Marea evanghelie a lui ioan

02] Dar, aici, este rostit într-un mod strălucitor ca soarele, ce fel de iubire este indicat ca omul s-o îngrijească şi s-o facă principiul său de viaţă. Astfel, nu poate o asemenea învăţătură să provină fireşte într-adevăr iniţial de la nici un om, ci numai de la Dumnezeu şi dovedeşte totodată, că există, deci, totuşi, un Dumnezeu. Aşadar, deci, eu îţi sunt ţie, înaltule prieten drag, mie cu totul necunoscut – şi dacă ai fi tu cumva un păgân – mulţumitor din toată inima; pentru tu mi-ai făcut acum, precum şi prietenilor mei de asemenea nu căzuţi în cap, un serviciu mare! Noi am fost oarecum toţi mai mult sau mai puţin fără Dumnezeu; dar, acum, mi se pare cel puţin, că am găsit iarăşi Dumnezeul pierdut, ceea ce îmi este foarte îmbucurător şi plăcut.

03] Şi Ioan şi-a dat, ce-i drept, toată silinţa de a mă convinge de existenţa unui Dumnezeu veşnic; dar treaba nu voia totuşi să-i reuşească. Eu ştiam să-l contrazic cu totul straşnic şi el nu mi-a îndepărtat toate dubiile mele şi aşa am şi rămas deci prins în dubiile mele vechi, până în această clipă. Dar acum s-a terminat dintr-o dată cu tot dubiul!

04] Ciudat! Da, da, aşa este: Dacă cineva nu găseşte poarta potrivită într-o grădină cu labirinturi, acela nu ajunge la palatul regelui, care şi-a construit lăcaşul său statornic în mijlocul larg al grădinii mari cu labirinturi; dar tu mi-ai arătat şi mi-ai deschis acum poarta adevărată şi este astfel acum un lucru uşor, să pătrunzi în toată scurtimea până la palatul marelui rege veşnic.

05] Dar, spune-mi acum de asemenea spre bunătate, unde ai avut tu, deci, înalta fericire de a te întâlni cu marele bărbat! El sigur nu este un magician, ci un om înzestrat cu puteri Dumnezeieşti mai înalte; fiindcă pentru acest lucru dă mărturie învăţătura Lui cu adevărat Dumnezeiască! Spune-mi prin urmare, unde i-ai vorbit! Eu însumi vreau să mă duc acolo şi să ascult din gura lui asemenea cuvinte vii de mântuire.”

06] Spun Eu:" Rămâi tu acum numai aici; în decursul scurt al discuţiilor următoare, îl vei găsi tu singur! Şi este acum de asemenea deja cu o oră bună peste amiază. Hangiul nostru bun Marcu este deja gata cu mâncarea de prânz şi aceasta va fi imediat pusă pe mese; dar, după mâncare, vom avea noi încă foarte mult timp, să discutăm unul cu celălalt despre tot felul de lucruri. Tu rămâi la masa noastră, - dar cei douzeci şi nouă de însoţitori ai tăi să se aşeze la cea de lângă!”

07] Marcu aduce acum mâncărurile. Atunci când mâncărurile au fost pe masă, a observat Zinka, că atât de multe mese mari au fost încărcate deodată din plin, ca dintr-o lovitură, cu mâncăruri şi pahare de vin de către aşa de puţini oameni.

08] El (Zinka) l-a întrebat pe Ebahl care şedea lângă el, spunând: “Prietene, spune-mi foarte amabil, cum au putut fi aduse deci acum dintr-o dată o asemenea sumedenie de mâncăruri pe aşa de multe mese mari şi acest lucru numai de către foarte puţini oameni! Cu adevărat, acest fapt mă miră în cea mai mare măsură! În acest caz, aş dori eu să susţin deja aproape, că aici nu se întâmplă acest lucru pe deplin cu fapte naturale! Are, deci, cumva hangiul bătrân duhuri aşa cu totul în secret slujitoare, care îl ajută la asemenea treburi?”

09] Spune Ebahl: “Tu nu vei fi acordat întotdeauna atenţie, pentru că erai foarte adâncit în discuţia ta, în decursul cărui timp, fără să fi fost observat de tine îndeosebi, au şi putut fi, deci, atunci încărcate cele multe mese, într-un mod foarte uşor, cu vin şi mâncăruri. Eu însumi n-am dat, ce-i drept, atenţie acestui lucru; dar tocmai nenatural nu se va fi întâmplat aceasta cumva totuşi!”

10] Spune Zinka: “Prietene, crede-mă, eu pot fi adâncit cât se poate de mult într-o oarecare discuţie, căci în jurul meu nu se va putea totuşi întâmpla nimic, ce n-aş fi văzut şi eu ştiu foarte lămurit, că, înainte cu puţine clipe, nu se afla încă pe nici o masă un grăunte de grâu, - şi acum se îndoaie mesele de atâtea produse de mâncat! Permite-mi, în acest caz va fi, deci, totuşi, îngăduită, într-adevăr, o întrebare pentru un om cu inimă şi minte, mai cu seamă că sunt un străin!? Îmi este acum deja totuna, dacă îmi dă cineva o lămurire adevărată despre aceasta sau nu; dar de această părere rămân eu, că aici nu se întâmplă lucrurile absolut deloc cu fapte cu totul naturale! Uită-te la cei douăzeci şi nouă de companioni ai mei, care dezbat între ei cu totul acelaşi subiect; numai voi toţi, care aţi mâncat acum deja poate de mai multe ori aici, sunteţi foarte indiferenţi la această poveste, pentru că ştiţi deja, cum merg treburile aici! Dar toate acestea nu fac nimic, - eu voi ajunge mai târziu, într-adevăr, încă în spatele acestui mister!”

02] Ebahl îi pune în faţă peştele cel mai mare şi cel mai bun şi îl descrie, ca fiind unul dintre soiurile cele mai alese din Marea Tiberiadei; pentru că aşa se numea golful mare al Mării Galileii în împrejurimea destul de largă a Cezareii lui Filip. Zinka mănâncă peştele cu o ardoare mereu tot mai mare, deoarece îi place foarte tare gustul acestuia, nu cruţă la aceasta pâinea cu un gust dulce ca mierea şi salută de asemenea harnic şi paharul plin, dar care nu vrea să devină de aceea mai gol într-un mod însemnat, precum nu poate el să termine nici cu peştele, deşi se grăbeşte la aceasta destul de râvnitor.

03] Dar aşa cum îi merge lui, aşa le merge şi colegilor lui. Ei doresc toţi să devină destul de veseli şi voioşi şi foarte vorbăreţi, dar mirarea mereu crescătoare asupra apariţiei rare la acest ospăţ de oaspeţi nu le lasă nici o vreme pentru acest lucru; pentru că acestea sunt pentru ei apariţii, de care n-au trăit ei mai înainte încă niciodată ceva. Astfel şi sunt ei deja sătuli, aşa cum se cuvine, - dar totuşi îi îndeamnă gustul bun al peştilor, al pâinii şi al vinului spre o savurare mereu nouă; nici acest fapt nu-l înţeleg, de unde ar veni el.

04] Zinka îl întreabă în sfârşit pe Cireniu şi îl îndeamnă să spună, cum stau toate lucrurile acestea.

05] Dar Cireniu răspunde, spunând: “De îndată ce mâncarea de prânz va fi trecut, atunci va şi fi timpul potrivit de a vorbi despre aşa unele lucruri; dar, pentru acum, mănâncă şi bea tu după bunul plac al inimii!”

06] Spune Zinka: “Prietene şi domnul şi stăpânul meu înalt! Eu n-am fost în viaţa mea întreagă un om risipitor; dar, dacă voi mai fi încă mult timp în jurul tău, atunci voi deveni sigur unul! Eu numai nu înţeleg, unde merge mâncarea şi – băutura!? Eu sunt sătul şi setea mea este adăpată şi totuşi pot să mănânc şi să beau acum încă necontenit! Şi vinul este mai bun şi mai duhovnicesc decât oricare, pe care l-am primit vreodată cumva de băut; dar toate acestea nu folosesc la nimic, eu nu mă îmbăt totuşi!

07] Eu rămân o dată la faptul că aici nu se întâmplă lucrurile prin fapte naturale! În această societate mare trebuie să se afle tăinuit un magician mare şi face aici cu acestea un semn al puterii sale miraculoase de neînţeles! Sau noi ne aflăm cumva chiar în apropierea acelui prooroc mare, pe care l-am căutat cu cei douăzeci şi nouă de camarazi ai mei!? Dacă acesta ar fi cazul, atunci ar trebui să te rog pe tine, înaltule prieten şi stăpân, într-adevăr în cel mai supus mod, să ne laşi să plecăm de aici pe noi treizeci, încotro voiai să ne ai oricum, sau tu ar trebui să rânduieşti să ne legi iarăşi; pentru că, dacă proorocul ne-ar veni tocmai aşa în cale, atunci ar trebui noi, din pricina jurământului greu depus lui Irod, să punem mâinile noastre pe el. Aceasta nu ne va folosi, ce-i drept, la nimic şi totuşi ar trebui să îndrăznim acest lucru din pricina jurământului, spre pieirea noastră!”

08] Spune Cireniu: “Ce, - de unde aceasta?! Unde şi în ce lege stă deci scris, că un jurământ rău, silit şi blestemabil trebuie ţinut?! Dar jurământul tău se şi anulează acum deja de la sine prin aceea, că tu eşti prizonierul meu, împreună cu cei douăzeci şi nouă de camarazi ai tăi! De acum încolo, trebuie doară să faceţi totuşi ceea cea eu şi conducătorii mei de oşti supuşi mie îţi vom porunci şi veşnic niciodată ceea ce v-a poruncit prostul vostru Irod! De jurământul vostru rău sunteţi voi eliberaţi pentru toate timpurile şi pe veci!

09] Dacă ar şi veni acum marele prooroc de pe undeva în mijlocul nostru, atunci n-ar avea voie nimeni şi să nu cumva să îndrăznească unul dintre voi să ridice un deget asupra lui; dar cine ar face aceasta totuşi, din pricina făgăduinţei sale prosteşti, aceluia să i se împărtăşească toată greutatea sertiozităţii romane!

10] Prietenul meu Zinka, eu te-am considerat mai înainte un om destul de înţelept, conform exprimărilor tale cu adevărat bogate în duh; prin această ultimă destăinuire a minţii tale, însă, ai pierdut tu la mine foarte multe! Au fost, deci, toate cele anterioare numai o prefăcătorie de-a ta?”

11] Spune Zinka: “Nu, nu, absolut nu, tu înaltule domn şi stăpân! Eu şi noi toţi gândim şi vrem acum tocmai aşa, cum am gândit, am vrut şi am vorbit mai devreme; dar tu trebuie totuşi să admiţi că la asemenea fenomene, cum au apărut ele aici şi încă mai apar, fiind un om de totuşi o anumită deşteptăciune, începi să faci ochi mari şi trebuie să devii la sfârşit puţin jenat şi zăpăcit în toată gândirea, voia, vorbirea şi înfăptuirea ta!

12] Dacă aş fi văzut vreodată aşa ceva, atunci m-aş fi comportat şi eu aici cu siguranţă aşa de liniştit ca voi toţi; dar vecinul meu înţelept de-abia a spus mai înainte, că mâncarea de prânz va veni şi iată, în câteva clipe după aceea s-au îndoit deja toate mesele de greutatea mâncăruririlor şi băuturilor puse pe el! Poate să existe deja un oarecare mecanism artificial, cu al cărui ajutor poate fi o asemenea muncă îndeplinită puţin mai repede, decât ca de obicei; dar atât de repede!? Aici n-ar ajunge într-adevăr nici un dispozitiv mecanic! Pe scurt, să-mi spună aici unul ce-o vrea el şi eu rămân la convingerea şi spun: Aceasta a fost, ori o vrăjitorie ieşită din comun, sau o minune desăvârşită!

13] Ţie, înaltule prieten şi domn, îţi este uşor să fii liniştit, pentru că, cunoşti cu siguranţă motivul acestui fapt; dar, în privinţa noastră, este aceasta o cu totul altă treabă! Uită-te aici numai la peştele, pe care îl mai mănânc încă! Eu am mâncat din acesta deja peste măsură şi încă a mai rămas în plus o jumătate cu mult mai mare! Eu sunt pe deplin sătul şi pot totuşi să mănânc necontenit! Aici, paharul meu, din care am băut totuşi deja mai mult decât o măsură plină (trei l. jumătate) şi iată aici, - de-abia cu trei degete stă vinul sub margine! Da, acest fapt nu poţi deci totuşi să-l accepţi aşa cu totul indiferent, ca om gânditor, de parcă n-ar fi în această privinţă, să spunem aşa, absolut nimic! Eu sunt aici prizonierul tău şi nu pot să pretind de la tine nici o explicaţie a acestui fenomen minunat; dar, să rog, pot şi am eu doară totuşi într-adevăr voie? Eu v-am rugat, însă, pentru acest lucru şi voi mi-aţi spus să aştept!

14] Aşteptarea ar fi deja bună, dacă în mine şi-ar îngriji, în loc de un suflet însetat de a cunoaşte, o piatră moartă lenea ei; dar sufletul meu nu este o piatră, ci un duh necontenit însetat după lumină. Setea lui n-o linişteşte nici o băutură răcoritoare rece, ci un cuvânt explicativ, care vine din gura unui duh deja adăpat. Voi aveţi această băutură eterică din belşug şi sunteţi adăpaţi până peste cap; dar mie, celui însetat de hărnicie, nu vreţi voi să-mi lăsaţi să picure din belşugul vostru nici măcar o picătură pe limba mea ardentă! Vedeţi, dar tocmai aceasta este ce mă mâhneşte acum cel mai mult şi face simţurile mele cel mai mult zăpăcite! Dacă prin asemenea împrejurări devin aşa puţin confuz, - poate aceasta, înaltule domn, să te mire într-adevăr?

15] Dar, acum, nimic altceva despre toate acestea! Eu devin de aceea acum în mine însumi deja cu totul straşnic plin de mânie şi las baltă toată această minunăţie! Omul nu trebuie să ştie totul şi nici nu are nevoie să ştie totul! Spre dobândirea necesară a pâinii zilnice nu are nevoie omul absolut deloc să înveţe, să afle şi să ştie mult. Un nebun adevărat este acela care râvneşte mai departe după acestea! De aceea, acum numai să mâncăm şi să bem, atâta timp cât este ceva aici! Dacă n-am voie să ştiu nimic, atunci vreau mai degrabă să nu ştiu nimic! Pentru că ceea ce vrei tu însuţi, suporţi uşor; numai voia străinului este greu de digerat pentru orice suflet cinstit. De acum încolo, puteţi fi voi toţi cu totul fără grijă în privinţa faptului de a mai fi vreodată iarăşi supăraţi cu o oarecare întrebare!”

16] Cu aceste cuvinte, a tăcut Zinka, a mâncat peştele său foarte liniştit mai departe şi a savurat la acesta mai des pâine şi vin; şi însoţitorii lui au făcut acelaşi lucru şi s-au îngrijit puţin de ceea ce se întâmpla în jurul lor, sau ce se vorbea acolo cumva.

02] Dar Eu i-am spus: “Încă destul de multe! Ei ne vor deveni şi unelte foarte iscusite; dar, acum, le este foarte necesară o puţină linişte şi Eu am rânduit să ajungă ei de aceea în această stare de indiferenţă.

03] Crede-Mă tu pe Mine! Un suflet care este o dată însetat după o cunoaştere mai înaltă, nu se lasă aşa simplu în lenea deplină! Îi merge în acest caz unui asemenea suflet ca şi unui logodnic tânăr, care este aşa bine îndrăgostit până la moarte în fata aleasă. Fata însă, pentru că ea este o slujnică şi nu o fecioară cinstită, ia cu mult mai puţin în serios dragostea logodnicului ei şi se gândeşte:

04] Un asemenea lucru află însă logodnicul după un timp şi devine la aceasta de o inimă foarte tristă. El îşi propune atunci foarte în serios, plin de supărare şi de mânie, să nu se mai gândească absolut niciodată la desfrânata infidelă; dar, cu cât mai mult îşi propune el acest lucru, cu atât mai mult se gândeşte el la ea şi îşi doreşte în taină, ca toate lucrurile rele, pe care le-a auzit despre fată prin gură străină, să fi fost o veritabilă minciună.

05] Dar el vede în sfârşit fata în faţa lui cochetând cu un altul! Atunci, doreşte el în taină să plesnească de-a dreptul de mânie şi nu mai vrea cu toată puterea să se mai gândească vreodată la cea nedevotată; dar, atunci, îl chinuie gânduri aşa bine fierbinţi aprinse în aşa fel, că, pe lângă acestea, nu mai găseşte loc abolut nici un alt gând sănătos. Zi şi noapte nu are el nici un răgaz şi nici o odihnă; el suferă şi plânge adesea amarnic şi afuriseşte cea nedevotată.

06] Da, dar de ce totuşi toate acestea? Nu şi-a propus el tare, să nu se mai gândească niciodată la cea nedemnă?

07] Dar, în chinul său, vine atunci un prieten potrivit la el şi îi spune:

08] Eşti tu, Cireniu, într-adevăr de părere, că îndrăgostitul atât de adânc rănit nu va mai vrea acum să audă şi să vadă nimic în privinţa slujnicei sărace, dar foarte frumoase, cum şi-a propus el? O, nicidecum! Cuvântarea prietenului său i-a fost lucrul cel mai drag şi el de-abia putea aştepta clipa în care i-ar întinde mâna lui iubitei sale pentru totdeauna.

09] Şi aşa îi va merge şi lui Zinka al nostru! El bea şi mănâncă, ce-i drept, acum de parcă nu l-ar mai interesa minunăţia absolut deloc; dar în interiorul său este el acum cu mult mai ocupat cu acest fapt, decât a fost el vreodată înainte. De aceea, nici o grijă din această cauză!

10] Eu îi cunosc pe toţi oamenii şi ştiu toate ce se întâmplă acolo în inimile lor. În plus, reiasă, de asemenea, numai de la Mine conducerea sentimentelor din inimă; unde este necesar, acolo ştiu Eu, ce am de făcut. Să fim de aceea acum cu nădejde bună şi să mâncăm şi să bem, ce este aici pus în faţă; pentru că noi necesităm pentru astăzi după-amiază o puţin mai multă întărire a trupului şi vom ajunge târziu la cină!”

11] Toţi sunt acum destul de vioi şi fericiţi şi mulţi îl laudă pe Dumnezeu Domnul. Unii încep chiar să cânte; dar, în afara lui Herme, nu a fost nici un cântăreţ ordonat aici. Acesta însă, a fost rugat de mai mulţi, ca să fi cântat ceva; dar el nu voia să se apuce într-adevăr de acest lucru, pentru că se temea de critica romanilor cu auz fin şi s-a lăsat de aceea rugat foarte.

12] Dar el (Herme) a spus: “Prietenii şi domnii mei! Dumnezeu Domnului îi cânt un cântec în inimă; Domnul lui Israel îl va auzi desigur cu o bună plăcere! Dacă aş cânta acelaşi cântec tare, în auzul urechilor voastre, atunci nu v-ar plăcea acesta, din pricina unor intonaţii probabil neclare. Aceasta m-ar umple atunci cu ruşine şi cu mânie, ceea ce n-ar fi bine nici pentru mine, nici pentru voi; de aceea, mai bine nu cânt cu voce tare cântecul de inimă, ci foarte tăcut în inimă. Căruia îi este adresat acesta, Acela îl înţelege, cu siguranţă!”

13] Spun Eu:" Ai dreptate, Herme, cântă tu, deci, numai în continuare în inima ta! Această cântare sună în urechile lui Dumnezeu cu mult mai plăcut decât un plâns cu voce tare, fără sens, prin care numai urechea din carne este tentată, inima, însă, rămâne la aceasta rece şi neatinsă.

14] Dar, dacă la ocazii se şi cântă deja numai în exterior, atunci să se întâmple acest lucru de-abia atunci, când inima este deja într-un asemenea fel peste măsură de plină de sentimentul iubirii, că trebuie să înceapă să-şi facă aer prin vocea gurii, pentru a nu se înăbuşi oarecum în izbucnirea prea măreaţă a dragostei către Dumnezeu. Atunci fireşte că este şi cântarea exterioară bineplăcută lui Dumnezeu; dar ea să fie cântată cu o voce curată, care înalţă cugetul încă mai mult.

15] Pentru că o voce necurată şi nu bine răsunătoare este ca o apă tulbure de mlaştină, turnată pe o flacără arzând cu vâlvătaie! Urmarea acestui lucru poate oricare dintre voi să şi-l imagineze uşor de la sine.”

16] Atunci când am făcut această explicaţie despre cântare, Mi-a spus drăgălaşa Jarah: “Dar Doamne, cum ar fi deci – pentru că şedem laolaltă acum deja chiar aşa de vioi -, dacă Rafael ne-ar cânta ceva?”

17] Îi spun Eu, de asemenea glumind: “Roagă-l pentru acest lucru! Poate îţi face el aşa ceva pe plac. Eu fireşte că nu voi avea şi nu voi spune nimic împotrivă.”

18] Jarah i se adresează acum de îndată lui Rafael şi îl roagă insistent, ca el să cânte ceva.

19] Şi Rafael spune: “Tu nu ai, într-adevăr, încă nici o noţiune, cum cântă unul ca noi; dar aceasta îţi spun dinainte, că nu vei suporta mult vocea mea, pentru că ea sună prea zguduitor şi şi trebuie să sune, fiindcă ea este formată din elemente prea curate. Carnea ta nu suportă absolut deloc sunetul vocii mele; dacă îţi cânt un sfert de oră, mori tu de atâta graţie a sunetului vocii mele, cu nimic comparabilă pe pământ! Cere acum, dacă tu, minunată, vrei să mă auzi cântând şi eu voi cânta; dar, ce efect va avea cântarea mare în privinţa cărnii tale, ştiu eu de-abia să-ţi indic dinainte!”

20] Spune Jarah: “Atunci, cântă totuşi cel puţin un singur ton; acela nu mă va ucide, totuşi, cu siguranţă, sau chiar să mă omoare!”

21] Grăieşte Rafael: “Bine, atunci vreau eu să-ţi cânt numai un ton şi toţi să-l audă, care sunt aici şi aceia de asemenea care locuiesc într-o destul de mare depărtare de aici, ca să cerceteze, ce sunet au auzit ei! Dar eu însumi trebuie să mă pregătesc pentru aceasta o durată de căteva clipe! Fii numai pregătită sufleteşte pentru acest fapt; pentru că şi acest un singur ton va fi pentru tine de un efect imens!”
Ev. 04. 022 capitol
01] Aceste cuvinte le aude bineînţeles şi Zinka al nostru şi îl întreabă pe Ebahl, care şade lângă el: “Este acel minunat băiat într-adevăr aşa un cântăreţ superb? L-ai auzit tu vreodată?”

02] Spune Ebahl: “El o spune; dar eu l-am auzit într-adevăr adeseori vorbind, dar cântând încă niciodată şi sunt de aceea eu însumi foarte curios în privinţa acelei singure intonaţii ale lui!

03] Grăieşte Zinka: “De unde vine el deci şi cine este acea fetiţă?”

04] Răspunde Ebahl: “Băiatul este acasă la mine, în Ghenizaret şi fetiţa este fiica mea drăgălaşă. Ea are de-abia cincisprezece ani, dar are întreaga Scriptură în minte şi în inimă, - şi băiatul, de asemenea şi este deocamdată învăţător în casa mea. Eu îl cunosc deci foarte bine! Dar despre faptul, că el ar fi un cântăreţ atât de extraordinar, n-am ştiut până în această oră nici o silabă; eu însumi sunt de aceea acum foarte curios în privinţa intonaţiei sale.”

05] Atunci când Ebahl a terminat de rostit acestea, a spus Rafael: “Acum ascultaţi şi fiţi bine atenţi!”

06] Apoi, au auzit toţi ca dintr-o depărtare mare un ton, ce-i drept, foarte slab, dar aşa de nedescris de foarte curat, că ei toţi au intrat într-o desfătare şi Zinka a strigat într-un mare entuziasm: “Nu, aşa nu cântă nici un cântăreţ lumesc! Aşa poate cânta numai un Dumnezeu sau cel puţin un înger al lui Dumnezeu!”

07] Tonul a fost însă încetul cu încetul tot mai tare, mai plin de viaţă şi mai măreţ. În cea mai mare putere, reieşind ca din o mie de trâmbiţe, a sunat el ca un acord de cvartex în des-mol, ajungând de la cea mică în octava frecată, cu repetarea octavei, a scăzut după aceea iarăşi şi s-a pierdut la sfârşit iarăşi într-un cel mai slab as (frecat) de o puritate nemaiauzită.

08] Toţi au fost entuziasmaţi de acest un ton, într-un asemenea fel, că au trecut dincolo într-un fel de amorţială a vieţii lor sentimentale şi s-au aflat într-un anumit leşin. Îngerul trebuia să-i însufleţească de-abia iarăşi pe toţi, la un semn de-al Meu .

09] Toţi s-au trezit după aceea ca dintr-un vis foarte fericit şi Zinka, plin de entuziasm, s-a avântat asupra lui Rafael, l-a îmbrăţişat cu toată puterea şi a spus: “Băiete! Tu nu eşti un muritor! Tu eşti ori un Dumnezeu sau un înger! Da, cu această voce trebuie să poţi tu trezi chiar şi morţii şi să însufleţeşti toate pietrele! Nu, nu, nu! Aşa un sunet prea ceresc n-a auzit într-adevăr încă niciodată un oarecare muritor pe pământul întreg! O, tu băiatule prea ceresc tu! Cine te-a învăţat deci să faci să răsune asemenea intonaţii din cerul gurii tale?!

10] Oh, eu sunt pe deplin entuziasmat! Încă mai tremură toate fibrele vieţii mele de frumuseţea şi puritatea de nedescris al acestui un ton! Mie nici măcar nu mi s-a părut, de parcă ai fi dezvoltat acest ton nemaiauzit de curat din cerul gurii tale, ci aşa mi s-a părut, de parcă toate cerurile s-ar fi deschis şi o armonie din gura lui Dumnezeu ar fi fost vărsată peste pământul mort!

11] O, Dumnezeule, o, Dumnezeule lui Avraam, Isaac şi Iacov, - Tu nu eşti un sunet al gurii gol articulat! Tu singur eşti adevărul şi armonia cea mai curată, veşnică! Ah, acest ton, acest sunet! Da, acest sunet mi-a dat tot ce am pierdut, el mi-a dat iarăşi Dumnezeul meu, Făcătorul şi Tatăl meu Sfânt; el a fost pentru cugetul meu o cea mai curată Evanghelie din ceruri! Ceea ce, probabil, mii şi iarăşi mii de cuvinte n-ar fi fost în stare să înfăptuiască, acest lucru l-a înfăptuit acest singur sunet din ceruri; el a desăvârşit un om în privinţa mea! Inima mea, mai devreme împietrită, este ca ceara la soare şi aşa de gingaş simţitoare ca o picătură de rouă atârnată!

12] O, Ioan, al cărui vestitor al morţii trebuia să fiu eu cu inima cea mai sfâşiată! Dacă ai fi auzit tu un asemenea sunet în ultima clipă a existenţei tale lumeşti, cu adevărat, ţie ar fi trebuit să-ţi devină moartea trupului o poartă înconjurată de lumină în cerurile lui Dumnezeu! Dar, în temniţa întunecată, care te ascundea pe tine, sfânt al lui Dumnezeu, s-au auzit numai sunete de jale, de nevoie şi de tristeţe!

13] O, oameni, oameni, oameni! Cât de rău trebuie să arate starea în inimile voastre şi cât de întunecată în sufletele voastre sărace, voi care n-aţi auzit ceea ce am auzit eu acum şi nici nu puteţi simţi ceea ce simt eu acum şi voi simţi în decursul întregii mele vieţi! O, Tu Tată mare, Sfânt din ceruri, Tu care nu ai lăsat niciodată neauzită o implorare tocmai plină de căldură şi a unui păcătos , - când voi pleca o dată din această lume de jale şi de moarte, atunci lasă-mă două clipe mai înainte să aud încă o dată un asemenea sunet şi eu voi părăsi foarte fericit acest pământ şi sufletul meu să laude apoi veşnic numele Tău cel mai Sfânt!”