Ana səhifə

Lumini peste veacuri


Yüklə 2.51 Mb.
səhifə3/26
tarix24.06.2016
ölçüsü2.51 Mb.
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   26

CAPITOLUL 6

JAN HUS
O altă revoltă serioasă împotriva supremaţiei papale a ur­mat în Boemia. Aici încă de prin veacul al IX-lea Biblia a fost tradusă şi serviciile religioase se făceau în limba poporului. Lucrul acesta nu a plăcut papei, de aceea când puterea scaunului papei s-a întărit, Papa Grigore al VII-lea dădu un edict prin care interzicea oficierea serviciilor divine în limba cehă. El spunea că e “bineplăcut lui Dumnezeu cel Atotputernic, ca adorarea să se facă într-o limbă necunoscută şi că nerespectarea acestei reguli a pricinuit multe rele şi erezii”. Prin aceasta se căuta menţinerea poporului în în­tuneric, iar preoţimea să trăiască cum vrea şi să poate lua cât mai mulţi bani cu ajutorul celor sfinte.
Din cauza persecuţiilor crunte dezlănţuite împotriva valdenzilor şi albigenzilor din Franţa şi Italia, o mare parte din aceşti credincioşi sinceri au apucat drumul pribegiei şi au ajuns până în Boemia. Aici, cu toate că n-au avut curajul să predice pe faţă învăţăturile lor evanghelice, totuşi au lucrat în taină şi au păstrat peste veacuri flacăra credinţei adevărate. Aveau înlesnirea că Evanghelia era tradusă în limba poporului. De aceea, nu o dată oameni luminaţi de adevărul sfânt, s-au ridicat, chiar înainte de Hus, şi acuzau cu toată vehemenţa păcatele clerului, decăderea bisericii şi stricăciunea poporului, chemând oamenii sa se întoarcă cu adevărat la Dumnezeu. Mulţi dintre aceştia au avut să plătească credinţa lor cu moartea de martir.
Într-o aşa stare, în anul 1367, într-o familie simplă s-a născut Jan Hus. Încă din fragedă copilărie a rămas orfan, căci i-a murit tatăl. Mamă sa era o bună credincioasă şi a căutat să-i dea o creştere în temerea de Dumnezeu. A făcut şcoala în comuna sa, apoi întră în universitatea din Praga, unde a fost primit să studieze gratuit din cauza că era sărac. Se spune că mama sa l-a însoţit şi când s-au apropiat de oraş, ea îngenunche alături de băiatul ei şi ceru ca Tatăl orfanilor să-i dea binecuvântarea şi să-i poarte de grijă. O, de ar face părinţii şi azi acelaşi lucru când îşi trimit copiii la oraş la şcoală.
În 1396 termină cu bine universitatea şi fiind binevăzut, e luat ca profesor. Având un deosebit succes, în anul 1401 e numit decan al facultăţii de filozofie, iar în 1403 e ales rector al universităţii. În anul 1402, el intră în tagma preo­ţească fiind hirotonit ca preot catolic al capelei Betleem. Înaintaşul său la capela Betleem a dat mare importanţă predicării Evangheliei în limba poporului. Cu toată opoziţia papei, Hus păstra obiceiul acesta. Amvonul acestei capele avea să-i arate convingerile sale, îndrăzneala sa, tăria sa. Aici învăţă să simtă cu poporul, să se înfrăţească cu ei.
Cu câţiva ani înainte, în Anglia, un preot catolic numit John Wycliffe (1320-1384), profesor la Oxford, a protestat cu toată puterea împotriva purtării scandaloase a că­lugărilor cerşetori şi a superstiţiilor din biserica catolică. El pretindea că toate învăţăturile bisericii care sunt în con­trazicere cu Sfânta Scriptura, singurul izvor de învăţătura pentru creştini, să fie scoase afară. Între acestea se cu­prindeau: celibatul la preoţi, liturghia, purgatoriul, închina­rea la icoane, rugăciunile către sfinţi, folosirea la slujbele religioase exclusiv a limbii latine, ascunderea Bibliei de popor, indulgenţele etc. Wycliffe a tradus Biblia în limba engleză, punând-o în mâna poporului, iar prin o serie de scrieri căută să arate abaterile bisericii de la adevărul Evangheliei. Aceste învăţături au produs multă vâlvă. Un om învăţat din Praga numit Jerome, care fusese prin Anglia, la înapoiere, a adus cu el scrierile lui Wycliffe. Jerome se împrieteni cu Hus şi-i împrumută scrierile lui Wycliffe. Ajuns în posesia acestor scrieri, Hus le studie cu de-amănuntul. El văzuse şi până atunci unele lucrări nepotrivite, dar acum ochii i se deschi­seră şi văzuse toată decăderea bisericii şi adevăratul caracter al papalităţii. Hus adoptă aproape toate vederile lui Wycliffe.
Înainte s-a interesat numai de filozofie şi de teologia scolastică, acum s-a apucat în mod sârguincios de studierea Bibliei. De la amvonul capelei Betleem, cât şi de la catedra Universităţii, Hus începu să denunţe păcatele clerului, lucru care în scurt timp îi atrase mulţi duşmani. Fiind însărcinat să facă o anchetă la o biserică din apropierea oraşului Praga, unde se pretindea din partea unor preoţi catolici că se fac minuni chiar cu sângele lui Cristos, el nu ezită să demaşte toată înşelătoria, distrugând astfel faima acelui loc şi îndemna poporul să nu umble după semne şi minuni, ci să cerceteze Scripturile.
În 1409, papa opreşte folosirea scrierilor lui Wycliffe şi porunceşte arderea lor, oriunde s-ar găsi. Aceasta grăbi conflictul între Hus şi arhiepiscopul său. Hus nu se intimida şi continuă să predice cu mai multă îndrăzneală învăţăturile lui Wycliffe.
Opoziţia eclesiastică crescu zi de zi împotriva lui. În 1410, arhiepiscopul din Praga, gelos pe faima lui Hus şi rănit de atacurile lui, a convins pe papa Alexandru al V-lea că pri­mejdia husită e mare, aşa că acesta publică o “bulă” prin care interzise lui Hus să mai predice şi îl soma să se pre­zinte la Roma în faţa papei. Hus, susţinut de rege, de uni­versitate şi popor nu dădu atenţie invitaţiei, ci merse chiar mai departe. El şi simpatizanţii lui au afirmat că nici papa, nici episcopul nu are dreptul să tragă sabia: că indulgenţele sunt fără valoare, că nu banii, ci pocăinţa condiţionează iertarea, că Statul poate confisca averile bisericeşti care sunt întrebuinţate de preoţi contrar legilor, iar o bulă papală adusă la Praga în 1412, prin care se vestea iertarea păcatelor celor ce vor da bani pentru armata papei, a fost combătută, poporul îndemnat să nu dea bani şi bula arsă.
Fiindcă Hus nu se prezentă în faţa papei, acesta îl judecă şi condamnă pe Hus, iar oraşul Praga e pus sub anatemă. Aşa ceva pe vremea aceea însemna mult. O aşa sentinţă rostită asupra unui oraş băga în groază pe locuitorii lui.
Catolicii erau învăţaţi că papa deţine cheile cerului şi ale iadului, că regiunea anatemizată va fi lipsită de binecuvân­tări, că cei ce mor sunt excluşi de la fericire, până când papa va găsi cu cale să ridice anatema. În tot timpul acesta, bisericile erau închise, serviciile divine erau suspendate, cununiile erau oficiate în curtea bisericii, iar morţii nu se îngropau în cimitir, ci în dunga şanţului sau pe câmpii.
Când trimişii papei au adus sentinţa aceasta la Praga, oraşul se cutremură. Hus era socotit ca fiind cauza tuturor nenorocirilor. Numărul celor ce cereau ca Hus să fie predat papei creştea din zi în zi. Nu i se mai dădu voie să predice la capela Betleem. De aceea el se despărţi de membri săi iubiţi şi se retrase la ţară. Pretutindeni pe unde a ajuns, a predicat Evanghelia. El ţinu întruniri pe câmp. Sute şi mii de oameni se adunară să-l asculte şi erau gata să-i urmeze învăţăturile. El atacă indulgenţele şi spuse oamenilor să nu-şi mai dea banii pe ele, căci nu pot să dea mântuire, proclamă Scripturile, Cuvântul lui Dumnezeu, ca singura autoritate supremă şi că nici papa, nici împăratul nu trebuie ascultat, dacă poruncile lor nu se potrivesc cu Cuvântul lui Dumnezeu. În felul acesta, încercarea papei de a înăbuşi lucrarea Evangheliei, mai degrabă a slujit la răspândirea ei. Şi pe acolo îşi aduse aminte de credincioşii de la capela Betleem, care prin el se apropiaseră de Dumnezeu. Spre mângâierea şi lămurirea lor că nu s-a lepădat de adevărul descoperit, aşa cum pretindeau unii, el le-a scris o scrisoare în care spunea: “Să ştiţi că numai îndemnat de învăţătura şi exemplul lui Cristos m-am retras din mijlocul vostru, spre a nu deveni pentru cel cu gânduri rele o pricină de osânda veşnică şi pentru cei buni un motiv de întristare şi persecuţie. M-am retras pentru că preoţii nelegiuiţi să nu poată opri cu desăvârşire predicarea Cuvântului lui Dumnezeu între voi. Nicidecum nu v-am părăsit spre a tăgădui adevărul divin pentru care cu ajutorul lui Dumnezeu sunt gata să mor”.
În acest timp, lumea catolică era rău frământată. Trei papi se luptau între ei şi nemaiavând bani pentru susţinerea armatelor lor, au pus în vânzare darurile, slujbele şi binecuvântările bisericii. Pentru curmarea acestei stări, precum şi pentru introducerea unor reforme în biserică, împăratul Sigismund ceru papei Ioan al XXIII-lea convocarea unui sinod. Sinodul fu convocat şi se adună la Constanţa, Elveţia, în noiembrie 1414. S-au prezentat 18.000 de episcopi, 2.400 cavaleri şi vreo 80.000 particulari veniţi din toate păr­ţile. La acest sinod fu invitat şi Hus ca să se justifice în privinţa învăţăturilor răspândite de el. Împăratul Sigismund îi dădu un bilet de liberă trecere şi îl asigură că nu i se va întâmpla nimic. Regele Boemiei îi dădu şi el un bilet. Cre­dincioşii îi cerură să nu plece ca să nu i se întâmple ceva rău. El îşi dădea seama de primejdie şi totuşi fu gata să plece. Într-una din scrisorile sale adresate prietenilor săi din Praga, el scrise: “Fraţii mei... Eu plec cu un bilet de liberă trecere de la rege spre a mă prezenta înaintea duş­manilor care mă urăsc de moarte. Mă încredinţez deplin Dumnezeului Atotputernic şi Mântuitorului meu. Sper că va asculta rugăciunile voastre arzătoare, ca să pună pru­denţa şi înţelepciunea pe buzele mele, aşa încât să le pot rezista şi să-mi dea Duhul Său Sfânt spre a mă întări în adevăr, astfel încât să pot înfrunta cu bărbăţie ispitele, închisoarea şi dacă va fi necesar chiar o moarte crudă. Isus Cristos Însuşi a suferit pentru aleşii Săi iubiţi. Să ne mirăm oare că ajungem şi noi să suferim cu îndelungă răbdare orice pentru mântuirea noastră? El e Dumnezeu, iar noi făpturile Sale; El e Domnul nostru, iar noi suntem servii Săi; El e stăpânul lumii, iar noi nişte bieţi muritori vrednici de ocară. Cu toate acestea, El a suferit. De ce să nu suferim şi noi? De aceea, iubiţii mei, dacă moartea mea trebuie să contribuie la gloria Sa, rugaţi-vă ca ea să vină repede, şi El să-mi ajute să pot suporta cu credincioşie orice rău, oricare ar fi el. Dar dacă ar fi mai bine să revin între voi, să ne rugăm lui Dumnezeu să mă înapoiez fără pată de la acest Sinod, adică fără să fi suprimat o iotă din adevărul Evangheliei, cu scopul de a lăsa fraţilor mei o strălucită pildă de urmat. Se poate, deci, să nu mai vedeţi niciodată faţa mea în Praga, iar dacă este voia Dumnezeului Atotputernic de a mă reda vouă, atunci să înaintăm cu o inimă hotărâtă în cunoaşterea şi iubirea legii Sale”.
În primele zile la Constanţa, Hus se bucură de libertate deplină. Chiar şi papa îi dădu asigurări că nu i se va întâmpla nimic rău. Dar nu mult după aceasta, în ciuda tuturor de­claraţiilor, el fu arestat din ordinul papei şi aruncat în tem­niţă. Mai târziu a fost transferat într-un castel fortăreaţă, unde a fost ţinut ca prizonier. N-a trebuit să treacă mult timp şi papa însuşi a ajuns şi el în acel castel fortăreaţă, fiind vinovat de păcate mult mai grele decât acelea împotriva cărora vorbea Hus. Ceilalţi doi papi care nu erau de faţă fură destituiţi şi un altul ales în locul lor. Arestarea lui Hus a produs nemulţumiri în rândurile nobililor din Boemia şi a Universităţii din Praga, care protestă cu energie împotriva acestei măsuri. Dar totul a fost zadarnic. Împăratul a fost convins că nu trebuie să-şi ţină cuvântul dat faţă de un eretic. Tot timpul Hus zăcea în închisoare. Aerul umed şi mucegăit al celulei îl slăbise şi îi provocase friguri. Abia după 7 luni, în iunie 1415, fu adus încărcat cu lanţuri în faţa împăratului şi a cardinalilor spre a fi ascultat. Aici el protestă cu multă îndrăzneală împotriva corupţiei clericilor şi răspunse la învinuirile aduse. Când i s-a cerut, să-şi retracteze învăţăturile sale, el a răspuns că e gata să o facă, dacă i se va dovedi cu Biblia că sunt greşite, altfel şi le menţine.
De la Sinod a fost dus din nou la închisoare. Aici au încercat în tot felul să-l convingă a-şi retrage învăţăturile, dar el a rămas tare. În toate suferinţele, el a simţit puterea lui Dumnezeu care-l susţinea şi-i dădea pace deplină sufle­tului său. Într-o scrisoare adresată unui prieten, el a spus: “Am scris această scrisoare în închisoare cu mâna în lanţuri, aşteptând mâine sentinţa mea de moarte... Atunci când, cu ajutorul lui Isus Cristos, ne vom întâlni în minunata pace a vieţii viitoare, veţi afla cât de îndurător a privit Domnul spre mine şi cât de mult m-a sprijinit în mijlocul crudelor mele ispite şi încercări”.
Când l-au adus pentru ultima oară înaintea Sinodului, erau de faţă acolo împăratul Sigismund, prinţii imperiului, delegaţii regali, cardinalii, episcopii şi preoţii, toţi îmbrăcaţi în haine strălucitoare şi pe lângă ei mulţimea de vizitatori veniţi din toate părţile. Hus refuză să-şi retragă învăţăturile şi să se lepede de credinţa lui. Când i s-a spus să-şi aleagă între a tăgădui învăţăturile sau a suferi moartea, el spuse că preferă mai degrabă moartea. Apoi îndreptându-se spre împărat zise: “M-am înfăţişat înaintea Sinodului, de bună voie, sub protecţia publică şi pe baza cuvântului de onoare al împăratului, care e de faţă”. Acesta roşi de ruşine, dar nu-i mai acordă protecţia lui. El însă nu tremura de frică. Ştia că suferă pentru o cauză dreaptă, că adevărul e de partea lui. Şi credea în biruinţa adevărului Evangheliei, cu toate că el va cădea în luptă. Primise de altfel încre­dinţarea din partea Domnului despre aceasta. Într-un vis el se văzu din nou în capela Betleem din Praga. Aici văzu pe papa şi episcopii săi încercând să şteargă chipurile lui Cristos pe care le pictase pe pereţi. Aceasta îl întrista, dar a doua zi se făcea că mai mulţi pictori se străduiau să refacă tablourile în culori mai frumoase şi chiar mai multe ca număr. Când au terminat lucrarea, pictorii înconjuraţi de o mare mulţime, strigară: “Să vie acum papii şi episcopii, căci nu le vor mai putea şterge niciodată”. El a înţeles că nu e vorba de chipul lui Cristos pictat pe pereţi, ci de inimile oamenilor care formează biserica. Istorisind acest vis, el adaugă: “Susţin ca ceva sigur că chipul lui Cristos nu va mai fi şters niciodată. Au vrut să-l nimicească, dar va fi din nou pictat în toate inimile de predicatori mult mai buni decât mine”.
În ziua de 6 iulie 1415, Sinodul a dat următoarea sen­tinţă: “Jan Hus, ca eretic înverşunat, care a răspândit învăţături false şi agitatoare, înşelând multă lume, şi-a bătut joc de scaunul apostolic şi de sfântă maică biserică, dove­dindu-se incorigibil, se despoaie de demnitatea de preot şi se dă pe mâna tribunalului lumesc”. Sentinţa a fost exe­cutată imediat, rupând de pe el haina de preot. El fu con­damnat la moarte pe rug. Pe cap i-au pus o tichie de eretic făcută din hârtie pe care erau zugrăviţi trei demoni care se luptau pentru capturarea unui suflet. “Cu cea mai mare bucurie, - zise Hus - vreau să port această coroană de dragul tău, o Isuse, care ai purtat o cunună de spini pentru mine”.
După ce l-au degradat public cu o întreagă ceremonie executată de preoţi şi episcopi, care mereu rosteau blesteme, clericii îi spuseră: “Acum predăm sufletul tău diavolului”. La aceasta, Hus răspunse, ridicând ochii spre cer: “Şi eu predau în mâinile Tale, o Isuse, sufletul meu răscumpărat de Tine”.
El fu luat apoi şi condus spre locul de execuţie. O mare mulţime compusă din clerici îmbrăcaţi în odăjdii străluci­toare, ostaşi, locuitori din Constanţa şi musafiri îl însoţiră. El se apropie de stâlp cântând Psalmul 23. Ajuns în faţa stâlpului, el îngenunche şi se rugă, apoi se aşeză lângă stâlp şi călăii trecură lanţul peste pieptul şi pe după gâtul lui legându-l. Înainte de a i se pune focul, mai fu somat încă o dată să se lepede de ereziile lui. “Ce erezii? - strigă Hus - de ce să mă leapăd când nu mă ştiu vinovat de nici o erezie? Chem pe Dumnezeu ca martor că tot ce am scris şi tot ce am propovăduit nu am făcut cu alt scop decât pentru mântuirea sufletelor de păcate şi de la pierzare şi de acea sunt bucuros să pecetluiesc cu sângele meu adevărul pe care l-am scris şi predicat”. Apoi îndemnă pe cei din jurul său să asculte mai mult de Dumnezeu decât de oameni. Focul fu aprins şi flăcările cuprinseră trupul său. El se rugă cu voce tare: “Isuse, Fiul lui Dumnezeu, ai milă de mine”. Mult timp prin fum şi flăcări se puteau vedea buzele lui mişcându-se şi se putea auzi glasul lui rugându-se lui Dumnezeu. După ardere, cenuşa lui a fost aruncată în Rin, ca nici pământul să nu fie pângărit de rămăşiţele ereticului.
Sinodul din Constanţa adoptă 24 articole contra doctrinei lui Jan Hus. Iată ce spune articolul 23: “Oricine ar cuteza, după sentinţa sinodului, să susţină sau să profeseze ereziile lui Hus şi ale lui Jerome de Praga, va fi condamnat la rug, ca şi căzut în erezie”. Dar toate aceste măsuri departe de a fi putut înăbuşi focul sfânt aprins de Dumnezeu în inimile oamenilor.
Vestea arderii pe rug a lui Hus s-a răspândit în Cehoslo­vacia cu iuţeala fulgerului şi a produs mare tulburare. Un număr de 452 de nobili dintre cei mai de seamă au adresat papei o scrisoare prin care îl încunoştinţau că ei sunt gata a-şi jertfi averile lor şi viaţa, pentru ideile evanghelice ale lui Hus. Împotriva urmaşilor lui Hus s-au luat măsuri dra­conice în executarea hotărârii Sinodului de la Constanţa, dar ei au rezistat. În ziua de 22 iulie 1419, deci după patru ani de la martirajul lui Hus, urmaşii lui s-au adunat pe un munte în număr de vreo 42.000 de suflete şi au prăznuit Cina Domnului după învăţătura Evangheliei şi nu după aceea a bisericii catolice. Când Luther şi-a început lucrarea de reformă, husiţii aveau deja vreo 400 biserici organizate cu peste 200.000 de membrii. “Lumina luminează în întuneric şi întunericul n-a biruit-o”.
La 10 iulie 1955, în oraşul Tabor, Cehoslovacia, a avut loc comemorarea a 540 de ani de la moartea lui Hus. Cu acest prilej s-au adunat aici 80.000 de oameni. “Faptele lor îi urmează” (Apocalipsa 14:13).
“Dicţionarul Enciclopedic ilustrat Cartea Românească” de I. A. Candrea şi Gh. Adamescu, apărut la Bucureşti în 1931, spune că după moartea lui Jan Hus, ideile lui au trecut de teritoriile ocupate de cehi, iar după unii istorici chiar şi în Transilvania şi în Moldova ar fi fost o influenţă şi că numele oraşului Huşi ar fi în legătură cu aceasta.
Istorici şi filologi romani ca N. Iorga, I. A. Candrea, S. Puşcariu, N. Cartojan şi alţii sunt de părere că primele traduceri de texte religioase în limba romană s-au făcut tot datorită acestei influenţe husite. Deci şi poporul nostru a primit binecuvântări spirituale prin Jan Hus. Este viaţa ta o binecuvântare pentru mulţi?
CAPITOLUL 7

THOMAS CRANMER
Thomas Cranmer s-a născut în anul 1489, la Aslacton, Nottinghamshire, Anglia. Se trăgea dintr-o veche familie a normanzilor care a venit aici cu Wilhelm Cuceritorul. Tatăl lui a murit în tinereţe şi el a rămas orfan de mic copil. Când avea 14 ani a fost trimis de mamă sa la Universitatea Cambridge spre a fi educat. După ce şi-a terminat studiile, întrucât era foarte abil, a fost ales ca asistent şi a deţinut această poziţie până la căsătoria sa în 1521. Soţia sa a murit doar după un an de la căsătorie şi el şi-a ocupat din nou postul de asistent. În anul următor a primit titlul de doctor în teologie şi posedând cunoştinţe bogate în teologie a fost ales ca lector de teologie la colegiu şi însărcinat de uni­versitate cu examinarea tinerilor care studiau pentru a de­veni vestitori ai Evangheliei. În timp ce îşi împlinea această slujbă, el a încurajat în mod deosebit studiul Bibliei, studiu foarte neglijat pe atunci.
O ciumă grozavă care bântuia în unele părţi ale Angliei şi chiar în multe părţi ale Europei în acea vreme, a izbucnit la Cambridge imediat după ce şi-a reluat postul în primire. Spre a fi feriţi, el cu câţiva elevi s-au mutat la mănăstirea Walham. Aici l-a întâlnit pe Gardiner şi pe Fox, unul secretarul, iar celălalt duhovnicul regelui Henric al VIII-lea. Cum regele dorea să dea divorţ de regina Catherine de Aragon, Gardiner ca şi Fox l-au întrebat pe Cranmer ce se poate face în privinţa aceasta şi Cranmer i-a sfătuit să scrie universităţilor engleze şi chiar străine spre a le cere părerea în ce priveşte legalitatea divorţului. Sfatul a fost aşa de bine gândit încât Cranmer a fost prezentat regelui, care l-a întrebat îndeaproape asupra acestui subiect şi i-au plăcut aşa de mult vederile sale încât i-a cerut să-şi scrie părerile pe hârtie. După aceea, regele l-a făcut capelan al său şi i-a acordat favoruri de care s-a bucurat tot timpul vieţii regelui.
Apoi Cranmer a fost trimis prin străinătate la Paris, la Roma şi alte oraşe. În timp ce era plecat, arhiepiscopul de Canterbury a murit şi regele se hotărî să-l facă pe Cranmer arhiepiscop. Îi porunci numaidecât să se întoarcă în Anglia. Pe data de 30 martie 1533 a fost făcut arhiepiscop. La consacrarea sa, el primi din partea papei obişnuita bulă, dar el a refuzat să facă obişnuitele jurăminte faţă de papa, fiindcă în călătoriile sale, el a avut mult de-a face cu refor­matorii germani şi a citit cărţile lui Luther. De aceea nu se duce la Roma căci ţinea ascuns faptul că e însurat. Circulau tot felul de legende că o ţine pe Margaret Orlander într-o ladă găurită. Primul serviciu al lui Cranmer - totdeauna gata să asculte de stăpânul său - a fost să acorde divorţul regelui şi al doilea a fost să-l căsătorească cu Anne Boleyn. Întrucât noua regină favoriza Reforma, a avut de câştigat pentru un moment. Dar tragicul sfârşit pe eşafod al nefericitei Anne şi temperamentul schimbăcios al regelui le-a adus mari greutăţi. Duşmanii reformei au prins prilejul şi şi-au reînceput activitatea. Cranmer a fost atacat de Gardiner chiar în Parlament, a fost acuzat şi mai mulţi lorzi din con­siliul privat au cerut regelui să îngăduie arestarea şi întemni­ţarea arhiepiscopului în turnul Londrei. Regele, suspectând motivele lor, după ce citi petiţia, o puse la o parte.
La câteva zile după ce Henric a primit petiţia împotriva lui Cranmer, el porunci să-i pregătească barca spre a face o plimbare pe Tamisa. Când vâslaşii au ajuns cu regele la podul Lambeth, el privi şi văzu pe Cranmer stând pe pod, căci arhiepiscopul auzise trompetele gărzii regale din barcă şi a venit să salute pe rege. Când Henric îl zări pe Cranmer, porunci vâslaşilor să tragă la ţărm. “Ah, capelanul meu, - zise regele către arhiepiscop - vino cu mine în barcă”. Cranmer îl ceru să-i dea voie să-şi ia barca sa şi să meargă în urma regelui. Regele însă îi spuse: “Nu, trebuie să vii cu mine în barcă căci doresc să-ţi vorbesc”. Când regele şi arhiepiscopul s-au aşezat alături în barcă, regele îi zise: “Am veşti din Kent, pentru tine, domnul meu”. Arhiepisco­pul întrebă: “Veşti bune, sper?” “Sunt aşa de bune că eu ştiu acum cine e cel mai mare eretic în Kent” şi zicând aceasta scoase de pe mânecă învinuirile contra arhiepisco­pului şi predicatorilor săi şi-i dădu să le citească.
Când Cranmer citi articolele şi se văzu atacat atât de violent, fu alarmat. El îngenunche la picioare şi-i ceru să însărcineze o comisie care să cerceteze acuzaţiile dacă sunt adevărate. “Într-adevăr, zise regele, aşa mă gândesc şi tu vei fi primul însărcinat împreună cu doi sau trei pe care tu-i vei alege”. “Atunci, zise arhiepiscopul, Măria Voastră veţi gândi că cercetarea nu e sinceră, dacă eu ar trebui să fiu judecător al meu”. Dar el a fost însărcinat în ciuda pro­testului său.
După trei săptămâni s-a văzut că nimic nu se putea do­vedi împotriva lui Cranmer şi că întreaga chestiune era o conspiraţie împotriva arhiepiscopului. Regele îi spuse atunci arhiepiscopului să-i numească 12 sau 16 din ofiţerii şi gentilomii săi care să fie discreţi, înţelepţi şi curajoşi.
Acestora le dădu ordine să cerceteze casele, dulapurile şi camerele tuturor acelora care au fost suspectaţi de a fi conspirat (fie în catedrală, fie în afară) şi aveau ordinul să aducă la rege şi arhiepiscop orice scrieri ar fi găsit la ei. Aceşti oameni au plecat imediat în cercetare şi după 4 ore întregul complot a fost descoperit, găsindu-se scrisori, unele de la episcopul de Winchester şi alţii. Astfel că începutul şi sfârşitul conspiraţiei a fost scos la lumină. Printre alte hârtii, două scrisori au ajuns în mâinile lui Cranmer, care-l denunţau ca eretic: una de la Dr. Thornton din Dover şi alta de la Dr. Barber. Aceştia amândoi au fost găzduiţi de arhiepiscop în casa sa şi îi erau îndatoraţi pentru multe favoruri, dar ei în mod mârşav au conspirat cu Gardiner să-i ia viaţa. Când Cranmer descoperi mârşăvia lor, îi chemă în birou şi le spuse că a fost acuzat în mod fals de unii în care el totdeauna şi-a pus cea mai mare încredere şi le-a cerut sfatul cum ar trebui să-i pedepsească. Ei, fiindcă nu bănuiau că ar fi vorba de ei, îi răspunseră: “Astfel de netrebnici ar trebui spânzuraţi fără nici o cercetare”. Auzind aceasta, arhiepiscopul îşi ridică mâinile în sus şi strigă: “Milostive cerule, în cine să te mai poţi încrede?” Şi-apoi îşi scoase din sân scrisorile şi-i întrebă dacă le cunosc. Când îşi văzură scrisorile lor puse în faţă, au fost năuciţi, au căzut în genunchi şi i-au cerut iertare. Cranmer le spuse că îi iartă, dar să nu se mai aştepte să se încreadă în ei.
După moartea regelui Henric al VIII-lea, fiul sau Edward al VI-lea a fost multă vreme sub influenţa lui Cranmer. Prietenii Reformei au putut să facă multe schimbări în forma de închinăciune a bisericii. Tutorele regelui era Edward Seymour, duce de Somerset, care intenţiona să transforme Biserica Engleză într-una protestantă. Predici au fost compuse de arhiepiscop. Notiţele lui Cranmer asupra Noului Testament au fost traduse şi puse în biserici. Cranmer publică “Biblia Engleză” ajutat de Thomas Cromwell. Tainele erau administrate în amândouă felurile şi liturghia era citită în limba engleză. Ridley, bunul prieten al arhiepiscopului şi unul din cei mai activi luptători pentru reformă, l-a ajutat în formarea a 42 articole de credinţă care au fost revăzute de ceilalţi episcopi şi teologi.
Partizanii reformei au avut însă timp scurt. Edward după o domnie de numai 6 ani a murit. Bărbaţii care au fost cei mai activi în introducerea reformei în închinăciune, au devenit ţinta persecuţiei.
Pe tron se urcă regina Maria şi Cranmer fu arestat, în­temniţat şi în cele din urmă osândit la moarte. El fu condamnat pentru trădare, dar cerând clemenţa, fu iertat, însă spre a satisface invidia lui Gardiner şi propria sa ură amară pentru faptul că a luat parte activă, ajutându-i pe Henric al VIII-lea să divorţeze de mama ei, regina Maria îl acuză de erezie. Prietenii lui Cranmer, care au prevăzut dezlăn­ţuirea furtunii l-au sfătuit să se refugieze în Germania, dar el n-a vrut şi curând a fost arestat şi trimis în turnul Londrei, care era ticsit de prizonieri.
Cranmer a fost aruncat într-o celulă mică cu Ridley, Lathimer şi Bradford. După un timp cei trei au fost scoşi din turnul Londrei şi duşi la Windsor, iar de acolo la Oxford spre a se apăra înaintea unei comisii compuse din cei mai proeminenţi bărbaţi ai universităţilor Oxford şi Cambridge. Dar soarta lor era hotărâtă mai înainte de cercetare. Toţi au fost pronunţaţi ca eretici şi condamnaţi la moarte. Servitorii lui Cranmer, care până aici aveau voie să-i slujească, au fost trimişi acasă şi el singur întemniţat în închisoarea comună de la Oxford.
Cum însă era necesară aprobarea papei spre a da lega­litate sentinţei, o nouă delegaţie a fost trimisă anul următor la Roma şi la înaltul altar al bisericii Sfânta Maria. Cranmer a fost cercetat şi condamnat iarăşi.
După aceasta, episcopul Bonner şi episcopul Thueby au venit de la Londra împuterniciţi să procedeze la aşa-numita degradare a arhiepiscopului. Când au venit la Oxford, Cranmer a fost adus înaintea lor şi ei îi citiră ordinul de execuţie din partea papei. Aici prizonierul era declarat ca neascultător pentru că nu a fost gata să meargă în persoană la Roma spre a răspunde învinuirilor aduse - deşi aceasta nu avea temei, căci episcopii îl ţinuseră întemniţat în Anglia. Ordinul de execuţie spunea că problema a fost cercetată în mod imparţial la Roma, că mărturii de ambele părţi au fost examinate şi că însuşi avocatului arhiepiscopului i s-a permis să-i facă cea mai bună apărare. “Ah - strigă Cranmer auzind acestea - ce minciuni sunt toate acestea? Eu am fost încontinuu în închisoare şi niciodată nu mi s-a permis să am vreun avocat sau apărător aici, acasă, cum se poate să fi avut avocat la Roma?” Când Bonner şi-a terminat citirea, au procedat la degradarea lui. Spre a-l face obiect de batjocură, haina preoţească pe care i-au pus-o pe el, în loc de a fi obişnuita haină scumpă şi ornamentată, era făcută din haine vechi şi zdrenţe, iar ca insultă îi spuseră: “Şefule de Canterbury”. Această ceremonie fiind isprăvită, îl îmbrăcară într-o haină zdrenţuită de simplu muncitor şi-l trimiseră înapoi la închisoare. Aici Cranmer fu păzit ca nu cumva cineva din prietenii lui să vină la el. Atât de mare a fost vigilenţa vrăjmaşilor săi încât o persoană simpa­tizantă a fost luată în custodie de Bonner şi abia aşa a scăpat de cercetări şi suferinţă, căci a trimis lui Cranmer o sumă oarecare de bani, să-şi procure cele necesare.
Cranmer a fost mutat în diferite închisori timp de aproape trei ani. Aici a auzit de martirajul tovarăşilor săi de puşcărie, Ridley şi Lathimer, dar execuţia sa era încă amânată. Între timp s-au făcut toate eforturile spre a-l determina să se lepede. Ca măsură mai blândă l-au mutat din închisoarea sa în locuinţa decanului Bisericii lui Cristos unde au folosit toate argumentele convingătoare să se lepede de credinţa sa. Înfuriaţi de refuzul său, l-au mutat în cea mai grozavă parte a închisorii unde a fost mai înainte şi a fost tratat cu cea mai mare asprime. Trupul bătrânului nu a mai putut rezista acestor torturi şi nu după mult timp, el semnă un formular de lepădare din care redau o parte:
“Eu, Thomas Cranmer, fost episcop de Canterbury, renunţ, urăsc şi detest toate formele de erezie şi rătăcire ale lui Luther, Zwingli, precum şi toate celelalte învăţături care sunt contrare cu doctrina curată şi adevărată şi eu cred constant în inima mea şi mărturisesc cu gura mea singură una biserică vizibilă, sfântă şi catolică, fără care nu este mântuire şi recunosc pe episcopul Romei a fi capul suprem pe pământ pe care îl recunosc a fi cel mai înalt episcop şi papă şi vicar al lui Cristos căruia toţi creştinii trebuie să-i fie supuşi.
Mă supun Bisericii şi capului ei suprem şi Majestăţilor lor Filip şi Maria, rege şi regină al acestui imperiu al Angliei şi tuturor legilor şi ordinelor fiind gata totdeauna să-i ascult ca un credincios supus. Şi Dumnezeu este martorul meu că am făcut aceasta nu pentru favoare şi de teama vreunei persoane, ci de bună voie şi din conştiinţa mea proprie şi spre învăţătura altora”.
Această lepădare a arhiepiscopului imediat a fost tipă­rită şi răspândită în toată ţara. Ca dovadă că era originală era semnată cu numele lui Thomas Cranmer, iar mai jos numele a doi martori, Henry Sidal şi călugărul John de Villa.
Cu toate că făcuse aceasta Cranmer nu avea nici o asi­gurare că viaţa îi va fi cruţată. Regina, care primise şi ea cu bucurie declaraţia lui de lepădare de credinţă nu şi-a schimbat cu nimic gândurile ei de răzbunare pentru partea activă pe care el a avut-o în divorţul mamei ei. Astfel, după ce avuse o şedinţă secretă cu miniştrii ei, hotărî ca ziua execuţiei lui să fie 21 martie 1556. Mai înainte de execuţie, el trebuia să apară în faţa publicului şi să-şi citească per­sonal declaraţia de lepădare de credinţă. În scopul acesta, călugărul spaniol John de Villa a fost trimis la el la închi­soare să-i ceară să facă o copie de pe declaraţia primă şi să o păstreze la el. Cranmer a făcut copie, dar suspectând în ce scop va fi întrebuinţată şi văzând că toate făgăduinţele nu l-au putut scăpa de la rug, el scrie o altă hârtie în care îşi retrăgea lepădările lui şi îşi declara întregul devotament credinţei reformate. Pe aceasta o păstră în sân cu gândul s-o folosească la momentul oportun.
Când a sosit ziua, Lord Williams, Sir Thomas Bridges, Sir John Brown şi alţi judecători şi nobili din consiliul re­ginei au mers la Oxford cu o suită întreagă de urmaşi. De asemenea, o mare mulţime s-a adunat din împrejurimi. Unii se aşteptau să-l audă pe Cranmer cum mărturiseşte cu umilinţă convertirea lui faţă de Roma, alţii printre care erau mulţi din prietenii lui de odinioară, sperau ca arhi­episcopul, care petrecuse o viaţă lungă în studiul şi în predicarea Evangheliei lui Cristos, nu va dezerta acum, ca ultim act al slujbei sale.
Încordarea a fost la culme când Cranmer a fost văzut că e dus între doi călugări de la închisoare la biserica Sf. Maria, înaintea lui mergea primarul oraşului, iar în urma lui erau consilierii municipali. Când au intrat în biserică, lui Cranmer i s-a spus să se urce pe o platformă care a fost ridicată alături de amvon. Cum stătea acolo, în mulţimea curioasă care a umplut biserica, el prezenta un spectacol trist fiecărui ochi care nu era orbit de patimi sau prejudecăţi. El, care a fost arhiepiscop metropolitan şi primat al întregii Anglii, precum şi sfetnicul particular al regelui, acum era îmbrăcat într-un halat jerpelit şi zdrenţăros, cu o pălărie veche pe cap, drept dispreţ al tuturor. Stând acolo în zdrenţele lui, el îşi întoarse faţa către un stâlp de piatră şi ridicându-şi mâinile spre cer se ruga fierbinte lui Dumnezeu. Preotul care a fost însărcinat să ţină predica cu această ocazie era Dr. Cole, care se sui în amvon şi îşi începu cuvântarea. Numaidecât el se dădu la insulte pline de amărăciune împotriva lui Cranmer, spunând că e unul care a căzut în greşeli vătămătoare şi nu numai că le-a apărat prin scrierile lui şi cu toată puterea lui, dar a atras şi pe alţii să facă aceasta. În încheiere, vorbitorul îndemna pe Cranmer să meargă la moarte într-un duh umilit şi mâhnit. A arătat că dă slavă lui Dumnezeu, că deşi pocăinţa lui a fost înceată, greoaie, totuşi ea a fost sinceră şi că până în cele din urmă el a ajuns să dovedească aceasta semnând lepădarea de credinţă avută şi că s-a întors din rătăcirea lui, devenind un convertit căit la adevărata credinţă. Tot timpul Cranmer a stat pe platformă cu mâinile ridicate şi cu ochii spre cer, dar acum şi-a lăsat mâinile în jos şi a privit spre pământ, ca şi cum i-ar fi fost ruşine. Lacrimile au început să-i brăzdeze faţa şi întreaga înfăţişare arăta o durere şi ruşine adâncă. După ce Cole şi-a terminat cuvântarea, poporul a început să iasă din biserică, dar el îi opri strigând: “Fraţilor, pentru ca nici unul să nu se îndoiască de convertirea şi pocăinţa întemniţatului, îl veţi asculta pe el vorbind. Acum, vă rog, domnule Cranmer, faceţi ceea ce aţi promis şi încunoştinţaţi publicul de adevărata Dumneavoastră mărturisire de cre­dinţă, ca să înlăturaţi orice suspiciune şi ca fiecare de aici să ştie că Dumneavoastră sunteţi un catolic într-adevăr”.
“O voi face cu bucurie” - spuse arhiepiscopul şi scoţându-şi gioarsa de pălărie de pe cap, el vorbi astfel: “Oameni buni, prea iubiţii mei fraţi şi surori în Cristos, vă cer din inimă să vă rugaţi pentru mine Dumnezeului Atotputernic ca El să-mi ierte toate păcatele şi greşelile mele, care sunt multe, fără număr şi întrec orice măsură. Dar un lucru întristează conştiinţa mea mai mult decât toate celelalte, despre care cu voia lui Dumnezeu vă voi vorbi după aceea. Dar oricât de multe şi oricât de mari pot fi păcatele mele, vă rog să vă rugaţi lui Dumnezeu să mi le ierte pe toate” şi zicând aceasta, îngenunche şi se rugă un timp, apoi ridicându-se, zise: “Şi acum, întrucât am ajuns la sfârşitul vieţii mele de pe pământ şi sunt aproape să încep viaţa viitoare, fie împreună cu Cristos în bucurie veşnică, fie în iad pe veci în dureri, vă voi mărturisi adevărata mea credinţă, fără vreo decepţie, căci acest moment nu e ca să ne înşelăm, căci n-are importanţă ceea ce am spus sau am scris în tre­cut”.
“Întâi eu cred în Dumnezeu, Tatăl Atotputernic, Făcăto­rul cerului şi al pământului şi cred fiecare articol al credinţei creştine, fiecare cuvânt şi propoziţiune învăţată de Cristos, Mântuitorul nostru, de apostolii săi şi de profeţii din Noul şi Vechiul Testament.
Şi să vin acum la marele lucru care îmi tulbură conşti­inţa aşa de mult, mai mult decât tot ce am făcut şi am zis în întreaga mea viaţă şi aceasta este răspândirea unei scrisori contrare cu adevărul, la care renunţ şi o refuz ca lucruri scrise cu mâna mea contrare cu adevărul pe care l-am gândit în inima mea, le-am scris cu teama morţii şi cu gândul de a-mi scăpa viaţa. Renunţ la toate aceste hârtii, semnate cu mâna mea, după degradarea mea, ca false şi neadevărate, căci am scris multe lucruri neadevărate. Şi întrucât această mână a mea a greşit scriind contrar inimii mele, de aceea această mână a mea va fi nimicită, mai întâi pedepsită. Când voi ajunge la rug, ea va fi arsă mai întâi.
Cât despre papa, îl resping ca pe un duşman al lui Cristos, ca pe Anticrist, cu toată doctrina lui falsă. Cât despre taine, eu cred cum am învăţat în cartea mea contra episcopului de Winchester, carte care învaţă atât de adevă­rat doctrina tainelor, încât eu cred că va rămâne până în ziua de apoi”.
Auzind această îndrăzneaţă mărturisire de credinţă, cea mai mare parte din popor erau miraţi şi priveau unii la alţii înmărmuriţi. Dar dacă poporul de rând a fost surprins, preoţii şi teologii ale căror planuri aşa de ticluite s-au pră­buşit, au fost dublu surprinşi şi tot aşa de înfuriaţi. Căci ei aşteptau încrezători să triumfe asupra reformatorilor zdrobindu-i pentru totdeauna după această lepădare publică a conducătorului lor. Dar în loc să aibă o umilă cerere de iertare, el cu atâta îndrăzneală şi-a retras toate tăgăduirile lui şi în mod făţiş s-a dovedit nezguduit în credinţa lui.
S-a dezlănţuit o furtună. Duşmanii lui au început să strige şi să ţipe, unii însă trăgându-l de zdrenţe, l-au oprit înainte de a fi terminat cuvântul şi-l numeau “trădător”, aducându-i aminte de lepădările făcute înainte. Dar acestea toate, după cum ei înşişi îşi dădeau seama, erau nefolosi­toare. Nici un alt tratament nu-i mai puteau face unui om condamnat deja să fie ars, el putea muri doar o singură dată. De aceea nu încetau să strige şi să ţipe că e un fals şi înşelător.
La aceste acuzaţii, Cranmer răspunse: “Ah, domnii mei, nu o luaţi aşa. Totdeauna eu am fost un duşman al falsităţii şi un iubitor al adevărului şi niciodată, decât de groaza rugului, am ajuns prefăcut. Şi zicând acestea, lacrimi au început să-i curgă şiroaie. A căutat apoi să vorbească din nou de taine, de papa, dar unii au strigat: “Opriţi gura rătăcitului! Luaţi-i de acolo!”
Atunci Cranmer a fost coborât de pe platformă şi con­dus la rug de cei doi călugări spanioli: “Ce nebunie - spuseră ei - te-a făcut să cazi iarăşi în rătăcirea aceasta, prin care vei trage multe suflete cu tine în iad?” Lor nu le-a răspuns nimic, ci s-a adresat către tot poporul. După puţin timp, au ajuns la stâlp. Era locul unde au fost marti­rizaţi Lathimer şi Ridley. Acolo a îngenuncheat şi s-a rugat lui Dumnezeu. Dar nu a stat mult în rugăciune, ci s-a sculat, şi a dat jos hainele până la cămaşă şi s-a pregătit pentru moarte. Cămaşa îi era lungă până la picioare, care îi erau desculţe. Faţa lui uscată de lunga întemniţare, era acoperită de o barbă mare şi înfăţişarea sa smerită a mişcat toate inimile, atât a prietenilor cât şi a duşmanilor săi.
Atunci, cei doi călugări spanioli de care am pomenit, au început să-l îndemne din nou să se lepede, dar Cranmer, hotărât să rămână statornic, şi-a întors faţa de la ei, dând mână cu câţiva bătrâni care erau în jur, luându-şi rămas bun.
S-a întâmplat însă că vrând să dea mâna cu un bărbat numit Ely, acesta şi-a retras mâna, zicând: “Nu e legal să dai mâna cu un eretic şi îndeosebi cu unul care atât de fals s-a reîntors la părerile lui de care s-a lepădat”. Acest Ely era un student la teologie în colegiul de la Oxford.
Numaidecât a fost adus un lanţ şi pus în jurul lui Cranmer, l-au strâns de stâlp. Lemne şi vreascuri au fost îngrămădite în jurul lui, apoi şeriful porunci să se pună focul. Când lemnele s-au aprins şi focul a început să se înalţe, el a fost văzut de toţi cei ce erau acolo, cum şi-a întins mâna dreaptă cu care a semnat declaraţia de lepădare de credinţă şi o ţinea în mijlocul flăcărilor. Aşa a ţinut-o fără şovăire, încât tot poporul a văzut-o arzând, mai înainte ca flăcările să-i fi atins trupul său. Cu atâta răbdare şi statornicie a în­durat toate torturile extreme încât era nemişcat ca stâlpul de care era legat. Avea ochii pironiţi spre cer şi doar repeta: “Această mână a semnat-o! Această mână nevrednică!” Iar când furia flăcărilor s-a năpustit asupra lui, el a strigat ca şi Ştefan: “Doamne Isuse, primeşte duhul meu!”
Astfel a murit Thomas Cranmer în vârstă de 67 ani.
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   26

Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©atelim.com 2016
rəhbərliyinə müraciət