Draft prof univ dr. Ioan Chiper

1. Securitatea colectivă şi Liga Naţiunilor
în organizarea păcii

La 11 februarie 1918 Wilson arăta că, în viitor, „popoarele şi provinciile nu trebuie să mai fie obiect de vânzare sau de schimb sau să fie tratate ca un simplu şeptel ori ca pionii unui joc de şah“. El respingea doctrina echilibrului puterilor şi precizia că orice modificări teritoriale să se facă „numai în interesul şi profitul populaţiei interesate“; reafirmând principiul drepturilor popoarelor la autodeterminare, el declara că toate aspiraţiile naţionale, clar definite, trebuie să fie satisfăcute, evitându-se crearea de noi elemente de discordie şi antagonisme şi perpetuarea celor vechi“. (2; 35)

Proclamând o distanţare radicală de perceptele şi experienţele Lumii Vechi, ideea lui Wilson despre ordinea mondială pornea din credinţa americanilor în natura umană esenţialmente paşnică şi în fundamentala armonie a lumii. De aici reieşea că naţiunile democratice erau, prin definiţie, paşnice; popoarele cărora li se garanta autodeterminarea nu vor mai avea motive să intre în război sau să asuprească alte popoare.

Conducătorii europeni, pe de altă parte, nu dispuneau de nici un fel de categorii ale gândirii în care să includă asemenea vederi. Nici instituţiile lor interne şi nici ordinea internaţională nu avuseseră la bază teorii politice în care să se proclame bunătatea funciară a fiinţei omeneşti. Diplomaţia europeană nu s-a articulat pe caracterul iubitor de pace al statelor, ci pe înclinaţia lor spre război, care trebuia să fie descurajată sau contrabalansată. Alianţele se formau pentru urmărirea unor obiective specifice şi definibile şi nu în apărarea unui concept abstract al păcii. (3; 199) Aceste viziuni diferite asupra viitoarei arhitecturi de securitate pentru lumea postbelică au afectat forţa şi credibilitatea edificiului propus pentru întronarea şi menţinerea păcii încă de la începuturile existenţei sale.

Instrumentul menit a realiza şi a menţine securitatea colectivă a fost, în opinia fondatorilor acestei concepţii, Societatea Naţiunilor. Acesta a funcţionat pe baza unui Pact negociat de Puterile Aliate şi Asociate la Paris şi adoptat de Conferinţa de Pace, la 28 aprilie 1919, cu recomandarea de a fi reprodus ca preambul al sistemului tratatelor de pace. Pactul conţinea 26 de articole şi o anexă cu lista celor 32 de state fondatoare şi alte 13 ţări invitate să adere la el. Prin acest document se definea scopul Scietăţii Naţiunilor care în esenţă era dezvoltarea cooperării între naţiuni, garantarea păcii şi siguranţei precum şi eliminarea războiului (4; 58) şi modul ei de funcţionare. Art. 8 prevedea că, în scopul menţinerii păcii, statele membre recunoşteau necesitatea reducerii armamentelor naţionale, în funcţie de „situaţia geografică şi codiţiile speciale ale fiecărei ţări până la minimul necesar apărării ordinii interne“.

Prin art. 10, statele membre îşi luau „îndatorirea să respecte şi să păstreze împotriva oricăror agresiuni externe integritatea şi independenţa politică existentă“. În art. 11-17 se indicau mijloacele şi procedeele aplicabile în cazul unor conflicte: folosirea arbitrajului, respectarea unui termen de 3 luni după pronunţarea sentinţei date de instanţa de arbitraj sau de către Consiliu, ruperea legăturilor economice, financiare şi a oricăror raporturi cu statul vinovat de încălcarea dreptului internaţional.

Contradicţiile din Sistemul relaţiilor internaţionale, din anii imediat următori încheierii primei conflagraţii mondiale, ca şi viziunea diferită asupra arhitecturii de securitate a principalilor actori care au fundamentat Liga Naţiunilor au făcut ca aceasta să întâmpine dificultăţi în a-şi îndeplini rolul şi misiunile. În primul rând SUA n-au ratificat actul fondator şi au încheiat separat tratate de pace cu ţările învinse din care lipseau clauzele privitoare la Ligă şi au promovat, prin Conferinţa de la Washington, propriile interese. În al doilea rând, în organizarea Ligii Naţiunilor n-au fost luate în considerare interesele statelor învinse şi ale Rusiei. Or Germania şi Rusia împreună însemnau mai mult de jumătate din populaţia Europei şi deţineau un important potenţial de putere. În problema primirii Germaniei în Ligă poziţia învingătorilor a fost diferită. Franţa a fost categoric ostilă admiterii statului german şi susţinea că acest lucru va fi posibil numai după ce acesta îşi va fi îndeplinit toate obligaţiile asumate prin tratatul de pace. SUA şi Marea Britanie doreau o integrare mai rapidă deoarece percepeau Franţa ca unica putere continentală în stare să-şi impună hegemonia în Europa şi astfel echilibrau raportul de forţe.

Germania dorea să fie primită în Ligă pe picior de egalitate cu Franţa şi Anglia. Neprimind acest statut Republica de la Weimar a denunţat şi atacat sistemul de securitate Versailles ca un „dictat“ iar Societatea Naţiunilor ca un „complot ipocrit al inamicilor Germaniei „ şi „un instrument iscusit pentru promovarea intenţiilor engleze în Europa“. (2; 70)

În momentul în care Europa îşi edifica sistemul de securitate bazat pe existenţa statelor naţionale şi principiul naţionalităţii ca element fundamental al dreptului internaţional, în spaţiul fostului Imperiu Ţarist revoluţia bolşevică propunea o altă viziune care avea la bază teoria statului social al proletariatului. Lenin a ignorat recunoaşterea la Versailles a acestor principii ca şi dreptul popoarelor oprimate din fostele imperii ţarist şi habsburgic de a-şi afirma statalitatea şi vocea în cadrul Societăţii Naţiunilor. Din această perspectivă a considerat forumul păcii drept o Internaţională Neagră destinată a conserva orânduirea burgheză. Conducătorii statului sovietic au dat o interpretare proprie principiului naţional-revoluţionar al dreptului popoarelor la autodeter­minare, favorabilă exclusiv intereselor statului sovietic. Aceştia n-au putut să se împace cu ideea că noul imperiu care se năştea a trebuit să piardă 877. 000 Km2 cu o populaţie de 26 milioane de locuitori neruşi. Aşa se explică şi declaraţia pe care Lenin a făcut-o la 15 octombrie 1920: „Când Rusia Sovietică se va întări praf şi pulbere se va alege din Tratatele da le Versailles“. (6; 356) Statul sovietic n-a recunoscut tratatele de pace care consfinţeau apariţia statelor naţionale la frontierele sale şi a acţionat în permanenţă pentru revizuirea graniţelor şi a tratatelor.

Formula rezultată după Conferinţa Păcii n-a mai putut să semene în nici un fel cu cea care a asigurat pacea continentului după Congresul de la Viena (1815) deoarece au fost eliminate din ecuaţia de securitate a continentului două mari state: Germania şi Rusia Sovietică. Secolul de pace asigurat de Congresul de la Viena s-a fundamentat pe trei piloni în egală măsură indispensabili: o pace conciliatoare cu ţara învinsă – Franţa, un echilibru de forţe şi un sentiment comun al legitimităţii. Tratatul de la Versailles nu a îndeplinit nici una din aceste condiţii. Termenii lui au fost prea împovărători pentru conciliere, dar totodată insuficient de severi pentru o subjugare permanentă. Paradoxal, vulnerabilitatea Franţei şi avansul strategic al Germaniei au fost amplificate de Tratatul de la Versailles în ciuda clauzelor lui punitive.

Înainte de războiul mondial Germania avusese vecini puternici atât în vest cât şi în est. Ea nu se putea extinde în nici o direcţie fără a da peste un stat important – Franţa, Austro-Ungaria sau Rusia. Însă după tratatul de la Versailles, n-a mai existat nici o contrapondere a Germaniei în est. Franţa slăbită, Austro-Ungaria dispărută ca actor al vieţii internaţionale iar Rusia confruntată cu frământări şi slăbiciuni interne făceau ca estul european să nu poată oferi un potenţial credibil pentru reechilibrarea balanţei de putere.

În aceste condiţii colaborarea dintre Germania înfrântă în război şi Rusia Sovietică izolată printr-un cordon sanitar a devenit necesară pentru ambele state şi a fost oficializată prin tratatul de la Rapallo (16 aprilie 1922). Se restabileau relaţiile diplomatice sovieto-germane şi se aplica principiul clauzei naţiunii celei mai favorizate în schimburile economice. Ambele state renunţau reciproc la datoriile şi reparaţiile de război. Germania a făcut din relaţiile cu URSS un instrument de presiune asupra Angliei şi a Franţei pentru a revizui tratatul de la Versailles. Ameninţând Anglia şi Franţa cu o posibilă alianţă militară cu Rusia Sovietică, Germania promitea să intre în Liga Naţiunilor numai dacă i se acorda statutul de mare putere, un loc permanent în Consiliu, conducerea şi controlul unor secţii ale acesteia şi dacă li se acordă dreptul la colonii.

Elaborarea Pactului şi disputele în jurul modului de organizare şi funcţionare a Societăţii Naţiunilor în anii 1919-1923, au fost urmate de intrarea în scena vieţii politicii internaţionale a acestui actor major în care lumea şi mai ales ţările mici şi mijlocii şi-au pus atâtea speranţe. În prima fază Liga a rezolvat probleme organizatorice şi tehnice pentru buna sa funcţionare.

Între anii 1924 şi 1929 Societatea Naţiunilor a desfăşurat o activitate laborioasă pe multiple planuri. Au fost adoptate măsuri colective pentru reconstrucţia economico-financiară a Austriei, Ungariei, Bulgariei, Albaniei şi a altor ţări. Sub egida noului organism cu vocaţie universală s-a deschis la 4 mai 1927 Conferinţa Economică Internaţională la care au participat reprezentanţii a 50 de state şi care a propus un amplu proiect de colaborare economică între ţări. Sub egida Ligii au fost depăşite şi rezolvate circa 18-20. 000 de conflicte şi litigii între state referitoare la delimitarea frontierelor, interpretarea tratatelor, diferende comerciale, economice, naţionale, militare etc. (2; 98) Prestigiul Societăţii Naţiunilor a fost întărit şi de intervenţia sa în lichidarea unor conflicte militare – între Italia şi Grecia (1925); Turcia şi Grecia (1926); Grecia şi Albania (1928); de participarea unor observatori ai statelor nemembre la probleme de interes major pentru întreaga lume ca şi prin democratizarea instituţiei ca atare. Conferinţa de la Locarno (1925) desfăşurată sub egida Societăţii Naţiunilor a oferit o perioadă de pace şi speranţă. Germania a putut fi primită, după Locarno, în Societatea Naţiunilor. De acum încolo Geneva părea să fie centrul Europei renăscute: „Concertul“ era în sfârşit cu adevărat, „în ton“, iar chestiunile internaţionale erau reglementate prin discuţii şi nu prin zăngănitul armelor (7; 54).

În această etapă, la Geneva, în afară de măsurile şi acţiunile cu un larg ecou în lumea politică şi diplomatică s-au comis şi o serie de erori de calcul şi poziţie care au dus la eşecuri. Proiectul Pactului de garanţie mutuală din 1923 nu a întrunit decât 18 voturi pentru că n-a fost semnat, datorită contradicţiilor de interese, decât de 17 din cele 50 de delegaţii care au fost prezente la dezbateri. Crearea, în anul 1924, a unui organism special pentru controlul armamentului, a comerţului cu arme şi a producţiei de muniţie n-a condus şi la stoparea cursei înarmărilor. Acesta nu avea dreptul de a efectua inspecţii, ea putea doar să ceară guvernelor informaţii despre încălcările în ceea ce priveşte armamentele, efectivele şi dotarea armatei. Comisia a fost desfinţată în anul 1927 iar sarcinile ei au fost preluate de Liga Naţiunilor, care însă n-avea nici un mijloc de verificare a modului cum erau respectate clauzele de dezarmare. (3; 252)

Prezenţa unui stat fascist -Italia- într-un concert de state democratice a fost o eroare şi a arătat unor state mici şi mijlocii că organizarea Societăţii Naţiunilor este lipsită de realism. La fel de lipsită de realism politic a fost şi înţelegerea miniştrilor de externe francez şi american – Briand şi Kellog – pentru semnarea unui tratat prin care războiul a fost scos în afara legii. Pe 28 august 1928 a fost semnat de către 15 naţiuni, cu surle şi trâmbiţe, Pactul de la Paris (cunoscut ca Pactul Briand-Kellog), prin care s-a denunţat războiul ca instrument al politicii naţionale. Americanii, britanicii şi chiar francezii i-au adus ulterior atâtea amendamente încât „tratatul a fost redus la o simplă tautologie potrivit căreia Pactul de la Paris ajuta la menţinerea păcii atâta timp cât pacea era menţinută“. (3; 254)

Contradicţiile anglo-franceze au constituit şi ele unul din factorii care au arătat în mod evident că Liga Naţiunilor şi iniţiativele sale în domeniul securităţii colective n-au şansa de a se impune în arhitectura de securitate a Europei. Anglia a dus, la Geneva, o politică inversă celei franceze în domeniul dezarmării; a militat pentru revizuirea clauzei Pactului Sovietic cu privire la menţinerea integrităţii teritoriale, ceea ce Franţa nu accepta. Anglia a angajat tratative cu Roma şi Berlinul impunând Franţei diferite sacrificii în favoarea Germaniei şi a ţărilor revizioniste.

Slăbiciunile Societăţii Naţiunilor s-au datorat şi slăbiciunilor pe care Franţa le-a avut în politica internă generate de criza politică, de dificultăţile financiare interne, de luptele dintre forţele politice de stânga, partizane ale cooperării cu URSS pentru realizarea securităţii colective şi forţele de dreapta, înclinate să aprobe ascensiunea lui Hitler în Germania ca „pavăză împotriva bolşevismului“ (2; 100)