Lumini peste veacuri

səhifə	4/26
tarix	24.06.2016
ölçüsü	2.51 Mb.

1 2 3 4 5 6 7 8 9 ... 26

CAPITOLUL 8

BALTHASAR HUBMAIER
Întotdeauna duşmanul de veacuri a urmărit să răpună pe stegarii adevărului, care încolonau mulţimile după ei pe urmele lui Cristos Domnul. Aşa s-a întâmplat şi cu Balthasar Hubmaier.
El s-a născut prin anul 1481 la Friedberg, Bavaria. Nu se ştie nimic clar despre familia sa. Unii susţin că ar fi fost mici agricultori. Încă de timpuriu a fost trimis la o şcoală latină din Augsburg, iar de acolo a mers la universitatea din Friedberg, unde s-a înscris în 1503. Aici a studiat filozofia şi teologia cu Fuck, marele antagonist al lui Luther. Studiile sale sârguincioase a trebuit să şi le întrerupă mergând la Schaffhausen ca învăţător spre a-şi câştiga mijloacele necesare pentru a putea termina studiile la universitate. El s-a întors şi şi-a luat diploma în 1511. Înainte de a-şi începe studiile, fiindcă era un tânăr care promitea, toţi l-au sfătuit să urmeze medicina, dar el le-a spus că e hotărât să urmeze teologia, zicând: “Pe ea singură am ales-o, pe ea înaintea tuturor celorlalte”.
La Friedberg, el a întâlnit doi oameni care i-au influenţat mult viaţa lui de mai târziu, Johann Heighelin zis Faber şi Johann Meier. Cel dintâi era student, iar cel din urmă profesor. La o discuţie ce s-a ivit între profesor şi facultate, Hubmaier a apărat cu căldură cauza profesorului şi l-a urmat când acesta s-a mutat la universitatea din Ingolstadt. Aici i s-a dat şi lui o catedră de teologie şi a fost numit predicatorul facultăţii, iar în 1515 a fost numit vice-rector.
În 1516, este chemat predicator al catedralei din Ratisbon. Această mutare l-a scăpat de influenţa profesorului său şi l-a făcut să gândească independent şi să se adâncească în studiu personal pentru cristalizarea de păreri şi convingeri. Era un zelos şi adânc cercetător al Scripturilor. În cunoştinţe îl egala pe Luther, dar nu şi pe Melanchton şi Erasmus. Nu i-a trebuit mult şi a ajuns să fie recunoscut ca unul din cei mai elocvenţi predicatori ai timpului său. Iubea viaţa curată şi era evlavios în mod sincer, lucrând cu mare râvnă în sânul bisericii catolice.
Prin 1523 părăseşte catedra şi se duce la Schaffhausen, unde avea mai mulţi prieteni din vremea când fusese învăţător. Aici era în plină Reforma elveţiană. Nu peste mult timp îl aflăm preot la Waldshut, peste graniţa Elveţiei, în Austria. În această vreme încă nu era rupt de biserica Romei şi ţinea toate formele catolice în noua sa parohie. Aceasta fie din cauza că nu era convins pe deplin de erorile romano-catolice, fie că sta la îndoială să facă o rupere cu biserica, în nădejdea că poate se va face o trezire lăuntrică.
În mai 1523, merge la Zürich şi intră în strânsă legătură cu Zwingli. Acesta era la începutul lucrării sale ca reformator. Se înţeleg bine. Amândoi sunt de acord să facă din Scriptură singura regulă de credinţă şi practică. Hubmaier a înţeles prin aceasta chiar şi părăsirea botezului copiilor. Şi Zwingli a consimţit la aceasta. În unele scrieri şi în predicile sale din această vreme, el nu a ezitat să facă mărturisiri în această privinţă. La o dezbatere publică ce a avut loc la 26 Octombrie 1523 în Zürich, Hubmaier îl asista pe Zwingli, era al doilea după el. De aici înainte, el devine un înfocat luptător al Reformei şi bun prieten al lui Zwingli. Dar n-au trecut doi ani şi Zwingli începuse să bată în retragere cu botezul oamenilor mari pe baza credinţei, rămânând la botezul copiilor mici.
După disputa de la Zürich, Hubmaier s-a reîntors la Waldshut şi a supus clerului şi decanatului de aici, 18 articole de credinţă în care susţinea printre altele: îndreptăţirea numai prin credinţă, cuminecătura nu e o jertfă, ci numai amintirea morţii lui Cristos, apoi denunţa purgatoriul, icoanele, celibatul preoţilor şi alte erori catolice. Din 30 preoţi, numai trei au avut curajul să treacă de partea lui. Cu toate că nu a avut reuşită cu clerul, căci se temeau să nu-şi piardă pâinea sau chiar viaţa, el reuşi să aibă poporul tot de partea lui. În mod treptat, el începu să-şi schimbe felul de a sluji, întâi citind Evangheliile şi Epistolele în limba germană şi mai târziu dând paharul la toţi cei ce doreau să se împărtăşească. Din cauza unor aţâţători, acum s-a ridicat o oarecare împotrivire. Văzând aceasta, îşi dădu numaidecât demisia, înainte de Duminica Rusaliilor, dar a fost reales pastor prin voturile aproape unanime ale parohiei.
Auzind despre acestea, episcopul din Constanţa i-a cerut lui Hubmaier să se prezinte la el, dar acesta nu dădu importanţă somaţiei, zicând: “Ar fi pentru mine un lucru prea mic să stau în faţa celui făţarnic”. Dieta Austriei, considerând aceasta o insultă, a cerut predarea lui Hubmaier. Cetăţenii oraşului au refuzat însă cu îndârjire să-l predea pe predicatorul lor. Cu toate acestea, văzând cum clocotea furia catolică împotriva lui, Hubmaier a gândit că e mai bine să părăsească oraşul.
La 16 August 1524, el se refugie la Schaffhausen. Aici s-a apucat şi a scris broşura sa: “Despre eretici şi acei care i-au ars”. Acum a făcut constatarea tristă că Reforma lui Zwingli s-a oprit la jumătatea drumului şi nu s-a întors înapoi până la creştinismul apostolic, de aceea şi-a schimbat părerile despre Zwingli şi l-a părăsit.
În noiembrie 1524 se întoarce iarăşi la Waldshut cu convingerea clară că botezul copiilor e contrar Scripturilor. Dintr-o scrisoare cu data de 16 ianuarie 1525 adresată lui Oecolampadius se vede un argument lucrat cu îngrijire împotriva botezului copiilor mici, arătând că e nebiblic. Tot prin vremea aceasta, el calcă celibatul şi se căsătoreşte cu fiica unui cetăţean din Waldshut. Apoi în timpul postului el desfiinţează liturghia pe care până acum o ţinuse în germană. Scoate afară toate icoanele şi altarele din biserici nefiind conforme cu închinarea din Noul Testament. El şi cu ceilalţi preoţi dezbracă veşmintele preoţeşti, întrucât nu găseşte nicăieri scris că Domnul Isus ar fi purtat aşa ceva sau să fi poruncit ca slujitorii Săi să-şi facă îmbrăcăminte, şi nici la apostoli nu a găsit scris ceva în aceasta privinţă. De aici înainte au predicat îmbrăcaţi în hainele lor obişnuite. Toate acestea, precum şi încetarea practicii de a boteza copiii mici, a produs multă vâlvă în popor. Prin predicile sale înflăcărate ceru revenirea creştinilor la adevăratul creştinism. În acest timp însă, cei care deţineau încă şi puterea eclesiastică şi pe cea civilă plănuiau măsuri violente împotriva lui.
Până acum el predicase botezul nu al copiilor, ci al oamenilor mari, dar el însuşi nu era botezat. Cu alte cuvinte, era un baptist în teorie, dar nu în practică. În primăvara anului 1525, înainte de Paşti, vine din Elveţia la Waldshut un oarecare William Remblin şi prin legătura cu acesta, Hubmaier consimte să fie botezat pe baza mărturisirii de credinţă personală. În ziua de Paşti, Remblin botează pe Hubmaier împreună cu alţi membri din biserica lui. Unii spun ca s-au botezat 60, alţii că 110. Iar nu mult după aceasta, păstorul însuşi a botezat pe 300 de membri din turma sa. Această acţiune îndrăzneaţă a lui Hubmaier a provocat furtună din două direcţii: din partea catolicismului austriac şi din partea reformatorilor elveţieni. El îşi dădea seama de urmări, dar nu le-a dat importanţă. Avea în vedere un singur lucru: să asculte în totul numai de Cuvântul Domnului, oricare ar fi preţul pe care trebuie să-l plătească pentru aceasta. Reformatorii elveţieni provocată pe Hubmaier la o dezbatere publică ce avu loc la 5 iunie 1525. În urma acesteia, Hubmaier scrie două broşuri în legătură cu botezul: prima, un dialog “Despre botezul copiilor mici” care nu a fost tipărit decât puţin mai târziu în Moravia şi a doua “Despre botezul creştin al credincioşilor”, care a apărut numaidecât şi a avut un mare efect. Zwingli a răspuns cu mare vehemenţa în broşura sa: “Baptism, anabaptism şi botezul copiilor mici”. De acum înainte, reformatorii elveţieni deveniră cei mai amarnici împotrivitori şi duşmani.
La Waldshut starea s-a înrăutăţit foarte mult. În oraş s-a ridicat o partidă tare catolică ce favoriza predarea oraşului la austrieci. Hubmaier a văzut că situaţia sa era foarte gravă şi de aceea, împreună cu alţi 45 de aderenţi ai săi şi-au căutat scăparea refugiindu-se la anabaptiştii din Zürich. La 5 decembrie 1525, oraşul a fost capturat de trupele austriece. Nu mult după sosirea sa la Zürich, Hubmaier a fost arestat, întemniţat şi tratat cu asprime. Zwingli căută să-l determine să-şi retragă scrierile, de aceea el personal, precum şi judecătorul Maconius şi alţii, se duseră la închisoare la Hubmaier. Toate vorbele mieroase, momelile, n-au folosit la nimic. S-au întrebuinţat apoi metodele inchizitoriale. După mai multe luni de închisoare, unde nu pătrundea nici raza soarelui, nici lumina lunii, iar pâinea şi apa care nu se întâlneau cu zilele, îi erau singura mâncare, i-au distrus sănătatea. În cele din urmă, Zwingli a reuşit să obţină, prin forţă, de la Hubmaier, făgăduinţa că îşi va revizui punctele sale de vedere. Astfel la 6 aprilie 1526, a fost scos din închisoare şi dus la marea catedrală unde o mulţime de popor s-a adunat să-l vadă şi să-l audă. Urcat la amvon, după o scurtă introducere, umilit în sine a strigat: “Ei m-au constrâns, mă constrâng pe mine un om bolnav, unul ridicat de pe patul morţii, un exilat, unul care a pierdut totul, să învăţ a altă credinţă”. Văzând că în loc de tăgăduire, agită poporul, l-au oprit şi l-au dus din nou la închisoare şi l-au pus în lanţuri grele. Numai ziua judecăţii, care va scoate tot ce s-a făcut în întuneric, va arăta ce tratament i s-a aplicat după aceasta. În cele din urmă, inchizitorii au venit în faţa poporului cu un petec de hârtie scris de Hubmaier pe care se afla tăgăduirea scrierilor sale. Astfel la 6 iunie 1526 l-au lăsat slobod cu condiţia să părăsească Elveţia. Scăpat din lanţuri, el s-a dus la Constanţa şi pe la vechile sale reşedinţe, Ingolstadt şi Rotisbon, unde prietenii i-au arătat multă bunăvoinţă. Dar fiindcă nu putea sta aici, el îşi căută azil în Moravia. Cam pe la sfârşitul lui iunie, el ajunge la Nicholsburg. Din cauza prigoanei din Elveţia, mulţi anabaptişti şi-au găsit refugiul în Moravia. Fraţii Lichtenstein, nobili pe a căror moşie se stabilise Hubmaier, erau umani şi toleranţi. Aici el şi-a desfăşurat cea mai rodnică activitate a vieţii sale, cu toate că timpul a fost scurt, doar vreo 15 luni. El şi-a consacrat toate energiile, predicării şi scrisului. Ca evanghelist, predica mereu şi atrăgea mari mulţimi de oameni la ascultarea Evangheliei. Într-un an boteză peste 6.000 de suflete, între care erau şi doi nobili, baronii de Lichtenstein. Astfel mişcarea anabaptiştilor luă un mare avânt şi numărul credincioşilor crescu cu o repeziciune uimitoare. Un istoric din tabăra duşmană socoteşte numărul lor în acest timp la 12.000.
Tot în această scurtă perioadă au fost scrise şi tipărite vreo 15 lucrări deosebite, din care redăm titlurile unora: “Despre Cina Domnului”, “Cartea Săbiei”. “Forma Botezului”, “Libertatea voinţei omeneşti”, etc.
În faţa acestui progres, forţele întunericului nu puteau sta nepăsătoare. Întâi i-au ridicat o împotrivire lăuntrică, Hans Fat, Iacob Wideman, care erau pentru Hubmaier, trimişi ai lui Satan ca Imineu şi Alexandru faţă de Pavel. Apoi prin arhiducele Ferdinand, devenit Marchiz de Moravia, care dădu ordin şi-l arestă pe Hubmaier prin septembrie 1527, împreună cu soţia sa şi-i trimise la Viena. Trei luni Hubmaier a fost păzit în închisoare şi teologii catolici împreună cu Faber, colegul său de şcoală, s-au străduit să-l facă din nou catolic. La 3 martie 1528, a fost condamnat la moarte împreună cu soţia sa pentru erezie. Cine însă au fost adevăraţii eretici? Cei ce se despărţiseră cu totul de păcat şi căutau să se îndrumeze numai după adevărul Evangheliei sau cei ce deţineau puterea şi lăfăiau în toate păcatele, fără să le pese de litera şi duhul Evangheliei? Sentinţa divină îi va arăta în ziua aceea când se va arăta Dreptul Judecător. Dar chiar şi până atunci mintea sănătoasă şi nepărtinitoare îi poate recunoaşte pe slujitorii Dragostei şi pe cei ai Urii.
După şapte zile de la pronunţarea sentinţei, adică la 10 martie 1528, Hubmaier a fost luat şi purtat pe străzile oraşului Viena, iar călăii rupeau cu nişte cleşte carne din corpul său. Şi cum în clipele de agonie ale Domnului Isus din Ghetsemani, Dumnezeu I-a trimis un înger ca să-L întărească, tot aşa şi pentru Hubmaier, Dumnezeu a făcut ca soţia sa să-i fie îngerul binecuvântat. Tot timpul drumului, ea îl întărea mereu să sufere cu statornicie. Ajuns în piaţa publică, el plecă capul pe butuc şi securea catolică i-l despărţi de trup. Rămăşiţele pământeşti i-au fost arse, iar cenuşa aruncată în Dunăre. Trei zile mai târziu, soţia sa, fiindcă a rămas credincioasă, cu toate cele văzute, a fost aruncată şi înecată în Dunăre.
“Ei l-au biruit, prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte” (Apocalipsa 12:11).
CAPITOLUL 9

MENNO SIMONS
Dacă dispariţia anabaptiştilor din Germania ar fi fost tot aşa de completă şi în realitate ca şi în aparenţă, lucrul acesta ar fi ridicat o curioasă problemă istorică greu de explicat: încetarea atât de repede a învăţăturii şi practicii evanghelice. Dar cercetătorului istoriei nu-i trebuie mult ca să descopere că anabaptiştii n-au dispărut, ci numai au luat alt nume.
Menoniţii la început se numeau între ei simplu “fraţi”, iar în limbajul comun pe la mijlocul veacului al şasesprezecelea au fost cunoscuţi sub numele de “menoniţi”.
Despre Menno, poreclit Simons, ştim prea puţin, doar ceea ce el ne spune despre sine. S-a născut în Witmarson, Friesland, în 1496 sau 1497. A fost educat pentru preoţie, iar în 1524 a preluat îndatoririle de preot în Pingjum, satul tatălui său. Un an după aceasta, pe când oficia slujba la altar, i-a venit gândul că pâinea şi vinul de la Cina Domnului nu ar fi trupul şi sângele lui Cristos, dar a lepădat ideea aceasta ca o ispită a diavolului. El s-a temut să studieze Scripturile, ca nu cumva să se rătăcească. Viaţa lui era lipsită de evlavie. După un timp, el a început, totuşi, să studieze Scripturile şi a primit ceva lumină, deşi inima lui încă nu era schimbată. Din fire era pornit împotriva anabaptiştilor.
Pe când era în această stare, Menno a auzit despre martirajul unuia Sicke Freerks sau Friericks, mai bine cunoscut după porecla sa de Snyder, care îl arăta ca şi croitor. La 30 martie 1531, acest credincios a fost condamnat, după cum spune actul judecătoriei: “spre a fi executat prin sabie, trupul său să fie tras pe roată şi capul său pus în ţeapă, fiindcă a fost rebotezat şi stăruie în acel botez”, lucru care a fost împlinit întocmai la Lieuwarden. Sângele sărmanului croitor a produs o ceată de urmaşi ai Domnului, pentru care el a dat cu bucurie tot ce a avut, chiar şi viaţa sa. Martirajul acestuia l-a condus pe Menno Simons, după o lungă şi grea luptă lăuntrică, la o acţiune decisivă.
La început, el a fost doar surprins auzind că acest om a suferit din cauza a ceea ce ei numeau al doilea botez. El a studiat Scripturile, dar n-a putut găsi nimic în ele despre botezul copiilor mici. A consultat apoi pe Luther, Bucer şi Bullinger, dar ei nu l-au ajutat, căci el văzu că argumentele prin care ei susţineau practica botezului copiilor mici nu aveau nici o bază în Scripturi. Cu toate că ajunsese treptat la o cunoştinţă mai deplină a adevărului lui Dumnezeu şi la o îndreptare oarecare a vieţii sale exterioare, totuşi se reţinea de la ceea ce ştia că trebuie să facă. El era fire ambiţioasă şi ezita s-o rupă cu biserica în care nădăjduia să-şi creeze cariera şi să ajungă la faimă. Pentru un timp, el a încercat să facă un compromis conştiinţei, predicând adevărul în mod public, de la amvon. În cele din urmă, spune el, cam după nouă luni de aşa predicare, Domnul i-a dat Duhul şi puterea Sa şi atunci el a renunţat la toată onoarea şi reputaţia lumească, s-a despărţit de biserică şi erorile ei, supunându-se de bună voie lipsurilor şi sărăciei, alipindu-se de cei pe care îi duşmănea înainte.
Aceasta a fost cam prin anul 1536 şi se pare că intenţia lui Menno a fost să ducă o viaţă liniştită de cercetător şi scriitor. Dar cam după un an, un mic grup de credincioşi veni la el şi îl îndemnară să-şi aducă aminte de nevoile sufletelor sărace, flămânde, şi să-şi folosească mai bine talentele ce le avea de la Domnul. Ca urmare, el începu să predice Evanghelia şi continuă să facă cunoscut adevărul prin grai şi prin scris până la sfârşitul vieţii sale.
Deşi nu fără dese întreruperi, lucrările sale au fost în mod practic foarte rodnice. La început anabaptiştii erau împărţiţi şi descurajaţi. Cei de la Münster susţineau unele idei cu totul greşite, idei care au provocat o luptă ascuţită, dar greutatea influenţei lui Menno a înclinat balanţa în favoarea curăţiei şi păcii. Împotriva acestor idei, el a scris cartea “Ieşirea de la papalitate”, în care arată cum în mod fals au fost învinuiţi de duşmani că apără doctrinele celor de la Münster, doctrine cu care ei nu se împăcau, ci le respingeau.
Menno a fost un apostol al adevărului, predicând şi înfiinţând biserici de-a lungul Europei de Nord, din Franţa până în Rusia. În ciuda celor mai aspre decrete şi a celor mai sângeroase prigoniri, el şi-a îndeplinit cu credincioşie chemarea şi a găsit întotdeauna, oriunde a mers, oameni gata să asculte Evanghelia. El a întărit un standard de strictă morală, a reprimat toate tendinţele spre fanatism şi treptat a format pe urmaşii săi, pe menoniţi într-un popor blând, paşnic şi moral. Ei puneau un accent deosebit pe botezul prin cufundare al oamenilor mari ce-şi puteau mărturisi credinţa.
Ultimii săi ani au fost petrecuţi în Holstein, unde a şi murit în 13 ianuarie 1561, în vârstă de 66 de ani.
Ca scriitor, Menno a lucrat numeroase volume. În timpul celor din urmă 10 ani ai săi, el a întemeiat o tipografie şi şi-a asigurat o largă circulaţie a scrierilor sale. Cele mai multe sunt scrise în limba daneză, deşi unele originale au fost scrise în “Oostersch” şi foarte rău traduse în limba daneză. Tipărirea lucrării “Cartea de temelie a adevăratei credinţe creştine”, în 1539, a statornicit învăţătura sa doctrinară pe baze solide. Ea s-a deosebit de teologia reformată numai în susţinerea ideii spirituale despre biserica, ca o comunitate de adevăraţi sfinţi şi urmarea necesară a acestei idei, respingerea botezului copiilor mici.
Menno şi-a datorat viaţa sa lungă şi lucrările sale, pe de o parte faptului că s-a mulţumit să lucreze liniştit şi în umbră, pe de altă parte protecţiei pe care a primit-o în diferite timpuri de la anumiţi principi şi nobili care favorizau învăţăturile evanghelice. În câteva rânduri a avut parte de izbăviri deosebite, ce par adevărate intervenţii ale Providenţei pentru el. Fiica sa povesteşte cum un trădător, care s-a învoit ca în schimbul unei sume de bani să-l dea prins negreşit în mâinile duşmanilor, după mai multe nereuşite, într-o zi pe când în tovărăşia unui ofiţer erau în căutarea predicatorului eretic, l-au întâlnit pe Menno. Menno mergea de-a lungul canalului într-o bărcuţă. Trădătorul a tăcut până ce Menno s-a depărtat o oarecare distanţă şi a sărit pe mal ca să-şi scape viaţa. Atunci trădătorul strigă: “Iată, pasărea a scăpat!” Ofiţerul îl înjură, numindu-l nemernic, şi întrebându-l de ce nu i-a spus la timp, acesta îi răspunse: N-am putut vorbi pentru că limba îmi era legată”. Se spune ca autorităţile au fost nemulţumite de acest lucru şi omul care garantă prinderea lui, trebui să-şi piardă capul.
Într-adevăr, acest slujitor al lui Dumnezeu a fost urmărit cu multă amărăciune. Guvernatorul din Friesland a publicat o proclamaţie cu data de 7 decembrie 1542, în care declara că oricine dă mâncare, locuinţă sau orice fel de ajutor lui Menno sau va avea cărţile lui, trebuie expus la pedepsele de erezie. Aceasta n-a fost o vorbă goală. Chiar mai înainte, în 1539, un oarecare Tjaret Reyndertz sau Reynderson a fost acuzat de greşeala că ar fi găzduit pe Menno în casa sa. Din această cauză a fost întins pe roată şi în urmă decapitat. Aceste prigoniri locale şi edicte fără îndoială erau inspirate de edictul general al lui Carol al V-lea, dat la Bruxelles la 10 iunie 1535, care poruncea ca toţi anabaptiştii sau rebotezaţii şi agitatorii lor să fie daţi la moarte prin foc, toţi cei ce s-au pocăit în mod sincer să fie decapitaţi, iar femeile să fie înmormântate de vii. Buckle în “Istoria civilizaţiei”, socoteşte că în 1546, 30.000 de persoane au fost date morţii pentru anabaptism numai în Olanda şi Friesland. Şi totuşi se susţine de mulţi istorici că acest decret niciodată nu a fost aplicat în mod general. Dacă ar fi fost, ţara ar fi ajuns aproape depopulată, pustiită.
În ciuda unor astfel de măsuri, bisericile întemeiate de Menno şi conlucrătorii săi au crescut repede ca număr. Creşterea lor poate fi explicată prin două cauze, din care una deja a fost pomenită. Schimbarea numelui a fost mult în favoarea lor. Să fi spus “anabaptist” în acele vremuri provoca acelaşi efect ce-l provoacă pentru noi, cei de azi, strigătul “câine turbat!” A spune “menonit” în cel mai rău caz stârnea un simţământ de curiozitate: ce adică ar putea fi această sectă nouă.
O ramură a menoniţilor, în special cei din Lituania, la invitaţia împărătesei Caterina a II-a, au emigrat în Rusia şi acolo au fondat comunităţi agricole înfloritoare, mai ales în Crimeea. Ei s-au bucurat multă vreme de libertate şi mari favoruri. Abia după 1871, când în urma unui decret imperial i-a văduvit de unele favoruri, ei s-au împrăştiat, emigrând în Olanda, America, şi alte părţi.
CAPITOLUL 10

JOHN MILTON
“Ne întoarcem pentru un moment de la subiectele zilei, să comemorăm cu toată dragostea şi reverenţa, geniul şi gloria lui John Milton, poet, bărbat de stat, filozof, gloria literaturii engleze, campionul şi martirul literaturii engleze”, spunea în secolul trecut Lord Macaulay.
John Milton, prin dragostea faţă de Biblie şi prin studiile sale a devenit profetul şi poetul libertăţii într-o perioadă foarte critică a Angliei.
El avea 17 ani la sfârşitul domniei lui Iacob şi cu el trecem în domnia lui Carol I. El a fost născut în Breadstreet (strada pâinii) Cheapside la 9 decembrie 1608. Tatăl său care se numea tot John Milton a fost fiul unui catolic din Oxfordshire, poate agricultor sau poate subpădurar la pădurea Shotover şi a fost dat afară pentru că şi-a schimbat religia. Astfel, tatăl poetului s-a stabilit la Londra ca notar şi aici a prosperat. El avea gust pentru muzică. În 1601, el a fost unul din cei 22 muzicanţi care au publicat douăzeci şi cinci de poezioare, triumful Orianei. În 1614, când fiul poetului era cam de 6 ani, tatăl muzicant s-a unit cu alţii în întocmirea muzicii pentru “Lacrimile şi plângerile unui suflet întristat”. Şapte ani mai târziu, ca contribuitor la o carte de psalmi, el a armonizat melodiile populare ca “Norwich” şi “York”. Astfel, tatăl poetului avea printre prietenii lui, muzicanţi şi totodată şi înflăcăraţi în cele religioase. Unul din aceştia, Thomas Young din Lankarty, după aceea predicator în Suffolk, un bun cunoscător al notelor printre puritani, a fost primul învăţător al copilului. Ştim că băiatul a fost foarte dibaci la învăţătură şi tot aşa şi la orgă. La 11 ani scria poezii şi a versificat Psalmii dintre care unul şi azi e cântat în biserică şi Şcoala duminicală. La 15 ani cunoştea latina, franceza, greaca şi puţin ebraica şi italiana.
În 1622, Young, în vârsta de 35 de ani, a plecat la Hamburg să fie acolo pastorul adunării negustorilor englezi, iar elevul său a trecut la şcoala Sf. Pavel, unde dl. Gill era director. Tatăl său a insistat prea mult asupra străduinţelor copilului la învăţătură, lucru care i-a provocat dureri de cap şi a pus baza la slăbirea vederii, căci stătea până târziu la miezul nopţii la lecţii. La şcoala Sf. Pavel a găsit un prieten bun în Charles Diodate, fiul lui Theodore Diodate, un bun medic în Londra, născut la Geneva, fiul unor italieni protestanţi.
Copiii ce au rămas în viaţă în casa lui Milton au fost Ana, cea mai în vârstă, John şi Christofor, care era cu 7 ani mai tânăr decât John.
În februarie 1625, John Milton a fost admis în Colegiul lui Cristos din Cambridge. Aici din pricina curăţiei de inimă, a citirii Bibliei şi a felului cum se păzea de orice păcat, a fost poreclit “Domnişoara lui Cristos”. În 26 martie, el scria din Londra fostului său învăţător Thomas Young, cuvinte pline de căldură: “Cer lui Dumnezeu să mărturisească ce mult vă preţuiesc, ca pe un părinte şi cu ce devoţiune unică v-am urmat întotdeauna în gândire”. A doua zi, 27 martie 1625, a fost ziua morţii lui Iacob I.
La Cambridge s-a întors şi şi-a continuat studiile, 12 zile după urcarea la tron a lui Carol I. În iarna următoare, primul născut al surorii sale, o fiică, a murit de tuse, iar versurile scrise din durerile acestei familii au deschis seria poemelor lui Milton, pe care le-a continuat, scriind elegii în latină. La 26 martie, Milton a absolvit colegiul şi a obţinut diploma de bacalaureat în arte. În acelaşi an, de Crăciun, fiind în vârstă de 21 de ani, el a scris imnul său “În dimineaţa naşterii lui Cristos”. Poate că atunci i-a venit în minte tânărului Milton să formeze o serie de ode pentru marile sărbători ale bisericii creştine, căci la 1 ianuarie, după oda Naşterii a urmat alta, “Circumciziunea”, iar de Paşti a început poemul “Pătimirea”, din care a scris numai opt strofe şi l-a lăsat. Acest subiect - se spune în notiţă - autorul a găsit că e mai pe sus de anii pe care îi avea când l-a început şi, nefiind mulţumit cu ceea ce a început, l-a lăsat neterminat.
În 1631, la 9 decembrie, ziua sa de naştere, Milton a scris acel sonet “În pragul celui de al treizeci şi treilea an”, care e prefaţa la întreaga lui viaţă de om. Aici se referă la aspectul copilăriei sale, îşi simte mintea sa necoaptă, progresul său prea încet, isprăvile prea mici şi adaugă aceste rânduri de dedicare de sine, cărora a rămas credincios tot restul vieţii sale:
“Totuşi fie puţin sau mult, rapid sau încet,

Faţă de aceeaşi soartă josnică sau înaltă

Spre care mă duce Timpul şi Voinţa cerului:

Totul e, dacă am harul să-l folosesc aşa,

Cum din veci a fost în faţa Marelui meu Stăpân”
Milton s-a dovedit un student exact în arta sa. Acest sonet, precum şi altele scrise de el, au fost adevărate până în cele mai mici detalii în construcţia lor tehnică, adevărate nu numai în aranjamentul rimei, ci în felul de dezvoltare a gândirii pentru care a fost inventată structura acestui fel de poem. Sonetul dedicării de sine al lui Milton a fost scris spre sfârşitul vieţii de colegiu. În iulie 1632 şi-a luat diploma cu titlul de M.A. (Maestru al Artelor). La Cambridge, Milton a mai adăugat încă 7 ani de universitate la cei 7 ani de instruire în şcoală. El n-a obosit în studiu, nu a devenit palid, ci floarea tinereţii s-a menţinut mult timp pe înfăţişarea lui foarte senină.
La statură era cu ceva sub înălţimea medie, era subţire, dar drept, viguros şi sprinten, cu părul castaniu deschis, încârlionţat deasupra feţei sale ovale, cu ochii cenuşiu închis. Vocea sa se spune că era delicată şi melodioasă. Tatăl său, care cam prin timpul acesta, retrăgându-se complet de la ocupaţii, s-a stabilit într-o comună de la ţară, Horton, nu departe de Castelul Windsor, şi-a destinat pe fiul cel mai mare slujbei în biserică. Dar Milton a simţit - spune el după aceea - că cel ce ar lua o aşa slujbă trebuie să-şi semneze singur sclavia şi să mai facă o juruinţă pe deasupra; prin acest sentiment, biserica a devenit închisă pentru el. Alegerea lui a fost ca să fie un slujitor al lui Dumnezeu, dar ca poet. Această alegere a produs dojană din partea tatălui său. Într-un poem latin către tatăl său: “Ad Patrem” - scris de Milton la încheierea studiilor universitare, el face aluzie la toate acestea, dar cu multă dragoste şi recunoştinţă pentru educaţia aleasă pe care i-a dat-o.
La cei 7 ani de şcoală şi 7 ani de facultate, Milton a adăugat încă 7 ani de instruire specială pentru locul său între poeţi. Vreo 6 din aceşti ani i-a petrecut la Morton, de la sfârşitul lui iulie 1632 până în aprilie 1638, apoi au urmat 15 luni de călătorie în străinătate.
Viaţa lui Milton ca scriitor se împarte în trei părţi:
1. Perioada poemelor timpurii, în timpul domniei lui Carol I, incluzând “Alegro”, “Il Penseroso”, “Arcadele”, “Comus şi Licidas”, toate scrise în timpul şederii sale la Horton.
2. Perioada lucrărilor sale în proză, de la 1641 până la sfârşitul Comonwealtului.
3. Perioada ultimilor poeme, “Paradisul pierdut”, “Paradisul regăsit”, “Samson”, scrise toate în timpul domniei lui Carol II-lea.
În aprilie 1638, Milton însoţit de un servitor părăseşte Hortonul pentru o călătorie pe continent. Cam prin timpul acesta fratele său mai tânăr, Cristofor, s-a căsătorit şi se pare că a rămas cu tatăl său la Horton. Milton a mers la Paris cu scrisori către ambasadorul englez de acolo prin care a făcut cunoştinţă cu Hugo Grotius, pe atunci şi el ambasador la curtea franceză din partea Suediei, om care era mult mai avansat decât cei din timpul său, un om care făcea planuri pentru pacea lumii, om care pentru convingerile sale religioase arminianiste a fost condamnat de Sinodul din Dort în 1618, la închisoare pe viaţă, de unde a scăpat însă după doi ani. De la Paris, Milton pleacă la Nisa, Genua, Leghorn, Pisa, se opreşte două luni la Florenţa, unde face cunoştinţă cu oamenii învăţaţi de aici. Dar tocmai atunci astronomul Galileo Galilei este aruncat în închisoare. Apoi pleacă la Roma unde se opreşte două luni. De la Roma, Milton, în vârstă de treizeci de ani, pleacă la Neapoli. De aici era să meargă în Grecia prin Sicilia când aşa cum scrie el în “a doua apărare a poporului englez”, “melancolia care a primit-o cu privire la mişcările civile din Anglia, m-au făcut să-mi schimb hotărârea. Socoteam că e josnic să călătoreşti pentru distracţii în timp ce compatrioţii mei acasă se luptă pentru libertate”. Astfel s-a întors înapoi la Roma pentru două luni. Aici a fost atacat pentru credinţa lui, dar s-a apărat cu îndrăzneală. “A fost o regulă - spune el - pe care mi-am pus-o înainte prin aceste locuri, ca niciodată să nu fiu eu primul care să încep vreo discuţie despre religie, dar dacă mi se pune vreo întrebare cu privire la credinţa mea, să o mărturisesc fără rezervă sau teamă”. A trecut apoi iarăşi prin Florenţa, a vizitat Lucea, Bologna, Ferrara, s-a oprit o lună la Veneţia, a trecut apoi prin Verona, Milano, Geneva, Franţa, iar în iulie sau august 1639, după o absenţă de aproape 15 luni, a ajuns acasă. Când s-a întors, a aflat de moartea prietenului sau Charles Diodati, pe care îl plânge în “Epitaful lui Damon”. În urechea lui Diodati, Milton îi şopteşte visul său despre nemurire.
Cam prin acest timp, poeziile lui au căpătat un colorit mai definit. Şi el, ca şi Spencer, s-a întors la o întrebuinţare spirituală mai înaltă. El a căutat după exemple - spune după aceea în “Motivul conducerii bisericii împotriva laicilor” - la Homer, Virgil, Taso şi alţii, precum şi în cărţile poetice ale Noului cât şi ale Vechiului Testament, îşi căuta planul lucrărilor sale de viitor. Dar aveau să mai treacă ani. Lucrul spre care se avântase sufletul său era să fie câştigat numai “prin rugăciune devotată către Duhul cel veşnic care poate îmbogăţi cu pronunţare şi cunoştinţă, şi poate trimite serafimul Său cu cărbunele aprins de la Altarul Său să atingă şi să purifice buzele celui ce îi este plăcut. La aceasta trebuie adăugat citirea selectă şi cu stăruinţă, observarea constantă, pătrunderea în tot ce pare artă şi în afacerile generoase”.
După ce s-a reîntors din călătorie, Milton s-a stabilit în Londra. Aici a luat la el, spre a-i învăţa, pe cei doi fii ai sorei sale, Edward şi John Philips, unul de 9 ani, iar celălalt de 8 ani. În timp ce-şi învăţa nepoţii, în 1640, Milton a schiţat planul dramelor sacre, insistând în special asupra dramei “Paradisul pierdut” ca subiect, sugerând de asemenea ca teme “Afram de la Morea” sau “Răscumpărarea lui Isaac”, “Sodoma”, “Baptiştii” precum şi alte subiecte din Istoria Britanică. Între timp şi-a schimbat locuinţa cu una mai mare, unde să-şi poate pune toate cărţile şi mai liniştită. Aici a lucrat din greu. Prin acest timp, 1641, şi-a început a doua parte a vieţii sale literare ca bărbat în plină vigoare la 32 de ani, s-a devotat îndatoririlor zilei, atacând probleme arzătoare care priveau libertatea atât de scumpă lui. Această perioadă a durat 20 de ani, adică până a ajuns la vârsta de 52 de ani. El s-a ridicat cu toată puterea împotriva tiraniei şi a opresiunii sub toate formele ei.
În 1641 se dădea o luptă aprigă pentru şi contra episcopatului, luptă la care se alătură şi Milton. El îşi publică primul său pamflet “Despre Reformă” ce ataca disciplina bisericească din Anglia şi cauzele care au împiedecat-o până acum: două cărţi scrise unui prieten. În prima parte argumentează că Reforma bisericii a fost mai mult împiedecată de reţinerea ceremoniilor romano-catolice şi prin acordarea de puteri nelimitate episcopilor, iar în a doua argumentează cu date istorice că influenţa politică a prelaţilor, totdeauna a fost opusă libertăţilor. După acest pamflet care avea nouăzeci de pagini, a urmat imediat altul mai scurt de 24 de pagini în care, cu dovezi din timpul apostolic, ataca episcopatul. Apoi scoate un al treilea pamflet prin care, cu o aserţiune potrivită lui, face praf dintr-un pamflet de apărare al unui episcop. Lupta purtată a dus la excluderea episcopilor din Camera Lorzilor. Aceasta excludere îl determina să scrie alte două pamflete în care pledează pentru o conducere bisericească, dar nu ca şi aceea a episcopilor care nu era potrivită în forma ei, ci formarea unui prezbiteriu compus din prezbiteri şi diaconi care să conducă treburile bisericeşti. Abia acum, în primele luni ale anului 1642, el îşi semnează pamfletele lui. La începutul celui de-al doilea, el îşi afirmă spiritul său ca scriitor în mijlocul disputelor. Datoria îl împovărează. “Desigur - scrie el - fiecărui om paşnic şi de bine îi este neplăcut să jignească şi să supere mulţimile, i-ar plăcea mult mai mult, fără îndoială, să fie mesagerul bucuriei şi al mulţumirii, care este lucrul de căpetenie al întregii omenirii, decât să se împotrivească propriei lor fericiri. Dar când Dumnezeu porunceşte să ia trompeta şi să sufle un semnal de durere, de alarmă, nu stă în voinţa omului ceea ce face. Când Cuvântul a fost în inima lui Ieremia ca un foc aprins în oasele lui, zadarnic se străduia să tacă, căci nu putea”. Se gândea că dacă sfârşitul bătăliei va fi oprimarea bisericii, cum va putea el să înfrunte la bătrâneţe reproşul glasului lăuntric care mereu îi va zice: “Când a fost timpul, tu n-ai găsit nici un singur cuvânt din tot ce-ai citit sau studiat, să-l foloseşti spre apărarea bisericii?” În acest spirit şi-a continuat Milton scrierile pentru marea cauză a libertăţii, în înfierbântarea luptei de controversă, duşmanii, numai dacă puteau, argumentau cu bătaia şi închisoarea. Dar Milton niciodată n-a recurs la riposte de felul acesta. El nu a luat parte nicidecum la lupta săbiilor şi nu a scris nici o silabă ca să insufle această luptă. Era împotriva vărsărilor de sânge, şi de aceea, cu toate că nu era regalist, a fost şi împotriva parlamentului, când acesta a dezlănţuit luptele. Fratele său, Cristofor, era regalist, dar diferenţa de păreri nu a stricat buna armonie dintre ei.
Prin mai sau iunie 1643, s-a căsătorit cu Mary Powell, care se trăgea dintr-o familie de regalişti. El avea 35 de ani şi ea abia 18 ani. La început s-au înţeles destul de bine, dar când s-a izbit de prima greutate, încurajată fiind de părinţii ei, ea fuge la casa părintească, de unde avea să se reîntoarcă spre toamnă. Cam prin acest timp, Milton, pe lângă nepoţii săi, a mai luat la învăţătură şi pe alţi copii şi a adus şi pe tatăl său la ei. S-a întâmplat însă că tocmai atunci forţele revoluţionarilor de sub comanda lui Cromwell au slăbit, iar regaliştii au câştigat teren şi s-au întărit. Aşa stând lucrurile, familia Powell nu i-a dat voie soţiei să se întoarcă la Milton, ci au îndemnat-o să se despartă de el. Milton a încercat zadarnic să-şi aducă soţia înapoi. Aceste încercări l-au făcut să gândească mult asupra legăturii de căsătorie şi a avut drept rezultat scrierea a două cărţi în 1644 cu privire la “Doctrina şi disciplina divorţului”, cărţi adresate parlamentului.
Dar cea mai de seamă lucrare a sa în 1644 a fost “Areopagitica”, o adevărată pledoarie pentru libertatea cuvântului şi a scrisului. Încă de prin anul 1628, s-a propus o lege care avea menirea să împiedice tipărirea de cărţi. Aprobarea pentru tipărirea oricărui fel de cărţi se făcea numai de Arhiepiscopul de Canterbury. Camera înstelată a decretat aceasta. Milton s-a ridicat cu toată vigoarea împotriva unei aşa legi care căuta să îngrădească răspândirea ideilor. El cere să se dea voie controverselor, căci ele scot la iveală adevărul. El insista ca Parlamentul - Areopagul de pe vremea lui - să revoce un decret atât de tiran contra presei.
Milton a avut de luptat şi împotriva prezbiterienilor, nu numai împotriva regaliştilor, căci şi ei căutau să impună o domnie spirituală care era diferită numai de nume de aceea pe care o răsturnaseră. Bătălia lui Milton a fost contra oricărui despotism din afară, ce tindea să forţeze conştiinţa oamenilor. La această luptă s-au alăturat şi independenţii şi astfel. În adunarea din Westminster au susţinut ca Biblia să fie dată ca regulă de credinţă şi fiecare creştin să-şi scoată din ea adevărul; ca celor ce cred la fel, să li se îngăduie să formeze biserici, să aibă libertatea să-şi aleagă şi să-şi plătească păstorii lor. Într-un sonet “Noii violatori de conştiinţă sub Parlamentul Lung”, Milton atacă aceasta chestiune şi Adunarea de la Westminster care căută să folosească sabia “spre a forţa conştiinţa noastră pe care Cristos a eliberat-o”.
La 14 iunie 1645, regele pierde şi ultima bătălie de la Maseby şi Cromwell şi coastele de fier câştiga biruinţa. Regina fuge în Franţa. Ruina regalităţii a pus familia Powell în greutăţi. În timp ce Milton era în vizită la o rudenie, soţia lui vine şi îngenunchează înaintea lui şi îi cere iertare. Ei se împacă şi pleacă împreună acasă. În 1646, lui Milton i se naşte prima fetiţa, Ania. Ea a fost şchioapă. În 1647, i s-a născut a doua fetiţă, Maria şi tot în acel an i-a murit şi tatăl său.
În 1649, după executarea lui Carol I şi abolirea monarhiei, Milton e numit secretarul latin al Consiliului de Stat, căci latina era limba diplomaţiei pe atunci. Acum ajunge să fie bine cunoscut şi peste notare. În ţară au început să circule pamflete care căutau să-l arate pe rege că a suferit ca martir şi că s-a rugat pentru vrăjmaşii săi. Milton e chemat şi însărcinat de Consiliul de Stat să scrie răspunsuri acestor pamflete. Unul se susţinea că e jurnalul zilnic pe care regele l-a scris în închisoare. Cu toate că sănătatea îi era şubredă, ochiul stâng îşi pierduse vederea, iar celălalt era ameninţat să ajungă la fel dacă se supune la lucru, Milton e gata să-şi apere ţara, scriind în latină pentru întreagă Europa, cum făcuse mai înainte în engleză pentru concetăţenii săi. În timp ce lucra la această apărare, îşi pierde treptat şi vederea ochiului drept. Într-un sonet adresat unui fost elev de al său, el spune: “Totuşi nu argumentez împotriva voinţei cerului... ci mă îndrept mereu înainte. Mă întrebi ce mă susţine? Conştiinţa, prietene, că i-am pierdut în apărarea libertăţii, nobila mea însărcinare de care răsună întreaga Europa de la o margine la alta. Deşi orb, acest gând mă poartă mulţumit…”.
Lucrarea de apărare i-a dus faima în Europa. Toţi se întrebau cine e acest Milton? Lucrarea era o argumentare pentru responsabilitatea regilor în contra teoriei despre dreptul divin de a porunci în mod absolut supuşilor lor. În încheiere, Milton îndeamnă poporul englez să-şi combată adversarii printr-o sforţare constantă de a întrece toate vorbele rele prin faptele lor bune. Dumnezeu a auzit rugăciunile - spunea el - dar acum trebuie să dovediţi tot atâta dreptate, temperanţă şi moderaţie în menţinerea libertăţii voastre, cum aţi dovedit curaj în eliberarea din sclavie.
În 1650, anul în care a apărut această Apărare a lui Milton, i s-a născut un fiu care după câtva timp a murit. În 1652 i s-a născut a treia fiică, Debora, dar atunci la 2 mai şi-a pierdut soţia.
Întrucât în Europa, în anul morţii soţiei lui a apărut un apel către Europa în limba latină “Strigătul la cer al sângelui regelui împotriva ucigaşilor englezi”, Milton e însărcinat să scrie o “A doua apărare a poporului englez”, lucrare ce apare în 1654, deci după ce Cromwell a fost făcut Lord Protector.
Credinţa lui l-a făcut să sufere în sufletul său alăturea de fraţii săi şi această suferinţă i-a stors poemul “Masacrul de la Piemont”. Ţăranii de acolo care au fost protestanţi au fost omorâţi de soldaţii Ducelui de Savoy, fiindcă au refuzat să-şi schimbe credinţa. În poem el arăta că ei ţineau adevărul curat al primului veac.
În 1654, el e orb complet. Deşii ochii îi erau curaţi, nervul optic a fost atins de boală (amaurosis). Forţarea prea mare a ochilor în studiu se crede că a adus la această boală. În anul 1656, deci după 4 ani de la moartea soţiei, care l-a lăsat cu trei fetiţe mici, cea mai mare de 6 ani, iar cea mai mică abia născută, Milton se recăsătoreşte cu Caterine, fiica căpitanului Woodcock. Anul următor moare şi ea, la naşterea primului copil. Într-un sonet cu prilejul morţii ei, Milton spune cum s-au înţeles ei şi câtă grijă a purtat ea de fiicele sale. O noapte după moartea ei, a visat-o că venea spre el cu faţa voalată, de fapt el n-o văzuse niciodată, nu-i cunoştea faţa. În sonetul său el îşi mărturiseşte credinţa în viaţa viitoare, spunând:
“Eu cred că o voi vedea în ceruri

Fără să mai fiu împiedecat de boală”.

Şi în timpul acesta îşi primea salariul, dar redus, ca secretar latin la Departamentul Externelor şi a fost asistat în lucru de Andrew Maxwell.
Dându-şi seama de creşterea puterii Prezbiterienilor şi de amestecul lor în lucruri care nu erau de ei, Milton adresă Parlamentului “Un tratat al puterii civile în treburile bisericeşti” arătând că nu e legat pentru nici o putere de pe pământ să constrângă pe alţii în chestiunile religioase. Iar Parlamentului Lung îi adresă “Consideraţiuni cu privire la cele mai bune mijloace pentru înlăturarea profesionismului din biserică”, în care argumenta că fiecare păstor să fie susţinut de turma sa, şi să nu fie salariat de Stat.
Când Comonwealtul a căzut şi Carol II-lea a fost rechemat, Milton a simţit că libertatea e în primejdie şi fără teamă s-a ridicat împotriva reîntronării monarhiei. Prin aceasta el a riscat totul, dar a îndrăznit să spună adevărul aşa cum l-a văzut, întoarcerea regelui a adus lui Milton primejdia morţii. Marele profet al libertăţii a fost adus înaintea Consiliului să răspundă la anumite acuzaţii, apoi a fost aruncat în închisoare, iar copiile scrisorilor lui au fost arse. După câteva timp i se dădu drumul şi el se stabili la Londra, unde se căsători a treia oară la 54 ani. Acum a început să lucreze poemul său religios “Paradisul pierdut” pe care-l plănuise mai înainte de lupta pentru libertate. Cartea împărţită în 10 părţi a fost terminată în 1665 şi a fost publicată în 1667. Pe când era încă în manuscris, el a prezentat lucrarea lui Thomas Ellwood, unul care venea şi-i citea Biblia. Acesta, după ce cercetă acasă manuscrisul, când i-l înapoie îi zise: “Tu ai spus multe de Paradisul pierdut, dar ce ai de spus de Paradisul recâştigat?” Milton stătu pe gânduri mult timp, nu-i dădu nici un răspuns. Dar în aprilie 1667 şi a doua lucrare “Paradisul recâştigat” a fost terminată. Acum o prezentă şi pe aceasta lui Ellwood cu cuvintele: “Ţie ţi se datoreşte aceasta. Tu mi-ai ridicat aceea întrebare când am fost la Chalfont, la care nu m-am gândit înainte”.
Milton şi-a lucrat epica lui atât de sublimă după felul lui Homer şi Virgiliu, luând de la părinţii bisericeşti doctrina îngerilor şi arhanghelilor, precum şi istoria căderii lui Lucifer, după strigătul proorocului Isaia în cap. 14:12-15 împotriva împăratului Babilonului, întrebuinţând metoda aceasta, Milton îl aşează pe Adam între forţele cerului şi ale iadului. Astăzi, de la ediţia II-a din 1674, “Paradisul pierdut” e în 12 cărţi în trei părţi egale. În primele patru cărţi, Cerul, Pământul şi Iadul sunt deschise imaginaţiei. În următoarele patru cărţi avem povestirea lui Rafael despre trecut prin care învăţăm evenimentele ce au fost înainte de facerea lui Adam. În ultimele patru avem căderea şi consecinţele ei cu viziunea lui Mihail despre viitor. Aceasta include răscumpărarea omului şi întreaga lucrare a lui Dumnezeu cu el, prin Cristos.
În “Paradisul recâştigat”, în cele patru cărţi Milton reprezintă lucrurile în altă formă. El redă ciocnirea dintre Cristos şi puterile răului în ispitirea din pustie.
În 1671, el scoate un alt volum, “Samson luptătorul”.
Iată cum îşi întrebuinţa el timpul. Vara se scula dimineaţa la ora 4, iarna la 5 şi asculta un capitol din Biblie. Era lăsat apoi singur în meditaţie până la 7. După dejun i se citea şi apoi dicta până la amiază. De la 12 la 1 făcea plimbare sau exerciţiu într-un leagăn. La 1 lua masa, apoi până la 6 era ocupat cu muzică, cărţi şi compoziţii. De la 6 la 8 primea vizite şi stătea de vorbă cu prietenii. La 8 lua cina, iar la 9 se culca. În ultima parte a vieţii sale a avut parte de pace, linişte, după atâta trai în lupte, hărţuieli şi istovire. Fiind orb, nu vedea sărăcăcioasa sa locuinţă, nu-şi dădea seama de întunecimea ei, ci îşi găsea desfătarea cântând la harmoniu şi în vizitele prietenilor săi.
În 1674, Duminecă 8 noiembrie, Milton moare în vârstă de 66 ani.
Spre sfârşitul vieţii sale, Milton nu a mai frecventat nici o biserică, fie din cauza că era orb, fie din cauza anumitor dispute şi neînţelegeri pe care aveau baptiştii din Anglia în aceea vreme. Dar a rămas neschimbat în convingerile sale. Despre soţia sa rămasă văduva se ştie că era membră a Bisericii Baptiste din Nantwich Sheshire şi că avea ca păstor pe Samuel Creton (A history of Baptist, Th. Armitage, N.Y. 1887 pagina 547).
Ca baptist, John Milton spunea că şi-a format sistemul său numai din Biblie. Meditaţiile sale asupra textelor Scripturii sunt din cele mai bune. Iar în scrierea sa “Doctrinele creştine”, el combate botezul copiilor, mai bine decât oricare alt scriitor baptist.
Iată câteva lucruri pe care le susţinea cu toată tăria:
1. Biblia ca singura regulă de credinţă. El a avut o controversă cu Usher, unul din cei mai învăţaţi prelaţi din acel timp, cu privire la tradiţie şi înaltul prelat a trebuit să cedeze, să abandoneze controversa în faţa argumentelor zdrobitoare prezentate de Milton. El a zis: “Nici tradiţii, nici Sinoade, nici canoane a vreunei biserici vizibile, cu atât mai puţin sentinţele sau hotărârea vreunui judecător sau a unui comitet civil, decât numai Scripturile pot forma judecătorul sau regula finală în materie de religie”.
2. El a accentuat doctrina baptistă despre formarea şi guvernarea bisericii. Spunea că trebuie să fie “O părtăşie a sfinţilor”, o “frăţie” în stare să-şi mărturisească credinţa, să înveţe doctrinele biblice şi capabili de a încerca prin normele Scripturii şi prin Duhul pe orice învăţător sau chiar colectiv de învăţători. O astfel de biserică, oricât de mic i-ar fi numărul, e un corp independent: “E în sine o biserică întreagă şi perfectă în ce priveşte drepturile ei religioase, nu are nici un superior pe pământ, fie persoane, adunări sau uniuni faţă de care i se poate cere să se supună. Slujbaşii ei sunt prezbiterii şi diaconii, iar alegerea slujitorilor aparţine poporului”. Aceasta exclude pe copii de a fi membri.
3. În ce priveşte botezul, susţinea că e o orânduire a Evangheliei, că trebuie făcut pe baza de credinţa personală prin cufundare. A protestat energic contra botezului copiilor mici “cum ar putea copii, care nu înţeleg Cuvântul, să fie purificaţi?... căci nu botezul pe din afară ne curăţeşte, ci e mărturia unui cuget curat, cum spuse Petru.... Botezul e de asemenea un vot şi întrucât copiii mici nu pot vorbi, nici nu li se poate cere”.
El a fost un bărbat cu convingeri clare, cu o dorinţă înfocată pentru libertate, cu un curaj de nebiruit, cu o voinţă de fier, cu putere de muncă de titan şi cu o minte sclipitoare de geniu. El e unul din falnicii “cedri din Liban” ai baptiştilor. “Cele două minţi originale - spune Lord Macaulay - care au predominat a doua jumătate a secolului XVII au fost baptiştii John Milton şi John Bunyan. Nu ne temem să spunem că, deşi au fost mulţi guralivi în cea de a doua jumătate a secolului al XVII, totuşi numai două minţi au fost care au posedat facultatea imaginaţiei într-un grad foarte înalt. Unul a produs “Paradisul pierdut” iar celălalt “Călătoria creştinului”.

1 2 3 4 5 6 7 8 9 ... 26