Articol I. Agatha Christie Articol II. Muncile lui Hercule

Articol I. Agatha Christie

Articol II. Muncile lui Hercule

Cuvânt-înainte

Apartamentul lui Hercule Poirot era mobilat modern – strălucea de crom, iar fotoliile, deşi tapiţate şi aparent confortabile, aveau linii rigide şi colţuroase.

Hercule Poirot stătea pe unul din fotolii, cu mare grijă – drept pe mijloc. În faţa lui, pe alt fotoliu, se afla doctorul Burton, membru al All Souls1, care sorbea încântat dintr-un pahar cu Château Mouton Rothschild oferit de Poirot. Înfăţişarea doctorului Burton nu era deloc îngrijită. Era grăsuţ, neglijent şi sub claia de păr alb strălucea un chip rubicond şi nevinovat. Avea un chicotit gros şi hârâit, şi obiceiul de a se acoperi – pe sine şi totul în jur – cu scrum. Degeaba punea Poirot în preajma lui tot felul de scrumiere.

Doctorul Burton tocmai întreba:

— Spune-mi, de ce Hercule?

— Te referi la numele meu creştin?2

— Cu greu se poate spune că e creştin, obiectă celălalt, în mod clar e păgân. Dar de ce? Asta aş vrea să ştiu. Ideea tatălui? Toana mamei? Motive de familie? Dacă îmi amintesc bine – deşi memoria mea nu mai e ce-a fost – aveai un frate pe nume Ahile, nu-i aşa?

Mintea lui Poirot trecu rapid în revistă amănuntele carierei lui Ahile Poirot. Chiar se întâmplaseră toate?

— Numai pentru puţină vreme, răspunse el.

Doctorul Burton trecu plin de tact peste subiectul Ahile Poirot.

— Oamenii ar trebui să aibă mai multă grijă când aleg numele copiilor, medita el. Eu am fini, aşa că ştiu. Pe una o cheamă Blanche – şi e neagră ca o ţigancă! Apoi mai e Deirdre, Tragica Deirdre3 – şi s-a dovedit a fi veselă ca o vrăbiuţă. La fel, micuţa Patience (patience – răbdare).

— Ar fi trebuit s-o cheme Impatience (nerăbdare) şi ar fi fost perfect!

Şi Diana – ei bine, Diana… Bătrânul savant se cutremură.

Cântăreşte 75 de kilograme acum – şi nu are decât 15 ani! Ei spun că e doar bufleie – dar mie nu mi se pare deloc că ar fi aşa! Diana! Voiau să-i spună Helen, dar eu am pus piciorul în prag, ştiind cum arată tatăl şi mama ei! Şi bunica, dacă tot vorbim! Am pledat cu putere pentru Martha sau Dorcas, sau un nume rezonabil, dar nu a avut nici un rost – mi-am răcit gura degeaba. Oameni ciudaţi, părinţii…

Începu să hârâie uşor şi faţa lui mică şi grăsuţă se încreţi toată.

Poirot îl privi întrebător.

— Mă gândeam la o conversaţie imaginară. Mama ta şi răposata doamnă Holmes, stând împreună tricotând sau cosând lucruşoare: „Ahile, Hercule, Sherlock, Mycroft…”

Poirot nu împărtăşi amuzamentul prietenului său.

— Să înţeleg că vrei să zici că, în ceea ce priveşte aspectul fizic, eu nu semăn cu Hercule?

Ochii doctorului Burton îl măsurară pe Hercule Poirot, studiind silueta micuţă şi îngrijită, înveşmântată în pantaloni cu dungi, jacheta neagră, adecvată, şi papionul spilcuit, se ridicară de la pantofii de piele făcuţi la comandă spre capul în formă de ou şi spre imensa mustaţă care îi împodobea buza superioară.

— Sincer, Poirot, nu semeni, replică Burton, chiar nu semeni! Bănuiesc că nu ai avut prea mult timp să studiezi clasicii, adăugă el.

— Asta aşa e.

— Păcat, păcat! Ai pierdut mult. Dacă ar fi după mine, toată lumea ar trebui obligată să studieze clasicii.

Poirot ridică din umeri.

— Eh bien, m-am descurcat foarte bine şi fără ei.

— Te-ai descurcat! Te-ai descurcat! Nu este o chestiune de descurcare. Ăsta e un punct de vedere total greşit. Clasicii nu reprezintă o scară care duce spre un succes rapid, precum un curs modern de corespondenţă. Nu orele de muncă ale omului sunt importante – ci timpul lui liber! Asta e greşeala pe care o facem cu toţii. De exemplu, dumneata – acum te descurci, însă dacă vei vrea să laşi totul deoparte, să iei lucrurile mai uşor – ce vei face atunci cu timpul dumitale liber?

Poirot avea răspunsul pregătit:

— Am de gând să mă ocup, foarte serios, de cultivarea dovleceilor.

Doctorul Burton fix luat prin surprindere.

— De cultivarea dovleceilor? Ce vrei să spui? Chestiile alea umflate care au gust de apă?

— Ah! Făcu Poirot plin de entuziasm. Dar asta e ideea! Nu trebuie să aibă gust de apă.

— A, da, ştiu cum – presară-i cu brânză sau ceapă tocată, ori pune-le sos alb.

— Nu, nu, te înşeli. Ideea mea e că aroma dovlecelului poate fi îmbunătăţită. I se poate da, îşi miji privirea, un buchet…

— Doamne, Dumnezeule, omule, nu este vorba de un vin. Cuvântul „buchet” îi aduse aminte lui Burton de paharul aflat lângă cotul lui. Sorbi şi îl savura. E un vin foarte bun. Foarte robust. Da. Dădu din cap apreciativ. Dar afacerea asta cu dovlecei – chiar vorbeşti serios? Nu vrei să zici – spuse el cu o teamă evidentă – că ai de gând să stai aplecat – mâinile îi coborâră cu groază compătimitoare asupra burţii rotunjoare – o să te apleci, o să împrăştii bălegar peste chestiile astea şi o să le uzi cu fire de lână înmuiate în apă şi tot tacâmul?

— Se pare că eşti familiarizat cu cultivarea dovleceilor, afirmă Poirot.

— I-am văzut pe grădinari cum procedează când am stat la ţară. Dar, serios, Poirot, ce hobby! Compară-l cu – vocea îi coborî scoţând un tors apreciativ – un fotoliu în faţa unui foc de lemne, într-o încăpere lungă, joasă, plină cu cărţi. Trebuie să fie o cameră lungă, nu pătrată. Cărţile trebuie să aibă cotorul rotunjit. Un pahar de porto şi o carte deschisă în mână. Timpul se dă înapoi când citeşti – cită sonor: „Μήτ ό αύτε χυβερνήτηζ ένί οίνοπι πόντψ νήα θοήν ίθύνει έρεχθομένην άνέμοισι”

Apoi traduse:

— Cu mare dibăcie, pe marea întunecată, căpitanul cârmeşte barca iute, bătută de vânt”. Desigur că nu poţi prinde pe de-a-ntregul spiritul originalului.

Pentru o clipă, în entuziasmul lui, uitase de Poirot. Şi Poirot, privindu-l, simţi brusc o undă de îndoială – o înţepătură neplăcută. Era ceva aici care îi scăpase? Vreo bogăţie a spiritului? Fu cuprins de tristeţe. Da, ar fi trebuit să îi cunoască pe clasici… Cu multă vreme în urmă… Dar acum, vai, era prea târziu…

Doctor Burton îi întrerupse melancolia.

— Vrei să spui că într-adevăr te gândeşti la pensionare?

— Da.

Celălalt chicoti.

— Dar te asigur…

— Nu o să poţi să o faci, bătrâne. Eşti mult prea interesat de munca ta.

— Nu, chiar fac toate aranjamentele. Încă vreo câteva cazuri special alese, nu orice apare, înţelegi – doar probleme care prezintă un interes personal.

Doctorul Burton rânji.

— Aşa ziceam şi eu. Doar un caz sau două, încă un caz – şi aşa mai departe. Spectacolul de adio al primadonei nu este menit pentru tine, Poirot!

Chicoti şi se ridică încet în picioare – un gnom blând, cu părul alb.

— Nu ţi-s date ţie Muncile lui Hercule, rosti el. Ţie ţi-s date muncile dragostei. O să vezi că am dreptate. Pun pariu că peste 12 luni o să fii tot aici şi dovleceii vor fi – se cutremură – doar dovlecei.

Luându-şi rămas-bun de la gazda sa, doctorul Burton părăsi încăperea rectangulară, severă.

Părăsi şi aceste pagini, urmând să nu se mai întoarcă.

Ceea ce ne interesează este ce a lăsat în urma lui, adică Ideea.

Pentru că, după plecarea lui Burton, Hercule Poirot se aşeză din nou încet, ca un om cufundat într-un vis, şi murmură:

— Muncile lui Hercule… Mais oui, c 'est un idée, ça…

În următoarea zi, Hercule Poirot frunzărea un volum mare, legat în piele, şi alte cărţi mai subţirele, aruncând din când în când priviri chinuite spre diverse foi de hârtie bătute la maşină.

Secretara lui, domnişoara Lemon, fusese instruită să strângă informaţii despre subiectul Hercule şi să i le aducă.

Fără să manifeste vreo curiozitate (nu era genul ei să se întrebe de ce!), dar cu o eficienţă deplină, domnişoara Lemon îşi îndeplinise sarcina.

Hercule Poirot era cufundat cu totul în uluitorul ocean al cunoştinţelor clasice, cu referire specială la „Hercule, un erou vestit care, după moarte, a fost trecut în rândul zeilor şi a primit onoruri divine”.

Până aici, totul era clar – dar după aceea lucrurile se complicau. Vreme de două ceasuri Poirot citise cu sârguinţă, făcând notiţe, încruntându-se, consultându-şi foile de hârtie şi alte cărţi de referinţe. În cele din urmă se lăsă pe spătar şi clătină din cap. Dispoziţia lui din seara precedentă se risipise. Ce oameni!

De pildă, acest Hercule – acest erou! Erou, într-adevăr! Nu era decât o creatură mare şi musculoasă, cu inteligenţă scăzută şi tendinţe criminale! Lui Poirot îi amintea de Adolfe Durand, un măcelar care fusese judecat la Lyon în 1895 – un individ cu o putere de taur, care ucisese câţiva copii. Apărarea lui o reprezentase epilepsia – de care, fără îndoială, suferea – deşi, dacă era vorba de grand mal sau de petit mal, reprezentase subiect de controversă timp de zile întregi. Probabil acest Hercule suferea de grand mal. Nu – Poirot clătină din cap -dacă asta era ideea grecilor în privinţa unui erou, atunci, măsurat după standardele moderne, Hercule sigur nu s-ar fi încadrat. Aceşti zei şi zeiţe păreau să aibă tot atât de multe pseudonime ca un infractor modern. Într-adevăr, păreau să se încadreze în tipologia infractorului. Băutură, desfrâu, incest, viol, jafuri, crime şi tertipuri – suficient ca un juge d'Instruction să nu-şi vadă capul de treabă. Fără viaţă de familie decentă. Fără ordine, fără metodă. Nici chiar crimele lor nu aveau ordine sau metodă!

— Hercule, ce să zic! Exclamă Hercule Poirot, ridicându-se în picioare, dezamăgit.

Se uită aprobator în jur. O încăpere pătrată, cu mobilă pătrată, modernă – chiar şi o sculptură modernistă de calitate reprezentând un cub plasat pe alt cub şi deasupra un aranjament geometric din fire de cupru. Iar în mijlocul acestei camere ordonate şi strălucitoare, el însuşi. Se privi în geam. Iată-l deci pe Hercule modern – foarte deosebit de acea schiţă urâtă reprezentând o siluetă dezbrăcată cu muşchi umflaţi, care agita o ghioagă. În loc, o siluetă micuţă, compactă, îmbrăcată într-un costum adecvat, cu mustaţă – o mustaţă căruia lui Hercule din Antichitate nu i-ar fi trecut niciodată prin minte să aibă – o mustaţă uriaşă şi totuşi sofisticată.

Însă între acest Hercule Poirot şi Hercule din tradiţia clasică exista o asemănare. Amândoi, fără îndoială, avuseseră un rol important în a scăpa lumea de anumiţi răufăcători… Fiecare putea fi descris drept un binefăcător al Societăţii în care trăia…

Ce spusese doctor Burton seara trecută înainte să plece: „Nu ţi-s date ţie Muncile lui Hercule…”

Dar se înşela amarnic, biata fosilă. Ar trebui să existe, încă o dată, Muncile lui Hercule – un Hercule Modern. O idee ingenioasă şi amuzantă! În perioada de dinainte de retragerea lui finală va accepta douăsprezece cazuri, nici mai mult, nici mai puţin. Şi acele douăsprezece cazuri vor fi alese ca având o legătură specială cu cele douăsprezece munci ale lui Hercule. Da, asta nu va fi numai amuzant, va fi şi artistic, va fi spiritual.

Poirot luă Dicţionarul clasic şi se cufundă încă o dată în înţelepciunea clasicilor. Nu avea însă de gând să-şi urmeze prototipul prea îndeaproape. Nu va fi nici o femeie, nici o cămaşă a lui Nessus… Numai Muncile şi atâta tot.

Deci prima Muncă va fi aceea a Leului din Nemeea.

— Leul din Nemeea, repetă el, încercând cuvântul pe limbă.

Evident, nu se aştepta să apară un caz în care să fie vorba de un leu în carne şi oase. Ar fi o coincidenţă prea mare dacă l-ar aborda directorii Grădinii Zoologice ca să le rezolve o problemă în care ar fi implicat un leu adevărat.

Nu, aici trebuia să intervină simbolismul. Primul caz trebuie să fie legat de vreo figură publică bine-cunoscută, trebuie să fie senzaţional şi de primă mărime! Vreun criminal notoriu – sau invers, cineva care este un leu în ochii opiniei publice. Vreun scriitor sau politician, sau pictor celebru – sau poate vreun membru al familiei regale?

Lui Poirot îi plăcea ideea de familie regală…

Nu avea să se grăbească. Va aştepta – va aştepta cazul de importanţă maximă care avea să fie primul dintre Muncile sale autoimpuse.

Capitolul I

LEUL DIN NEMEEA

— Ceva interesant în dimineaţa asta, domnişoară Lemon? Întrebă Poirot intrând în încăpere în dimineaţa următoare.

Avea încredere în domnişoara Lemon. Era o femeie lipsită de imaginaţie, dar cu instincte bune. Orice pomenea ea că ar merita luat în consideraţie de obicei se dovedea astfel. Era o secretară înnăscută.

— Nu prea multe, domnule Poirot. Există doar o scrisoare care m-am gândit că v-ar putea interesa. Am pus-o deasupra teancului.

— Şi despre ce e vorba?

Poirot făcu un pas înainte, plin de interes.

— E de la un om care vrea să investigaţi dispariţia câinelui pechinez al soţiei lui.

Poirot rămase cu piciorul în aer şi îi aruncă domnişoarei Lemon o privire plină de reproş. Ea însă nu o observă şi începu să dactilografieze. Scria la maşină cu viteza şi precizia unei mitraliere.

Poirot era şocat – şocat şi întristat. Domnişoara Lemon, eficienta domnişoară Lemon, îl dezamăgise. Un câine pechinez! Un câine pechinez! Şi asta după visul pe care îl avusese noaptea trecută. Tocmai se făcea că pleca de la palatul Buckingham după ce i se mulţumise personal, când valetul îl trezise aducându-i ciocolata caldă la pat.

Cuvintele îi stăteau pe limbă – cuvinte spirituale, caustice. Nu le rosti pentru că domnişoara Lemon, datorită vitezei şi eficienţei ritmului de dactilografiere, nu le-ar fi auzit.

Cu un mormăit de dezgust, luă prima scrisoare din teancul aflat pe marginea biroului său.

Da, era exact cum spusese domnişoara Lemon. O adresă din oraş – o cerere scurtă, oficială, lipsită de orice rafinament. Subiectul – răpirea unui câine pechinez. Unul dintre animalele acelea de companie mult prea alintate, cu ochi bulbucaţi, tipice pentru femeile bogate. Buzele lui Hercule Poirot se strâmbară în timp ce citea.

Nu era nimic neobişnuit. Nimic ieşit din comun sau… Ba da, într-o mică privinţă, domnişoara Lemon avea dreptate. Un mic detaliu era neobişnuit.

Hercule Poirot se aşeză. Citi scrisoarea încet şi cu atenţie. Nu era genul de caz pe care şi-l dorea, nu era genul de caz pe care şi-l promisese. Nu era – şi acesta reprezenta punctul crucial al obiecţiei sale – o adevărată Muncă a lui Hercule.

Dar, din nefericire, era curios…

Da, era curios…

Îşi ridică glasul ca să fie auzit de domnişoara Lemon pe deasupra zgomotului făcut de maşina de scris.

— Sună-l pe acest Sir Joseph Hoggin, îi ceru el, şi aranjează-mi o întâlnire cu el la biroul lui, aşa cum a propus.

Ca de obicei, domnişoara Lemon avusese dreptate.

— Eu sunt un om simplu, domnule Poirot, afirmă Sir Joseph Hoggin.

Hercule Poirot făcu un gest neutru cu mâna dreaptă, care exprima (dacă se dorea o astfel de interpretare) o admiraţie solidă pentru cariera lui Sir Joseph şi o apreciere pentru modestia cu care se descria astfel pe sine. Putea, de asemenea, să transmită o dezaprobare graţioasă faţă de această afirmaţie. În orice caz, nu dezvăluia gândul cel mai pregnant din mintea lui Hercule Poirot, acela că Sir Joseph era cu siguranţă (utilizând cuvântul în sensul cel mai colocvial) un om extrem de simplu. Privirea lui Hercule Poirot poposi critic asupra bărbiei umflate, a ochilor mici, porcini, a nasului bulbucat şi a gurii cu buze subţiri. Efectul de ansamblu îi amintea de cineva sau de ceva – dar pentru moment nu îşi putea aduce aminte despre ce era vorba. O amintire se ivi vag. Cu multă vreme în urmă… În Belgia… În mod sigur ceva ce avea de-a face cu săpunul… Sir Joseph continuă:

— Eu nu am ifose deloc. Nu umblu cu braşoave. Majoritatea oamenilor, domnule Poirot, ar lăsa baltă chestiunea asta. Ar uita de ea ca de-o datorie neplătită. Dar nu aşa procedează Joseph Hoggin. Sunt un om bogat – şi într-un fel, pentru mine două sute de lire nici nu contează…

Poirot interveni rapid:

— Felicitări!

— Poftim? Sir Joseph făcu o pauză. Ochii lui mici se îngustară şi mai mult şi continuă tăios: Asta nu înseamnă că am obiceiul să arunc cu banii în stânga şi-n dreapta. Plătesc pentru ceea ce îmi doresc. Dar plătesc preţul pieţei – nimic mai mult.

Hercule Poirot întrebă:

— Vă daţi seama că tariful meu e ridicat?

— Da, da. Dar asta – Sir Joseph îl privi cu şiretenie – este o chestiune minoră.

Hercule Poirot ridică din umeri şi zise:

— Eu nu fac târguri. Sunt un expert. Şi pentru serviciile unui expert trebuie să plăteşti.

Sir Joseph răspunse cu francheţe:

— Ştiu că sunteţi un om priceput la chestii d-astea. Am făcut cercetări şi mi s-a spus că sunteţi cel mai bun. Vreau să dau de cap acestei afaceri şi nu mă uit la cheltuieli. De aceea v-am chemat aici.

— Aţi fost norocos, zise Hercule Poirot.

Sir Joseph făcu din nou:

— Poftim?

— Extrem de norocos, afirmă Hercule Poirot cu convingere. Mă aflu – şi pot spune asta fără modestie inutilă – la apogeul carierei mele. În foarte scurt timp intenţionez să mă retrag – să locuiesc la ţară, să călătoresc din când în când ca să văd lumea – de asemenea, poate, să cultiv grădina, cu o atenţie specială pentru îmbunătăţirea soiului de dovlecei. Sunt nişte legume minunate, numai că le lipseşte gustul. Totuşi, nu asta e problema. Voiam doar să explic faptul că, înainte de a mă retrage din activitate, mi-am impus o anumită sarcină. M-am decis să accept douăsprezece cazuri – nici mai mult, nici mai puţin. Nişte Munci ale lui Hercule autoimpuse. Cazul dumneavoastră, Sir Joseph, este primul dintre cele douăsprezece. M-a atras, oftă el, neimportanta lui şocantă.

— Importanţa? Făcu Sir John.

— Neimportanta am spus. Am fost solicitat din diferite motive – să investighez crime, morţi inexplicabile, jafuri, furturi de bijuterii. Acum este pentru prima dată când mi s-a cerut să îmi folosesc talentele ca să elucidez răpirea unui câine pechinez.

Sir Joseph mormăi:

— Mă surprindeţi! Aş fi zis că sunteţi asaltat de femei care vă bat la cap cu câinii lor de companie.

— Da, aşa e, desigur. Dar este prima oară când sunt chemat de soţul implicat în caz.

Micuţii ochi ai lui Sir Joseph se îngustară apreciativ.

— Încep să înţeleg de ce mi-aţi fost recomandat. Sunteţi un tip viclean, domnule Poirot.

Poirot murmură:

— Vă rog să-mi spuneţi amănuntele cazului. Când a dispărut câinele?

— Exact acum o săptămână.

— Şi presupun că acum soţia dumneavoastră e înnebunită, nu?

Sir Joseph îl privi fix. Apoi spuse:

— Nu înţelegeţi. Câinele ne-a fost înapoiat.

— Înapoiat? Atunci, daţi-mi voie să întreb, care este rolul meu aici?

Sir Joseph se înroşi ca focul.

— Fiindcă să dea naiba dacă accept să fiu păcălit! Domnule Poirot, o să vă povestesc întreaga afacere. Câinele a fost furat acum o săptămână – şterpelit în Grădinile Kensington, unde era cu doamna de companie a soţiei mele. A doua zi, soţia mea a primit o cerere de răscumpărare de două sute de lire. Vă spun – două sute de lire! Pentru o mică brută lătrătoare şi afurisită, care mereu ţi se împleticeşte printre picioare!

Poirot murmură:

— Evident că nu aţi fost de acord să plătiţi o asemenea sumă?

— Normal că nu – sau nu aş fi fost dacă aş fi ştiut ceva despre asta! Milly (soţia mea) ştia prea bine acest lucru. Nu mi-a spus nimic. Doar a trimis banii – în bancnote de o liră, aşa cum i se ceruse – la adresa dată.

— Şi câinele a fost înapoiat?

— Da. În acea seară soneria a sunat şi mica brută se afla pe trepte. Nu se zărea nici ţipenie înjur.

— Perfect. Continuaţi.

— Apoi, desigur, Milly a mărturisit ce a făcut şi mi-am pierdut un pic cumpătul. Totuşi, m-am calmat după o vreme – în definitiv, faptul era consumat şi nu te poţi aştepta ca o femeie să se poarte cu oarecare minte – şi îndrăznesc să spun că aş fi lăsat totul baltă dacă nu ar fi fost întâlnirea cu bătrânul Samuelson la Club.

— Da?

— Dar în mod sigur, Sir Joseph, cel mai potrivit lucru (şi cu mult mai ieftin) ar fi fost să chemaţi poliţia.

Sir Joseph îşi frecă nasul.

— Sunteţi însurat, domnule Poirot? Întrebă el.

— Vai, nu am avut fericirea asta, răspunse Poirot.

— Hm, făcu Sir Joseph. Nu prea ştiu eu cum e cu fericirea, însă dacă aţi fi însurat, aţi şti că femeile sunt creaturi ciudate. Pe nevastă-mea au apucat-o istericalele doar când am pomenit de poliţie – i-a intrat în cap că se va întâmpla ceva scumpului ei Shan Tung, dacă m-aş duce la ei. Nici n-a vrut să audă de una ca asta, şi aş spune că nici ideea ca dumneavoastră să vă aflaţi aici nu îi surâde prea tare. Însă am pus piciorul în prag în privinţa asta şi ea a cedat. Dar, ţineţi cont, nu îi place.

Hercule Poirot murmură:

— Îmi dau seama că e o situaţie delicată. Poate ar fi bine să stau de vorbă cu soţia dumneavoastră ca să obţin mai multe detalii şi în acelaşi timp să o asigur că viitorul câinelui ei e în siguranţă.

Sir Joseph dădu aprobator din cap şi se ridică în picioare.

— Vă conduc chiar acum cu maşina.

II

Într-un salon mare, foarte călduros şi mobilat cu piese de mobilier bogat ornamentate stăteau două femei.

— Shan! Shan, vino aici! Vino la mămica, iubitule! Ia-l, domnişoară Carnaby!

Cea de-a doua femeie se apropie grăbită şi Hercule Poirot murmură:

— Un adevărat leu, într-adevăr.

Aproape fără suflare, domnişoara Carnaby aprobă:

— Da, aşa e, este un câine de pază atât de bun! Nu se teme de nimeni şi de nimic. Iată-l pe băieţel!

După ce făcu prezentările necesare, Sir Joseph spuse:

— Ei bine, domnule Poirot, vă las să vă faceţi treaba. Şi, cu o înclinare scurtă a capului, părăsi încăperea. Lady Hoggin era o femeie solidă, cu o înfăţişare bosumflată şi păr vopsit roşu cu henna. Doamna ei de companie, agitata domnişoară Carnaby, era o fiinţă grăsuţă, cu înfăţişare blândă, având între patruzeci şi cincizeci de ani. O trata pe Lady Hoggin cu mare deferentă şi era în mod clar înspăimântată de ea.

— Acum spuneţi-mi, Lady Hoggin, toate împrejurările acestei crime abominabile, începu Poirot.

Lady Hoggin se înroşi.

— Sunt foarte bucuroasă că spuneţi asta, domnule Poirot. Pentru că a fost într-adevăr o crimă. Pechinezii sunt teribil de sensibili – la fel de sensibili ca nişte copii. Bietul Shan Tung ar fi murit de frică, dacă nu de altceva.

Domnişoara Carnaby interveni cu răsuflarea tăiată:

— Da, a fost o ticăloşie – o ticăloşie!

— Vă rog să-mi spuneţi cum s-a întâmplat.

— Ei bine, s-a întâmplat în felul următor: Shan Tung era la plimbare în parc cu domnişoara Carnaby…

— Oh, Doamne, da, a fost numai vina mea, se băgă în vorbă doamna de companie. Cum am putut să fiu atât de proastă… De neglijentă…

Lady Hoggin replică acră:

— Nu vreau să-ţi reproşez, domnişoară Carnaby, dar cred că ai fi putut fi mai atentă.

Poirot îşi îndreptă privirea spre doamna de companie.

— Ce s-a întâmplat?

— Ei bine, a fost cel mai deosebit lucru! Tocmai fusesem de plimbare – Shan Tung era în lesă, desigur – şi tocmai făcuse pipilică pe iarbă, iar eu mă pregăteam să mă întorc şi să mă îndrept spre casă, când atenţia mi-a fost atrasă de un bebeluş în cărucior, care mi-a zâmbit. Avea nişte obrăjori trandafirii şi nişte bucle! Nu m-am putu abţine să nu intru în vorbă cu doica şi să o întreb ce vârstă are copilul – avea 17 luni, mi-a spus – şi sunt sigură că discutam cu ea numai de un minut sau două, când, brusc, am privit în jos şi Shan nu mai era acolo. Lesa fusese tăiată…