea, după ce, se zice, l-ar fi chemat zadarnic pe Michelangelo, îl are în slujba lui pe Gentile Bellini (1429-1527).

Nobilimea, « disciplinată » într-o anume măsură datorită consolidării puterii aparatului de stat, limitată în posibilitatea confruntărilor reciproce violente, găseşte noi posibilităţi de afirmare simbolică, prin exhibarea bogăţiei şi rafinamentului, manifestate din ce în ce mai mult prin posesia operelor de artă. Cazul cel mai grăitor este al mecenatului cultural exercitat de familia Medici la Florenţa, pe planul susţinerii pictorilor şi sculptorilor (Leonardo da Vinci, Boticelli nu sunt decât doi dintre cei mai cunoscuţi artişti care s-au aflat sub patronajul lor), dar şi a literaţilor şi filosofilor, mai ales în cadrul « Academiei platoniciene ».

Aceluiaşi model i se conformează patriciatul urban tot mai bogat şi rafinat, dezvoltat în oraşele italiene, germane, flamande, dornic să facă pe orice cale concurenţă nobilimii, inclusiv prin intermediul dobândirii şi etalării operelor de artă. Individual, dar şi în cadrul corporaţiilor, meşteşugarii şi negustorii susţin împodobirea bisericilor din oraşe, sau chiar a construcţiilor civile de interes colectiv (primările). Astfel, la Florenţa, Arte di Calimala a contribuit la decorarea Baptisteriului, în vreme ce Arte della Lana a avut o contribuţie deosebită în împodobirea catedralei.

Această implicare a laicilor în susţinerea creaţiei culturale are multiple explicaţii, dincolo de preocuparea sinceră pentru artă şi literatură, care caracterizează din ce în ce mai mulţi oameni pe măsura răspândirii ideilor umaniste şi renascentiste, existând şi o serie de factori materiali. Un rol foarte important l-au avut transformările în aspectul locuinţei, devenită mai funcţională, mai cofortabilă şi mai luxoasă. Folosirea sticlei transparente pentru geamuri conferă o mai mare luminozitate încăperilor, şi face posibilă expunerea picturilor şi sculpturilor, care acum pot fi admirate în condiţii mai bune. « Sedentarizarea » nobililor, care nu se mai deplasează periodic între mai multe reşedinţe, pentru a consuma la faţa locului produsele, permite apariţia unui mobilier mai diversificat şi de dimensiuni mai mari, care este împodobit de către sculptori şi pictori în spiritul artei epocii. Apariţia genului picturii de şevalet, realizată pe pânză şi cu ajutorul culorilor în ulei, a redus dimensiunile operelor de artă, tabloul fiind acum uşor maniabil şi oferind foarte bune posibilităţi de integrare în noul tip de interior al locuinţelor celor privilegiaţi. La aceasta se adaugă apariţia genului portretului, ceea ce i-a determinat pe din ce în ce mai mulţi nobili sau membri ai stării de mijloc să-şi comande portretele diferiţilor artişti în vogă. Din secolul al XV-lea, decorarea interioarelor se face tot mai mult cu ajutorul tablourilor, spre deosebire de perioada anterioară, în care principalele elemente decorative, având în acelaşi timp şi rol practic, de protecţie împotriva frigului, erau tapiseriile. Acesea din urmă nu dispar, ci evoluează, foarte frecvent fiind întâlnită transpunerea în tapiserie a unor tablouri celebre, sau chiar desenarea de către mari pictori a cartoanelor cu modelele pentru tapiserii (cazul lui Rafael şi cartoanele reprezentând Faptele apostolilor, desenate pentru tapiserii care urmau să decoreze pereţii Capelei Sixtine). Un alt mijloc de difuzare a temelor operelor de artă realizate de artişti celebri este utilizarea acestora pentru decorarea unor obiecte de uz cotidian, cum ar fi farfuriile, cănile, plăcile de faianţă, elementele folosite la construcţia sobelor. Chiar mai mult decât reproducerile prin gravură, aceste obiecte de mici dimesiuni, care reprezintă produse de export deosebit de căutate, contribuie de o manieră decisivă la răspândirea programului artistic al Renaşterii, şi la succesul pe care artiştii epocii îl au în toate colţurile Europei.

-antropomorfismul, accentul pus pe om, devenit centrul creaţiei artistice şi literare ;

-nou raport între om şi divinitate, Renaşterea neaducând cu sine o laicizare a artei, ci promovând un nou tip de pietate, mai interiorizată, şi o relaţie mai directă cu Dumnezeu. Este incorect să se vorbească de o contestare a religiei creştine pe baza subiectelor inspirate din mitologia păgână, căci aceasta reprezintă pentru artişti şi scriitori un model formal, care nu contravine creştinismului lor sincer (un Rafael pictează « Scoala din Atena » dar şi cele mai impresionante « madonne » ale Renaşterii).

-individualismul, care decurge din conştiinţa valorii omului, ca o creaţie unică a divinităţii dar şi a propriului efort, conform expresiei lui Pico della Mirandola « tu omule, propriul tău plăsmuitor şi sculptor ». Tipul uman promovat de creaţia renascentistă este omul singular, titanul, cel care depăşeşte cadrele comunitare prin afirmarea propriei personalităţi .

-natura ca sursă de inspiraţie, vrednică de atenţie şi având o valoare în sine, spre deosebire de perioada medievală când aceasta, ca şi trupul omenesc, nu reprezenta decât un azil vremelnic şi neimportant în raport cu sufletul ;

-bucuria de a trăi, atitudinea activă faţă de existenţă se opun contemplaţiei promovată de clericii medievali şi dispreţului faţă de lumea materială ;

Arta şi literatura Renaşterii se caracterizează deci, în general, prin încrederea în om şi în forţele sale, prin credinţa în existenţa progresului şi printr-un optimism rezistent în faţa tuturor vicisitudinilor, care îl făcea pe umanistul german Ulrich von Hutten să exclame: « Ce litere! Ce vremuri! Ce bucurie-i să trăieşti » !.