Ana səhifə

Draft prof univ dr. Ioan Chiper


Yüklə 0.72 Mb.
səhifə4/23
tarix26.06.2016
ölçüsü0.72 Mb.
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   23

3. Sfârşitul primului război mondial şi încheierea păcii


La începutul anului 1918 ambele tabere beligerante nutreau speranţe în privinţa obţinerii victoriei. Iluziile Puterilor Centrale s-au bazat pe modificarea raportului de forţe în Est prin ieşirea Rusiei din război. Se părea că până la 1918 germanii n-au avut „…condiţii atât de favorabile unei mari ofensive pe frontul Occidental“ (10; 534). Germanii aveau superioritate în numărul diviziilor pe frontul occidental. Însă până la sfârşitul anului superioritatea va fi anulată datorită aportului de efective ale coloniilor franco-britanice (2; 397) şi a superiorităţii Antantei în tancuri, aviaţie şi alte materiale de luptă.

Desfăşurarea operaţiunilor militare ale Reichului pe frontul occidental în anul 1918 va demonstra însă încă odată că avertismentul generalului Vernois, potrivit căruia în război doi plus doi nu fac întotdeauna patru, era justificat. În fapt, proiectele germane pentru campania din anul 1918 au fost „calcule de aventurieri“ (2; 404), deoarece Anatanta, cu ajutorul SUA, era capabilă să obţină victoria, iar germanii şi-au supraevaluat capacitatea militară. Timp de trei luni Puterile Centrale au câştigat numeroase bătălii de ordin tactic, dar nu şi războiul. În martie a început „bătălia Kaizerului“ de la Amiens care, potrivit planurilor germane, trebuia să fie ultima pe frontul de vest, însă a fost stopată la 5 aprilie 1918 şi a costat armata germană nu mai puţin de 160. 000 morţi. A doua ofensivă declanşată imediat în sectorul trupelor britanice n-a avut nici ea mai mult succes.

Pe Frontul de est datorită ieşirii Rusiei din război situaţia era sub controlul armatelor Puterilor Centrale. Acestea vor avansa adânc pe teritoriul Imperiului Ţarist în descompunere şi păreau că se îndreaptă spre victorie.

Evenimentele din martie-aprilie 1918 de pe frontul Occidental au arătat Antantei că problema unui comandament unic era de importanţă vitală pentru coordonarea acţiunilor militare. Preşedintele Clemenceau a reuşit să-l impună, la conferinţa anglo-franceză din 25 martie 1918 pe generalul Ferdinand Foch comandant suprem al frontului aliat (11; 31-34). Pe de altă parte, participarea americanilor la război a devenit efectivă şi, în iulie 1918, 20 de divizii – ce însumau peste 1 milion de oameni – comandate de generalul Pershing au fost gata să intre în acţiune. În aceste condiţii, a doua bătălie de pe Marna (iulie 1918) marchează o cotitură în desfăşurarea războiului. Ofensiva comandată de Foch a fost prima mare întâmplare „urâtă“ care, aşa cum recunoştea şi Ludendorff a deschis drumul înfrângerilor germanilor şi a victoriilor pentru Antantă (9; 164). Începând cu 8 august 1918 Foch – devenit între timp mareşal – a declanşat o serie de atacuri care au respins trupele germane până pe „linia Siegfried“.

La sfârşitul lunii septembrie pe Frontul balcanic se produce o catastrofă pentru germani. Bulgaria a semnat armistiţiul şi trupele aliate ajung la Dunăre. Acest eveniment a ridicat probleme grave germanilor şi aliaţilor pentru că punea sub semnul întrebării şi perspectiva pe celelalte fronturi. Totuşi în luna octombrie trupele germane au reuşit să evite o catastrofă militară rezistând atacurilor aliate mai ales în Flandra şi Aragonne dar nu pot, totuşi, să păstreze „linia Seigfried“ şi se retrag pe poziţii pe linia fluviului Meuse. Lucru pe care nu l-a putut evita armata austro-ungară pe frontul italian unde a suferit o gravă înfrângere la Piave din partea armatelor comandate de generalul Diaz (octombrie 1918). Austro-Ungaria îşi trăia ultimele zile. Peste puţin timp, ca şi Turcia de altfel, urmând exemplul Bulgariei, Austro-Ungaria a semnat armistiţiul.

La 5 noiembrie germanii, la capătul puterilor, s-au retras pe un front care trecea prin Antuerpen-Bruxelles-Charleroi-Mezieres. Aliaţii erau pe cale de a declanşa noi atacuri, printre care o ofensivă în Lorena. Germanii însă îşi epuizaseră resursele umane şi materiale, nu mai aveau forţe capabile să opună o rezistenţa serioasă inamicilor lor (2; 412). În acest timp Germania se găsea şi în pragul prăbuşirii economice datorită lipsurilor şi dezorganizării producţiei. Germania, lipsită de aliaţi, nu mai avea alternativă fiind imperios necesar să ceară Antantei armistiţiul şi să accepte condiţiile acesteia.

La 7 noiembrie 1918, la cererea Marelui Cartier General, politicianul Mathias Erzberger s-a deplasat „înarmat“ cu un steag alb, la Compiègne, pentru a semna armistiţiul. Împăratul Wilhelm II se adresează preşedintelui SUA Wilson cerând un acord pe baza celor Paisprezece puncte. Însă preşedintele american a cerut Kaiserului să constituie mai întâi un guvern pe baze parlamentare. În faţa acestei situaţii Wilhelm l-a însărcinat pe prinţul Max de Bade să formeze un guvern compus din reprezentanţii tuturor partidelor. Două zile mai târziu (9 noiembrie) a izbucnit revoluţia la Berlin care proclamă republica. Prinţul Max de Bade predă puterea socialistului Ebert. Pe 11 noiembrie 1918, în timp ce Kaiserul se refugiază în Olanda, guvernul noii Republici germane a semnat armistiţiul. Obţine, totuşi, din partea aliaţilor permisiunea ca armata germană să se retragă în Germania pentru a luptă împotriva ameninţării revoluţiei comuniste. Pentru a parcurge drumul până la Marna şi înapoi armatei germane i-au fost necesare 51 de luni de zile.


Bibliografie


  1. Holbsbawm, Eric, Secolul extremelor, traducere de Anca Irina Ionescu, Bucureşti, 1994.

  2. Popa, N. Mircea, Primul război mondial. 1914-1918, Bucureşti, 1979.

  3. Poincarè, R., Au service de la France. Neuf annees dessauvenirs, vol. IV, Paris, 1926.

  4. Kissenger, Henry, Diplomaţia, traducere din limba engleză: Mircea Ştefancu, Radu Paraschivescu, Bucureşti, 1998.

  5. România în anii primului război mondial, vol. I, Bucureşti, 1987.

  6. Jacqnes, Droz, Les causes de la premiéere querre mondiale. Essai d’historiographie, Paris, 1973.

  7. Milza Pierre, Serge Berstein, Istoria secolului XX. Sfârşitul lumii europene. (1900-1945), tradu­cere Marius Ioan, Bucureşti, 1998.

  8. Hard Lidell B. H., Stratégie, Wiesbaden (f.a.).

  9. Ludendorff. Erich, Conduite de la guerre et politique, Paris, 1922.

  10. Renouvin Pierre, La crise européenne et la premiere guerre mondiale, (1904-1918), Paris.

  11. G. Clemenceau, Măreţia şi amărăciunile unei victorii. Memorii, Bucureşti (f.a.).

CREAREA SOCIETĂŢII NAŢIUNILOR ŞI ROLUL ACESTEIA ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE INTERBELICE

După fiecare conflict major, de regulă, învingătorii au imaginat şi au impus lumii o formulă de organizare a păcii care la rândul ei a determinat o arhitectură a graniţelor şi a generat o suită de instituţii politice şi politico-militare care să asigure securitatea.

Analizând acest aspect istoricul Gh. I. Brătianu ajungea la concluzia că în istoria universală „două sunt formulele pe care le vom întâlni din timpurile cele mai vechi până în pragul actualităţii“ (1; 9). Acestea au alternat în funcţie de filozofia care a dominat la un moment dat principiile şi normele care erau acceptate pentru comportamentul statelor în relaţiile internaţionale. Definind cele două formule, Gh. I. Brătianu aprecia că „una este formula organizării păcii prin ierarhie, prin precumpănirea mai mult sau mai puţin accentuată, mai mult sau mai puţin radicală a unei puteri, a unui stat, cealaltă este formula organizării păcii prin federaţiune, prin înţelegere între mai multe state, între mai multe puteri care caută pe un principiu de paritate să organizeze viaţa popoarelor“ (1; 9). Înfrângerea Puterilor Centrale în toamna anului 1919 a impus forţelor Antantei şi puterilor asociate adoptarea unei formule de organizare a păcii în Europa şi în lume.


1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   23


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©atelim.com 2016
rəhbərliyinə müraciət