Congresului naţional al îNVĂŢĂtorilor/ institutorilor din românia şi al

La 1 aprilie 1923, îşi începe activitatea Biblioteca pedagogică judeţeană, care cuprinde opere ale pedagogilor români şi străini precum şi volume din diferite domenii înrudite cu pedagogia: psihologia, filosofia, critica literară şi pedagogică, sociologia, alături de reviste cu profil pedagogic. Până la ordonarea bibliotecii în localul Casei învăţătorului, ea funcţiona la două şcoli primare din oraş cu un număr de 363 de cărţi, la care se adaugă reviste, diplome, registre vechi şi tablouri istorice. Fondul acesta, rămas de la vechea bibliotecă, s-a mărit datorită contribuţiilor benevole ale membrilor Asociaţiei şi banilor proveniţi din organizarea, în 1921, a unui festival al învăţătorilor. În anul 1932, toate depozitele de cărţi pedagogice sunt adunate la Casa învăţătorului, formându-se o unitate care cuprinde 982 de volume. În 1933, revizorul D. Olariu donează bibliotecii manuscrisele profesorului Petru Pipoş. Un an mai târziu, Comitetul central al Asociaţiei învăţătorilor ia hotărârea de a reamina activitatea celor 12 biblioteci pentru cercurile culturale din Comlăuş, Hălmagiu, Nădlac, Sebiş, Bârzava, Cermei, Şepreuşm Zărand, Dorobanţi, Chişineu Criş, Săvârşin şi Vărădia. Anual, 3% din cotizaţiile membrilor Asociaţiei se alocă pentru mărirea fondului de cărţi, aşa că, la încetarea activităţii (1945), biblioteca centrală avea 1 088 volume.

„Tinerii dascăli” scot, începând cu 1 iunie 1929, un organ săptămânal pentru apărarea intereselor învăţătorilor, sub redacţia lui Ion Jelecutean, numit „Gazeta învăţătorilor”. Scopul gazetei era să „servească interesele şi nevoile breslei noastre învăţătoreşti”, ca şcoala să devină „un laborator de gândire românească”, deoarece numai aşa contribuie la „întărirea izbândei naţionale”. Datorită străduinţelor acestui organ al învăţătorilor, se impulsionează activitatea organizaţiei mai ales în direcţia perfecţionării şi solidarităţii. În fiecare număr, D. Olariu se ocupă de Problema şcolii de copii mici şi de Predarea scris-cititului în primară. Vom găsi în puţinele pagini ale colecţiei numele lui Vasile Goldiş, Teodor Mariş şi Gh. Ciuhandu precum şi desele intervenţii ale profesorului universitar Gh. Dima referitoare la Pregătirea superioară a învăţătorilor.

Analizând programul revistei, reţinem necesitatea imperioasă a perfecţionării pedagogice a învăţătorilor prin cunoaşterea celor mai alese lucrări ce tratează chestiuni din sfera educaţiei. Dintru început, Teodor Mariş, publicând Contribuţiuni la pedagogia românească în urma efectuării unor Examene antropometrice ale copiilor din judeţul Arad, va orienta revista spre conturarea unui schelet al unei pedagogii româneşti, bazată pe cunoaşterea psiho-fiziologică a copiilor. În afara lui T. Mariş, asemenea măsurători antropometrice, efectuate după scara lui Binet şi Simon, vor fi întreprinse şi de alţi învăţători: Petru Şerban (Determinarea maturităţii copilului pentru începutul şcolarităţii), Gh. Moţiu (Cunoaşterea copiilor), Octavian Dubenski (Însemnări în legătură cu studiul individualităţii), Ioan Stana (Rezultatul testului de memorie), Ion Blăgăilă (Teste pentru inteligenţă şi memorie), I. Vîrtaci (Cum se cunosc copiii), I. Marinescu (Modeste contribuţiuni pentru determinarea memoriei) etc. Aceste articole denotă interesul pe care-l manifstau învăţătorii pentru cunoaşterea particularităţilor psihice ale copiilor şi pentru organizarea unor acţiuni educative psihicului infantil.

Revista publică articole de metodică, planuri de lecţii practice, dezbate manualele, analizează programe analitice, publică recenzii de cărţi şi, mai ales, informează cititorii asupra noutăţilor din cercetarea pedagogică: şcoala activă, metoda centrelor de interes, regionalismul educativ etc. Ca o reacţie împotriva sistemului tradiţional de educaţie, bazat pe „metoda pasivă, mehanică şi abstractă” se comentează noul tip de şcoală, numită activă, care, îndepărtând vechile metode, va pune în funcţiune „toate resorturile sufleteşti ale copilului, sprijinindu-se pe curiozitatea şi spontaneitatea spiritului elevilor”. Actualitatea şcolii active rezidă în aplecarea firească spre încadrarea şcolii în viaţă şi legarea ei de practică. Şcoala activă sau şcoala vieţii are la bază principiul respectării independenţei şi libertăţii copiilor adică „la predarea materialului să se lase elevilor posibilitatea de intuiţie, libertate cât mai multă în gândire, conversare, activitate şi lucrare neforţată”. Apelându-se la respectarea spontaneităţii copiilor, a spiritului de iniţiativă şi creaţie, educaţia în spiritul şcolii active permite evidenţierea înclinaţiilor personale, descifrarea individualităţii copilului, promovând orientarea elevului spre o profesiune potrivită cu dotaţiile şi înclinaţiile sale. Vom găsi în revistă intervenţiile teoretice ale lui E. Tigu (Şcoala activă), A. Blăgăilă (Intuiţia în şcoala activă), Fl. Stănică (Activitatea liberă a elevului), Petre Zoţiu (Cum putem aplica în şcoala primară cele patru principii ale şcolii active), Vişan I. Nicolae (Şcoala de ieri şi şcoala de azi), Gh. Rediş (Colonii şcolare şi şcoli în aer liber) etc.

Până la moartea animatorului revistei, profesorul T. Mariş, în decembrie 1935, aceasta a fost o publicaţie prin excelenţă pedagogică, găzduind în paginile sale lucrări de istoria pedagogiei (Valoarea de actualitate a pedagogiei lui dr. Giorgiu Popa, de T. Mariş), despre noile curente în pedagogia contemporană, cercetări pentru cunoaşterea copilului (Modeste contribuţiuni pentru determinarea memoriei, de T. Mariş), planuri de lecţii model, experienţe pedagogice, opinii critice asupra programelor de învăţământ. Se vor scoate numere speciale pentru aniversarea lui Spiru Haret şi Petru Pipoş. Pe lângă comunicările oficiale al Asociaţiei şi Revizoratului, revista se ocupă de recenzarea unor cărţi şi reviste, având predilecţie pentru acele apariţii editoriale care sunt în spiritul noilor curente pedagogice.

După încetarea din viaţă a lui Teodor Mariş, „Şcoala Vremii” este dirijată de Eugeniu Spinanţiu şi secretarul de redacţie. Ion Blăgăilă. Începând cu anul 1936, continuatorii vor lupta din răsputeri să respecte drumul început de către fondatori pentru „înfăptuirea unei pedagogii româneşti, pe baza studiului copilului român şi prin aplicarea unei psihologii ştiinţifice în cercetările ce se întreprind”¹³. Publicaţia va apare cu o machetă schimbată, având următoarele rubrici: pedagogie teoretică, observaţiuni şi experienţe pedologice, pedagogie practică, diverse, cărţi şi reviste. De la număr la număr, revista ia aliura unei publicaţii pedagogice teoretice, partea aplicativ-practică fiind înlocuită cu rubrica Criticism literar pedagogic. Ca noutăţi, putem aminti pledoaria care se face literaturii pentru copii şi atenţia sporită acordată învăţământului preşcolar. Tot la capitolul noutăţi includem şi traducerile din conferinţele Mariei Montessori (Copilul, tatăl omului, Copilul la lucru) şi din Maurice Garçon (Copiii teribili). Între timp „Şcoala Vremii” a mai avut redactori pe R. Ponta, I. D. Ungureanu şi Gh. Moţiu. Revista îşi încetează apariţia în iunie 1947.

În cei 18 ani de apariţie, „Şcoala Vremii” a militat pentru ridicarea nivelului calitativ al învăţământului arădean, formând în jurul ei o şcoală de iniţiere în gândirea pedagogică şi didactică. După o primă perioadă în care paginile revistei gemeau de experimentări asupra individualităţii copilului, s-a trecut la o a doua în care experimentările au primit un suport teoretic, pentru ca în final, revista să se ocupe (nu în exclusivitate) de metodologia aplicării în practică a cuceririlor pedagogice anterioare. Presa pedagogică a cadrelor didactice din şcolile primare ale judeţului Arad a avut un dublu efect asupra învăţătorilor: îi iniţia în activitatea de cercetare şi le lărgea orizontul pedagogic, familiarizându-i cu ideile progresiste ale pedagogiei româneşti şi străine. Ea difuza în cele mai îndepărtate cătune cercetările noi şi date despre evoluţia învăţământului primar, mărind interesul pentru chestiunile de perfecţionare metodică şi didactică.

Cercurile culturale din secţiile Asociaţiei îşi fac singure programul de şedinţe, dar vor fi obligate, prin circulare, să trateze anumite teme: Învăţătorul şi politica, Psihologia poporului român dedusă din scrierile lui Creangă, Importanţa pedagogică a jocurilor sau să se susţină lecţii practice cu teme dinainte anunţate: Drepturile şi datorinţele politice şi civile, Mircea cel Mare şi războaiele cu turcii ş.a. Învăţătorii aleg, pentru şedinţele cercurilor culturale, subiecte din toate specialităţile: Flora şi fauna (Arad), Mecanica corpurilor (Buteni), Regula de trei simplă (Ineu), Cubul (Bocsig), Apullum (Arad), Rădăcina plantelor (Pâncota), sau chiar se renunţă la prelegeri în favoarea lecţiilor practice (Arăneag). Se observă, mai ales până în 1933, că temele pedagogice predominau în activitatea cercurilor, din acest punct de vedere lipsind un spirit coordonator în alegere: Educaţia popoarelor orientale, Pricipiiile lui Herbart şi Rein, Reformatori contemporani ai învăţământului românesc, Educaţia voinţei, Educaţia estetică, Scris-cititul după metoda ideo-vizuală a dr. Decroly, Rolul femeii în societate, Metode pentru studiul copilului etc. Ca o coordonată pedagogică a şcolii timpului se milita pentru o educaţie funcţională, adică aranjarea materiei de învăţământ după centrele de interes preconizate de dr. Decroly şi predată în conformitate cu principiile şcolii active. Programele analitice trebuie să se adapteze la viaţa locală prin cunoaşterea copiilor din diferite ţinuturi ale ţării.

Din proprie iniţiativă, Asociaţia judeţeană arădeană deschide cursurile de vară la Arad pentru învăţătorii judeţului, în 7 iulie 1937. În ele se prezentau cicluri unitare de prelegeri, menite să asigure o cultură superioară învăţătorilor. Conferinţele sunt însoţite de demonstraţii practice. La sfârşitul celor 15 zile se organizau lucrări de seminar.

3. Activitatea culturală. Necesitatea ridicării vieţii culturale şi morale a poporului din satele noastre, imediat după primul război mondial, a devenit o cerinţă de primă importanţă. După unirea din 1918, s-a pornit un curent de culturalizare a maselor ţărăneşti în care erau antrenaţi toţi factorii care puteau să contribuie la realizarea unei educaţii permanente. Nevoia de promovare intensivă a culturii şi civilizaţiei era cerută şi de circulaţia unor curente contradictorii, vânturate de diverşi politicieni în campanii electorale. Formele prin care învăţătorii acţionau pentru atragerea mulţimii în cercul democratic al culturalizării sunt variate, mergând de la organizarea unor festivaluri culturale până la cercetarea vieţii spirituale şi materiale ale satului. Se încerca să dezvolte interesul pentru ridicarea sufletească a poporului şi să accentueze studiul culturii naţionale. Dubla menire a învăţătorului, de a face educaţie pedagogică şi culturală, a făcut ca în munca sa să realizeze o permanentizare a educaţiei la nivelul tuturor vârstelor, activitatea lui educativă fiind susţinută în mod activ de masa de cetăţeni din mediul rural.

Activitatea de culturalizare se realizează la nivelul fiecărei unităţi a colectivităţii umane, de către fiecare învăţător – în funcţie de avânt, bunăvoinţă şi talent – răspunzând preocupărilor generale şi diferenţiate ale ţăranilor în funcţie de activitatea lor, de viaţă şi societate. Larga instruire a populaţiei rurale reprezintă o necesitate naţională la care, în virtutea unor fireşti simţăminte, contribuia orice intelectual, dornic să inculce o cultură românească, să difuzeze în mase valorile materiale şi spirituale create de acest popor de-a lungul istoriei sale.

Odată cu înfiinţarea cercurilor culturale, extinderea şi intensificarea culturalizării maselor populare din mediul rural, mai ales, va deveni o sarcină morală şi civică a fiecărui învăţător. El devine un factor educativ al progresului social, polarizând şi răspunzând de propaganda unui conţinut de idei subordonate dezideratelor maselor şi de înrădăcinare în viaţă a unor principii etice sănătoase pentru a putea înţelege esenţa tendinţelor ce conturează societatea românească modernă. Şedinţele publice ale cercurilor culturale se organizau cu scopul de a realiza „educarea şi cultivarea lcouitorilor din mediul în care trăiesc membrii corpului didactic primar, prin cultivarea sentimentelor frumoase şi îmbogăţirea minţii lor cu cunoştinţe populare, urmate de programe artistice, festivaluri, serbări de codru şi câmpeneşti”.

În conferinţele populare, susţinute de către învăţători, dar şi de alţi intelectuali ai satelor, se comentau subiecte, luate din viaţa cotidiană, presupuse a-i interesa pe locuitori. În circulara ministerului de înfiinţare a cercurilor culturale se fixează subiecte de importanţă generală care pot fi tratate în orice parte a ţării: frumuseţileşi bogăţia pământului românesc şi vechimea lor, creşterea copiilor în primii 5 ani, foloasele învăţăturii pentru orice locuitor, foloasele învăţăturii pentru fete, luxul la sate, munca şi economia, igiena locuinţei, paza de bolile molistitoare, superstiţiile şi ajutorarea aproapelui. Se recomandă alegerea unor subiecte de interes local, considerate că „vor lăsa urme cu folos” în nevoile de toate zilele, folosindu-se exemple vii, luate din colectivităţile umane. În faţa poporului adunat, învăţătorul făcea expuneri, pe înţelesul tuturor, despre cultura poporului român şi eroii săi, despre metode şi procedee bune de cultivare a pământului, despre viciile şi patimile care macină sufletul neştiutorului, într-un cuvânt se vor comenta şi oferi sfaturi practice, medicale, profesionale şi etice. Vom găsi destule dizertaţii populare cu caracter patriotic, care se opresc asupra răspândirii culturii poporului român: Adunarea naţională din 1848 de pe Câmpia Libertăţii (Arad), Frumuseţile şi bogăţiile pământului românesc (Nădab), Ţara şi poporul român, Cultura ardeleană (Chişineu Criş). Suficient de mulţi conferenţiari tratează despre combaterea superstiţiilor (Vrăjitoriile – Sebiş) şi a viciilor omeneşti: lene, fumat, beţie, furt: Stârpirea moravurilor rele din popor (Pâncota), Alcoolismul (Pâncota, Apateu, Sebiş, Arad), Despre bolile molipsitoare (Arad, Gurba, Mândruloc, Bocsig, Ineu), Lenea şi risipa (Gurahonţ), Combaterea luxului (Pâncota). În alte prelegeri populare se dau sfaturi gospodăreşti: Creşterea animalelor de casă (Pecica), Importanţa meseriei, industriei şi comerţului (Tauţ), Despre albinărit (Păuliş), Rolul păsărilor şi nimicirea insectelor, Însemnătatea pădurilor (Gurahonţ). O bună parte din dizertaţii au un caracter moral-educativ: Educaţia în familie (Apateu), Şcoala şi familia (Ineu), Creşterea viitoarelor mame (Tauţ), Viaţa şi legile ei (Sebiş), Importanţa învăţăturii la fete (Sebiş), Ai carte, ai parte (Bocsig), Influenţa cântului asupra sufletului omenesc (Covăsânţ), Importanţa corurilor la sate (Sebiş).

Interesul stârnit de subiecte a atras populaţia rurală la astfel de întruniri, adevărate „sărbători populare”. Activitatea cultural-educativă viza direct educaţia locuitorilor, a copiilor, mamelor, fetelor, în special a tineretului, fiind orientată împotriva mentalităţilor înapoiate, a concepţiilor retrograde şi mistice. Având în vedere şi promovarea unei educaţii patriotice, acţiunile culturale au sensibilizat colectivitatea umană faţă de valorile culturale autentice, faţă de mediul înconjurător, faţă de ţara în care trăieşte. Asemenea conferinţe, emanaţii ale preocupărilor oamenilor, au completat dezideratul cuprinderii tuturor membrilor societăţii în neîntreruptul proces al educaţiei permanente în conformitate cu cerinţele generale ale societăţii şi particulare ale diferitelor categorii de oameni.

Conferinţele publice erau urmate de programe artistice susţinute de către şcolari sau tineri ai satului, numite şezători şcolare sau populare. Menirea lor era să îndrepte tinerimea şcolară, adulţii şi părinţii lor spre „o cale morală şi patriotică”. Programele şezătorilor cultural-artistice cuprindeau cântece naţionale, recitări, monoloage, dialoguri şi piese de teatru. De exemplu, în localitatea Neagra-Sebiş s-a prezentat piesa Pocăitul, iar la Bocsig Piatra din casă de Vasile Alecsandri. Încasările rezultate în urma acestor întruniri populare festive aveau o destinaţie culturală: se cumpărau cărţi pentru biblioteci, se ridicau lăcaşuri de cultură, şcoli, se organizau excursii şcolare. Cercul cultural din Nădlac foloseşte banii pentru augmentarea fondului de construcţii şcolare, dorind să zidească o şcoală în „cutareva comună săracă din judeţ sub denumirea de şcoala nădlăcanilor”. Alte centre culturale folosesc banii pentru îmbrăcarea copiilor săraci sau creşterea fondului orfanilor.

Activitatea culturală educativă a învăţătorilor s-a îmbogăţit, începând cu luna mai 1936, prin înfiinţarea Corului Asociaţiei învăţătorilor, care cu prilejul adunării generale din acelaşi an va da primul concert coral, cuprinzând lucrări muzicale din creaţia lui Ion Vidu, Trifon Lugojan, Filaret Barbu ş.a. Corul cuprinde învăţători din tot judeţul, repertoriul fiind învăţat acasă, în vederea concertelor făcându-se doar câteva repetiţii generale iniţiale.

Cunoaşterea realităţii sociale artistice şi istorice ale localităţii reprezintă o altă formă de culturalizare. Asociaţia pretinde şcolilor să adune material folcloric, etnografic şi istoric pentru întocmirea de monografii ale localităţilor respective. Cu obiectele adunate se organizau muzee săteşti (Beliu, Pecica, Ineu, Săvârşin), iar materialul folcloric strâns era valorificat în programele serbărilor populare ori publicat (în 1939 o învăţătoare din Şicula publică în revista Asociaţiei 5 bucăţi folclorice, culese din satele unde a funcţionat).

Spre sfârşitul anului 1944, un comitet de iniţiativă format din învăţători, face un apel²¹ către toţi membrii corpului didactic, părinţii elevilor, pentru a se constitui în Asociaţia Prietenii educaţiei. Scopul ei era „desăvârşirea tineretului prin educaţie”. Copilul şi tineretul, în general, vor fi crescuţi în „cultul binelui, adevărului, dreptăţii, libertăţii şi frumosului. Onoarea sa de om şi integritatea caracterului vor forma temelia educaţiei viitorului cetăţean, chemat a trăi într-o lume mai bună, mai înfruţită.

Având în vedere formarea unei şcoli populare care să dea societăţii tineri iubitori de pământ, de popor şi de ţară, Asociaţia învăţătorilor a luptat să asigure membrilor săi o pregătire generală a satului şi să câştige o autoritate în stare să constituie un sprijin pentru revendicarea pretenţiilor materiale. Învăţătorul, pe baza formaţiei profesionale, a atras în sistemul şcolar acţiunea de instruire a poporului, asigurând acestuia o educaţie naţională, morală, pedagogicvă, artistică şi economică. Perspectiva istorică asupra activităţii acestei organizaţii oferă posibilitatea de a vedea în realizările ei acte nobile în răspândirea problemelor noi de pedagogie, de educare a adulţilor şi de veghere la păstrarea drepturilor membrilor corpului didactic primar.

VIOREL DOLHA

Preşedintele Asociaţiei Învăţătorilor din Judeţul Arad

În Arad, unde funcţiona cea mai veche preparandie românească, omul providenţial şi care a avut la inimă cauza şcolilor şi învăţătorilor a fost Vicenţiu Babeş (membru fondator al Academiei Române). El adună învăţătorimea din eparhie în 20 aprilie 1872, în săptămâna luminată şi constituie ,,Reuniunea Învăţătorilor Români Greco - Ortodocşi din Dieceza Aradului’’ fiind ales preşedinte.

Asociaţia dorea un organ de presă al ei care să răspândească rezoluţiile adunărilor generale sau districtuale. Gheorghe Popa întemeiază la 22 mai 1877 revista învăţătorilor ,,Minte şi inimă’’ avându-l redactor responsabil pe învăţătorul Ion Cioară. Această primă publicaţie a corpului învăţătoresc a remarcat unele deficienţe ale învăţământului, a suplinit şi lipsa manualelor, a tratat probleme din domeniul agriculturii, ştiinţei şi industriei pentru a contribui la luminarea poporului. În articolul program se face apel către învăţători cerându-le să se lumineze unii pe alţii şi să se ajute împărtăşindu-şi din experienţa lor. Publicaţia a apărut un an de zile şi din paginile ei nu au lipsit planurile de lecţii şi îndrumările metodice.

Învăţătorii din comitatele Arad, Bihor, Bichiş, Cenad, o parte din comitatele Timiş, Torontal, Hunedoara şi Caraş-Severin erau cuprinşi în această reuniune care se străduia să ridice prestigiul scăzut al învăţătorului şi starea sa materială. În 1890, tot în joia luminată se reorganizează lăsând afară pe bănăţeni şi pe cei din vicariatul Oradiei.

În 29 septembrie 2002 (într-o aceeaşi zi, în 1919, s-a ales numele pe care îl poartă asociaţia), la adunarea generală s-a constatat că au aderat un număr de 264 învăţători, identic cu numărul membrilor de la întemeierea din 1872.

Atâtea coincidenţe fericite obligă şi la o activitate similară cu a înaintaşilor. De aceea s-a trecut la angajarea învăţătorilor în departamentele funcţionale ale asociaţiei: fond documentar şi informativ, formare profesională (cercetare, stagii de formare, alternative educaţionale), relaţii (relaţii cu instituţii şi autorităţi, solidaritate, loisir), imagine şi informaţie (publicarea lucrărilor, o nouă serie a revistei, relaţie cu presa), departamentul pentru cultură şi departamentul juridic şi patrimoniu.

Conform noului statut Asociaţia Învăţătorilor din Judeţul Arad este ,,subiectul de drept constituit de învăţătorii din judeţul Arad care pun în comun şi fără drept de restituire contribuţia materială constând în cotizaţia statutară, cunoştinţele sau aportul lor în muncă pentru realizarea scopului asociaţiei, a unor activităţi în interes general, profesional, comunitar şi în interesul lor personal nepatrimonial” . Are ca scop ,,cultivarea spiritului de solidaritate, ridicarea prestigiului şcolii şi învăţătorului şi promovarea intereselor morale, sociale şi materiale ale membrilor. Asociaţia va căuta parteneriatul instituţiilor publice în promovarea obiectivelor sale, obiective prin excelenţă de interes public’’.

Nu puţine au fost proiectele pe care AÎA le-a demarat sau la care a fost parteneră de la reînfiinţare:

Proiectul privind iniţierea în scris-cititul limbii române a etnicilor români de peste hotare a atras parteneriatul autorităţilor locale arădene şi am avut largul concurs al IŞJ, universităţilor arădene, MAE, bibliotecii judeţene, episcopiei, eparhiei Felnac, fundaţiei Humanitas, editurilor care au sponsorizat acţiunea. S-au atras 11 250 000 lei pentru susţinerea primei biserici româneşti din Timocul sârbesc.

În proiectul ,,Accesul la educaţie al grupurilor dezavantajate cu focalizare pe rromi’’, un proiect de anvergură al IŞJ Arad, al autorităţilor publice arădene şi cu finanţare europeană, AÎA este un partener important la care 12 învăţători au dovedit profesionalism.

AÎA s-a solidarizat cu Congresul Învăţătorilor din Republica Moldova în demersul de apărare a limbii şi istoriei românilor din Basarabia şi Transnistria, a propus o variantă de unire a celor două state româneşti, a protestat în presă şi în faţa primăriei împotriva lipsei drepturilor naţionale pentru românii din Bulgaria şi Timocul sârbesc.

Colaborarea cu Universitatea Aurel Vlaicu şi Universitatea de Vest Vasile Goldiş s-a materializat prin editarea de lucrări de specialitate în parteneriat şi prin apariţia de articole despre AÎA în publicaţiile universităţilor.

Ministerul Afacerilor Externe a apreciat printr-o adresă iniţiativele AIA.

Avem un protocol de colaborare cu CJAPPA şi s-au derulat câteva acţiuni împreună.

Cu Biblioteca Judeţeană avem deasemenea acţiuni comune.

De Ziua Învăţătorului AÎA a oferit o vizionare gratuită a unei piese de teatru pentru învăţători şi familiile lor.

Am ţinut contactul cu sindicatele arădene din învăţământ.

Am fost primii din ţară care am semnalat în presă că dublarea salariilor din învăţământul preuniversitar trebuie să fie consecinţa firească a dublării salariilor în cazul universitarilor.

Apariţia publicaţiilor asociaţiei ,,Qvo vadis”, ,,Minte şi inimă”, ,,Şcoala vremii,, şi ,,Anuarul Învăţământului primar arădean” este una din importantele reuşite ale noastre. Colectivul de a făcut ca să fim printre puţinii învăţători din ţară care au publicaţiile lor în care îşi pot prezenta realizările şi preocupările profesionale, atitudinile faţă de ceea ce ne înconjoară.

Din vacanţa de Paşte 2006 avem un membru de onoare al AIA în persoana domnului Jacques Faugeroux asistent al Ambasadei Franţei la Bucureşti, expert al MedC, şeful proiectului ,,Educaţie pentru informaţie în mediul rural defavorizat,,. Acesta s-a aflat în Arad şi la Ineu onorând cu prezenţa stagiul de formare Freinet de la Ineu. Ne-a trimis pentru numerele următoare ale revistei noastre articole interesante.

Profesor DORU BOGDAN

Liceul Pedagogic „Dimitrie Ţichindeal” Arad

PREPARANDIA DIN ARAD (1812)
„Multe veacuri au trecut / Şi încă aşa şcoală Românii nu au avut” (Dimitrie Ţichindeal)

Le-a fost dat românilor, ca popor, să plângă cu un ochi şi să se bucure cu celălalt, dar rareori, ca să nu spunem niciodată, cu amândoi deodată, să se bucure, nu le-a prea fost dat. Ar putea fi această afirmaţie o particularitate esenţială a portretului psiho-istoric al românilor, cărora savantul istoric Vasile Pârvan le-a surprins acea „melancolie optimistă”, ca notă definitorie a destinului lor.

Anul 1812, privit din perspectivă românească argumentează pe deplin afirmaţiile de mai sus. În primăvara anului 1812, mai precis la 16 mai, în urma tratatului de pace de la Bucureşti ce a încheiat războiul ruso-turc 1806-1812, românii plâng şi trăiesc tragedia răpirii sfintei Basarabii de către Rusia Ţaristă cu acordul inadmisibil al unui Imperiu Otoman ajuns la starea de „omul bolnav al Europei”.

În toamna aceluiaşi an 1812, respectiv în 3/15 noiembrie – Duminica, în sfânta biserică catedrala ortodoxă română aflată atunci pe locul actualului Colegiu Moise Nicoară, se săvârşea, în prezenţa episcopului Paul Avacumovici, a notabilităţilor oraşului Arad şi a multor români, aproximativ peste 1000, oficierea inaugurării festive a Preparandiei din Arad. Aşadar, românii bănăţeni şi bihoreni şi nu numai ei însoţesc, în acelaşi an, 1812, lacrima fraţilor basarabeni cu bucuria unei mari izbânzi istorice cu valoare de primat cultural românesc.

Înfiinţarea la Arad a celei dintâi şcoli în limba română pentru pregătirea învăţătorilor şi a preoţilor (până în 1822 când se va înfiinţa vestitul seminar teologic român, gândit şi dorit de Dimitrie Ţichindeal) a însemnat ridicarea Aradului şi prin el a întregii zone extrem vestice a spaţiului românesc la statutul de centru cultural, focular al luminării minţii şi zidirii inimilor româneşti la tăria crezurilor de libertate , unitate şi fericire. Între motivaţiile care pot fi detectate, ca premise ale înfiinţării Preparandiei în Arad şi nu în altă parte pot fi invocate: existenţa aici a centrului eparhial, a centrului Episcopiei ortodoxe române care cuprindea actualele judeţe Arad, Timiş, Caraş-Severin şi o bună parte din Bihor, chiar judeţele Bichiş şi Cenad, azi în Ungaria; de asemenea în această zonă a Aradului exista o compactă comunitate românească organizată şi activă, ataşată şi sensibilă valorilor şi idealurilor de dezrobire şi propăşire spiritual-culturală.

Înfiinţarea la Arad a „Înaltei şcoli pedagogice a naţiunii valahe”, dincolo de determinaţiile contextualităţii politico-istorice specifice Imperiului Austriac, conforme cu politica monarhului luminat de a-şi asigura continuitatea vieţii statal imperiale, ameninţată de „viforul eliberator” napoleonian, a exprimat, indubitabil şi dreapta răsplată cuvenită românilor din partea împăratului Francisc I pentru jertfa lor întru apărarea şi salvarea tronului probată de Dimitrie Ţichindeal cel care în 2 decembrie 1805 în calitate de preot militar însoţea pe soldaţii săi, români, în bătălia de la Austerlitz sau de Moise Nicoară şi fraţii săi români din părţile Aradului şi Giula (localitatea sa natală) care au luptat în bătăliile de la Jena (1806) şi Wagraam (iulie 1809).

Istoria Şcolii Pedagogice de la Arad temeinicită de lucrarea plină de devotament şi iubire faţă de neamul românesc a întâilor ei stătători: Dimitrie Ţichindeal- seniorul catehet - primul director al şcolii, Constantin Diaconovici Loga -prof. de gramatică şi epistolografie, dr. Iosif Iorgovici – prof. de matematică , fizică şi filozofie şi Ioan Mihuţ - prof. de pedagogie şi istorie, învederează, fără putinţă de tăgadă că ea nu a fost o şcoală regională sau locală cum ar crede unii. Preparandia din Arad a fost dintru început o şcoală naţională, prin excelenţă.

Preparandia din Arad a fost prima instituţie şcolară din întreg arealul românesc, şi între primele din Europa (prima şcoală normală a fost înfiinţată în 1810 la Strasbourg) creatoare de intelectualitate românească, specifică vremii de atunci. Aidoma unei Lumini sacre ea a fost izvorul dătător de lumină întreg neamului românesc, pregătindu-i statornic, cu tenacitate şi încredere drumul dezrobirii, drumul ridicării din Întuneric la Lumină, drumul Unităţii pe deasupra atâtor obstacole şi hotare nedrepte.

Dascălii şi preoţii formaţi în ambianţa Preparandiei din Arad au fost adevăraţi semănători în via cea mare a Domnului-neamul şi pământul românesc. Ei au vestit asemenea arhanghelilor biblici şi au răspândit învăţătura Sfintei Evanghelii, primită ca dar sfânt de la Ţichindeal părintele acestei Lumini şi de la toţi cei de-o seamă cu el, colegi şi urmaşi-până la marginile pământului românesc, asemenea apostolilor.

Istoria şcolii preparandiale din Arad, a şcolii normale din perioada interbelică sau a Liceului Pedagogic Dimitrie Ţichindeal de azi, în cei 194 ani de existenţă, din nefericire, ne arată că ea, această Înaltă Şcoală a trecut prin prea multe, din nefericire, primejdii şi ameninţări vizând desfiinţarea ei, prin fuziune ori absorbţie cu alte şcoli şi institute. Uneori se urmărea a fi mutată chiar la Oradea sau Lipova. Asemenea politici menite a stinge această „vistierie sfântă” a neamului românesc, cum o numea atât de plastic însuşi Dimitrie Ţichindeal au eşuat, chiar dacă pentru scurte perioade de timp, lumina ei, părea în ochii unor minţi nesăbuite, că s-ar fi stins.

Habsburgii imperiali au vrut, într-o vreme, să o desfiinţeze, sârbii de asemenea chiar să o sârbizeze, Ungaria dualistă să o maghiarizeze, regimul ceauşist într-o vreme a reuşit să-i oprească, credea el, drumul (1981-1985). Toate aceste încercări au eşuat. Şcoala era prea românească în fiinţa şi sufletul ei şi prea plină de rod încât steagul ce-l arborase precum al dezrobirii şi întregirii neamului românesc să poată pierii. Timpul, acest judecător implacabil, a condamnat toate aceste atentate la fiinţa acestei instituţii şcolare nepereche, validându-i virtuţile şi potenţialităţile ei de veritabil agent constructiv, ziditor de istorie pentru români. Apelurile, chemări imperative lansate la vremea lui (1814) de Dimitrie Ţichindeal, au străbătut şi vor străbate de aproape doua veacuri inimile şi minţile românilor, devenind mereu actuale: „ce fericiţi am fi - spunea genialul Ţichindeal - dacă toţi românii s-ar iubi şi s-ar omeni ca fraţii”; sau „nu există aici, grec ori latin, unit ori neunit; să fim noi românii toţi una şi adevăraţi creştini şi astfel fericiţi v-om fi pe acest pământ”. Vorbe profetice, apeluri impresionante prin adâncimea şi patetismul lor îl definesc pe Dimitrie Ţichindeal ca un veritabil dascăl naţional, ctitor de doctrină şi conduită naţională. El şi întreaga lui generaţie de învăţaţi bănăţeni şi crişeni: vestitul Paul Iorgovici, Mihai Roşu Martinovici, Constantin Diaconovici Loga, Iosif Iorgovici, Ioan Mihuţ au reprezentat galeria de forţe intelectuale ale acestei părţi de Transilvanie care s-a înfrăţit admirabil în gând şi lucrare cu cealaltă galerie de apostoli ai redeşteptării din spaţiul Şcolilor Blajului: Ion Inochentie Micu, Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ion Budai Deleanu ş.a., şi astfel cu toţii, spirite luminate fiind au dat răspunsul românesc adecvat epocii luminilor europene în care au trăit, dovedindu-se veritabile punţi cultural-spirituale care au legat spaţiul românesc cu spaţiul european, sincronizându-le.

Doctrinarul naţional –Dimitrie Ţichindeal- şi-a exprimat, într-o esenţă de gând şi simţire viziunea sa asupra destinului românesc în următoarele cuvinte, cu valoare de testament politic şi cultural: „Mintea! Mărită naţie daco-românească din Banat, din Ardeal şi Ţara Ungurească, din Moldova şi Ţara Românească. Mintea! Şi când te vei lumina cu faptele cele bune ale strămoşilor tăi, te vei uni şi altă naţie fericită, pe pământ, înaintea ta nu va fi”. Acesta a fost spiritul, duhul lui Ţichindeal zidit în această şcoală şi transmis din generaţie în generaţie precum o flacără sacră, până în cele mai mici cătune şi aşezări româneşti.

Pentru opera sfântă, de apostolat naţional, pe care a îndeplinit-o încă de la începuturi şi pe tot parcursul ei Preparandia din Arad a fost valorizată de către mari personalităţi şi conştiinţe culturale, spirituale-bisericeşti şi politice sub cele mai splendide aprecieri cu putinţă. Marele martir naţional Moise Nicoară (1784-1861) luptătorul neînfricat şi tovarăş de generaţie cu Ţichindeal şi ai lui colegi spunea despre Preparandie că ea este „rădăcina şcolilor româneşti”. Împăratul Francisc I (1792-1835) s-a rostit lapidar dar sugestiv, surprinzând rostul esenţial al şcolii preparandiale din Arad, aproape în maniera lui Moise Nicoară afirmând că Preparandia este „temelia tuturor celorlalte instituturi”. Peste 25 de academicieni români dar şi străini, mari dascăli şi cărturari de seamă precum Petru Maior, Damaschin Bojincă, Ion Heliade Rădulescu, George Bariţiu, George Sion, Iosif Vulcan, Nicolae Iorga, Onisifor Ghibu, mitropoliţii Andrei Şaguna, Ioan Meţianu, Antonie Plămădeală, Nicolae Corneanu, episcopii: Paul Avacumovici, Procopiu Ivaşcovici, Ioan Iosif Goldiş, Ioan Ignatie Papp, dr. Grigorie Comşa, dr. Timotei Seviciu, Alexandru Mesian al Lugojului, prim rabinul Ernest Neumann, acel părinte al „părinte al patriei” cum a fost, pe drept cuvânt numit Vasile Goldiş, pr. Prof. director şi mai apoi episcop Roman Ciorogariu, pr. prof. dr. Gheorghe Ciuhandu, profesorii Eduard I. Găvănescu, dr. Vasile Popeangă, Victor Ţârcovnicu, acad. Gheorghe Platon, acad. Mircea Păcurariu, acad. prof. Pompiliu Teodor, prof. univ. Nicolae Bocşan şi mulţi, mulţi alţii s-au pronunţat în cuvinte menite a fixa, definitiv rostul excepţional pe care această şcoală l-a avut în deşteptarea, regenerarea şi afirmarea conştiinţei şi naţiunii române pe parcursul celor aproape două veacuri de existenţă. Aprecierile acestor mari învăţaţi converg spre sublinierea virtuţilor cultural-pedagogice ale acestui aşezământ care-i conferă, indiscutabil, statut de model instituţional şcolar românesc.

Literatura de specialitate referitoare la istoria Preparandiei subliniază cu argumente indubitabile că această şcoală, prin lucrarea plină de jertfă a dascălilor săi a fost locul în care s-au zămislit şi s-au lansat veritabile iniţiative culturale şi şcolare cu valoare de premieră. Aşa de pildă, nu pot fi uitate gândurile - iniţiativele marelui dascăl Ţichindeal care încă de la 1814 în lucrarea sa „Arătare asupra acestor noi introduse instituturi scolasticeşti la Arad” pleda pentru înfiinţarea unei academii, a unui seminar teologic şi a unui alumneu, adică internat pentru elevii şcolii preparandiale. De asemenea, nu pot fi uitate iniţiativele şi strădaniile meritorii ale celui mai longeviv dascăl al acestei şcoli, Alexandru Gavra (1797-1884), cel care a slujit-o timp de 55 de ani neîntrerupt (1 iunie 1821-1iulie 1876). El, Alexandru Gavra este cel care a lansat trei iniţiative culturale excepţionale. Între acestea au figurat înfiinţarea unei „Ortăcii” adică a unei instituţii culturale menită a edita, sub forma unei tipografii-edituri o revistă românească cu numele de „Ateneum românesc”. Primul număr al acesteia a apărut în manuscris doar. Aceste iniţiative lansate de Gavra în anul 1832 au semnificaţia unui veritabil proiect cultural de amplitudine naţională şi care ar fi consolidat statutul Aradului de netăgăduit centru cultural românesc. Meritorii sunt demersurile lui Gavra, cu atât mai mult cu cât ele vizau dinamizarea şi fortificarea legăturilor inter româneşti pe deasupra graniţelor ce-i despărţeau. De numele lui Gavra se leagă apoi gândul şi dorinţa de a tipări, în cadrul acelei edituri manuscrisele corifeilor Şcolii Ardelene precum şi orice carte românească importantă. Din nefericire, iniţiativele sale au rămas doar în faza de proiect. Va reuşi însă începând cu anii 1844 să tipărească la tipografiile ungureşti din Buda Monumentul Şincai-Kleinian şi Dicţionar istoricesc religios 1847, lansând în spaţiul românesc conceptul de mecenat cultural şi, fireşte strădanii întru afirmarea mecenatului la români.

Alexandru Gavra laolaltă cu alţi dascăli preparandiali precum Vincenţiu Babeş, dr. Atanasie Şandor, Ioan Rusu, Constantin Gurban şi mai târziu Teodor Ceontea, dr. Petre Pipoş, Roman Ciorogariu va sprijini şi vor sprijini înfiinţarea în 1862, la Arad a Asociaţiunii pentru cultura şi literatura poporului român din Arad( Asociaţia naţională arădeană - ASTRA).

Fără îndoială, Preparandia din Arad devenită din 1876 Institut pedagogic – teologic în urma unirii ei cu Seminarul teologic ortodox român din Arad s-a afirmat nu doar ca o instituţie şcolară de rezonanţă naţională, sprijinitoare activă a oricărei iniţiative culturale româneşti, ci ea, această şcoală pedagogică s-a afirmat, în mod firesc şi ca o instituţie de formare continuă a corpului didactic românesc din eparhia Aradului. Preparandia din Arad, în mod firesc a avut preocupări de a asigura perfecţionarea psiho-pedagogică şi metodică a învăţătorilor din zonă.

Dincolo de organizarea examenelor pentru „calificaţiune învăţătorească”, respectiv a unor cursuri, adesea în lunile de vară (în vacanţă) cu caracter metodologic, şcoala pedagogică de la Arad prin profesorii ei eminenţi a fost preocupată permanent de organizarea corpului învăţătoresc eparhial într-o instituţie specifică menită a-i asigura cultivarea permanentă, deci consolidarea statutului profesional şi chiar material. Această instituţie care a cuprins laolaltă, în formulă asociaţionistă din păcate, doar pe învăţătorii din dreapta Mureşului din dieceză a Aradului a fost Reuniunea învăţătorilor din protopopiatele acestei zone. Ea s-a înfiinţat la 20 aprilie 1872 urmând astfel pilda Reuniunii învăţătorilor din dieceza Caransebeşului înfiinţată la 9 aprilie 1869.

Activitatea reuniunii învăţătoreşti arădene este legată de prestigioasa Preparandie arădeană şi pentru faptul că cel dintâi întemeietor al ei şi primul preşedinte a fost Vincenţiu Babeş, prof. al Preparandiei din Arad şi director regesc al şcolilor româneşti din Banat şi Crişana.

Numele dascălului preparandial care a dat prestigiu şi consistenţă, de neegalat reuniunii învăţătorilor arădeni, după unii rezidind-o chiar a fost dascălul dascălilor cum le plăcea elevilor săi, admirativ să-l numească pe profesorul de matematică, fizică, geografie şi istorie universală Teodor Ceontea (1847-1906). Pentru că în acest an, în 27 decembrie, se vor împlini 100 de ani de la moartea distinsului profesor al Preparandiei arădene Teodor Ceontea, în semn de omagiu ne îngăduim a-i rescrie portretul său, în spaţiul pe care îl avem la dispoziţie.

Profesorul Teodor Ceontea s-a născut la 10 august 1847 în localitatea Deda, urmează studii la Reghin şi la Blaj iar cele academice la Graz şi Viena, ajungând să fie chiar coleg cu Eminescu, căruia la moartea acestuia ii dedică o poezie publicată în revista arădeană „Biserica şi Şcoala” din iunie 1889. Format în ambianţa culturală academică a Vienei cu studii de matematică şi fizică, tânărul Ceontea va ocupa din toamna anului 1876 catedra de matematică, fizică, geografie şi istorie naturală la Preparandia din Arad. Tot atunci, a devenit cadru didactic al acestei şcoli şi tânărul absolvent cu doctorat în filozofie, stins şi el prea devreme, profesorul de pedagogie Lazăr Petrovici. În calitatea sa de dascăl al şcolii alături de profesorii Constantin Gurban, Ioan Rusu, Augustin Hamsea, mai apoi dr. Petre Pipoş şi Roman Cioragariu a dezvoltat o activitate în cuprinsul căreia notele esenţiale au fost iubirea nemărginită faţă de elevii săi, care l-au văzut ca pe un părinte, probitatea ştiinţifică şi măiestria didactică de excepţie, virtuţi pedagogice care au captat inimile şi minţile a generaţii întregi de elevi. Orele şi întâlnirile sigilate cu numele lui Teodor Ceontea au fost aşteptate cu drag şi interes de elevi, până într-acolo încât auditorilor, elevii regretau că lecţiile profesorului Ceontea se terminau.

Activitatea didactică a fost dublată însă, la profesorul Teodor Ceontea şi de o vie şi sistematică activitate de impulsionare a instituţiilor culturale eparhiale arădene, precum Tipografia Diecezana, al cărui director a fost între anii 1884-1901. A deţinut funcţii de conducere la nivelul Astrei arădene. A fost membru în consiliul eparhial şi în congresul mitropolitan de la Sibiu. A rostit interesante şi pline de conţinut dizertaţii în faţa unei audienţe numeroase pe teme de geografie şi astronomie în sala festivă a institutului pedagogic-teologic. A publicat câteva dintre aceste conferinţe sub formă de broşuri, întinse ca număr de pagini. A publicat manuale didactice precum un manual de aritmetică şi un compendiu de geografie, acesta din urmă pentru nota sa românească, naţională fiind interzis să mai fie folosit în şcoli. A publicat articole şi chiar încercări poetice în presa vremii precum „Familia”, „Telegraful român”, „Biserica şi Şcoala”.

Numele profesorului Teodor Ceontea a rămas profund legat de activitatea Reuniunii învăţătorilor români arădeni, al cărei preşedinte ajunge din 1890 şi până în 1903. Stăpânit de credinţa că un absolvent de şcoală pedagogică nu şi-a încheiat şcoala din momentul absolvirii ei ci că abia de atunci, pentru el începe adevărata şcoală, profesorul Teodor Ceontea cel dăruit cu atâta afecţiune faţă de învăţăceii lui a considerat ca pe o chemare a vremii activitatea pe care el a desfăşurat-o în folosul foştilor săi elevi, ajunşi învăţători şi membrii ai reuniunii arădene. În cei aproximativ 16 ani de conducător al Reuniunii învăţătorilor arădeni Teodor Ceontea sprijinit din aproape de o echipă excelentă ca dăruire şi competenţă profesional pedagogică din cuprinsul căreia făceau parte foşti elevi de-ai lui învăţător-director Iosif Moldovan, învăţătorul Iosif Stanca, învăţătorul Dimitrie Boariu, ş.a. , au imprimat dinamism şi profesionalism acestei instituţii menită a contribui la dezvoltarea şcolii româneşti confesionale şi prin ea a culturii naţionale româneşti.

Dăruirea exemplară a profesorului Teodor Ceontea, a minţii şi sufletului său întru slujirea învăţământului românesc arădean se înscrie în linia unei frumoase tradiţii temeinicită de întâiul şi marele dascăl naţional Dimitrie Ţichindeal. Râvna apropiată jertfei de sine pe care a asimilat-o Ceontea de la toţi înaintaşii acestei şcoli arădene i-a sigilat întreaga fiinţă încât el însuşi a sporit-o cu numele său prin dragostea şi iubirea arătate de el tuturor elevilor săi. Ca un semn al preţuirii imense de care profesorul Teodor Ceontea s-a bucurat în cadrul comunităţii foştilor săi elevi a fost ridicarea, cu contribuţia lor bănească, în grădina Seminarului pedagogic-teologic a monumentului bust în ziua de 1 octombrie 1912. Monumentul construit din marmură de Carara se dorea a-l eterniza pe profesorul Ceontea în conştiinţa posterităţii. De fapt, monumentul ridicat acestui plin de zel şi har pedagogic dascăl a fost ridicat Şcolii pedagogice însăşi care pentru tot ceea ce Ea prin dascălii şi elevii ei a împlinit în ogorul culturii româneşti, a meritat şi merită şi va merita îngrijire şi ocrotire din partea tuturor celor care sunt şi vor fi diriguitori ai şcolii româneşti.

Auzi-vor oare, înţelege-vor oare cum se cuvine, cu respect şi luare aminte, demnitarii de astăzi, aflaţi în fruntea destinelor învăţământului românesc cuvintele lui Ţichindeal: „ Multe veacuri au trecut şi încă aşa şcoală românii nu au avut”?! Vor păstra, asigurând astfel continuitatea unei instituţii şcolare care a avut şi funcţie de veritabil centru pedagogic, de formare iniţială şi continuă a corpului didactic românesc? Vor păstra o şcoală care este o emblemă de neşters, cu valoare de paradigmă instituţional culturală, definitorie pentru identitatea noastră culturală? Vor înţelege că Liceul Pedagogic „Dimitrie Ţichindeal” de astăzi – Preparandia din veacul al XIX-lea trebuie să dăinuie, căci şi-a adeverit şi-şi adevereşte pe deplin viabilitatea şi vitalitatea şi în cadrul noile contexte socio-culturale contemporane? Vor înţelege?!

- asociaţii prezente la congres -
ASOCIAŢIA ÎNVĂŢĂTORILOR BĂNĂŢENI:

ISTORIE, UNITATE ŞI CONTINUITATE

oct. 1992 - oct. 2006
Peste un deceniu de la reluarea activităţii asociaţiei învăţătorilor bănăţeni
Anul acesta, în jud. Timiş, învăţătorii au hotărât, că o activitate marcantă, aşa cum este CONGRESUL ÎNVĂŢĂTORILOR, vine să reamintească şi să întărească fiecăruia dintre noi convingerea că şcoala a fost, este şi va fi o certitudine şi o speranţă, iar ÎNVĂŢĂTORUL, în mintea fiecărui copil, va rămâne un MODEL, indiferent de schimbările social-politice.

În acest moment potrivit este să punctăm câteva dintre elementele definitorii ale A.Î.B. esenţiale pentru: viziunea de istorie şi progres în vestul ţării; unitatea şi organizarea vieţii intelectualului în această parte de ţară; continuitate în idealul asociaţiilor învăţătoreşti.

După 1989, învăţătorii din judeţul Timiş au început sa-şi caute rădăcinile şi să reînvie sentimentul de breaslă. Astfel în 19 oct. 1992 o mână de dascăli, sub conducerea învăţătorilor Vasile Miclăuş, Constantin Guţu, Adriana Miclăuş, Mariana Bogdan şi alţii până la 29 au încheiat un protocol de constituire a "Asociaţiei Învăţătorilor Timişeni" (A.Î.T.).

Declarându-se continuatoarea "Asociaţiei învăţătorilor bănăţeni", asociaţia dobândeşte statut juridic din 14 iulie 1994 şi potrivit art. 4 din Statutul A.Î.T., adoptat în adunarea de constituire, redactat după vechiul "Statut al asociaţiilor învăţătoreşti", din perioada interbelică "..este o asociaţie cu caracter profesional-ştiinţific, având drept scop promovarea valorilor culturale, precum şi sprijinirea cadrelor didactice în vederea perfecţionării profesionale şi ameliorării condiţiilor de muncă".

Astăzi A.Î.B.( fosta A.Î.T.) activează săptămânal aşa cum a făcut-o de la constituire, are 150 membri activi şi simpatizanţi, întrunirile se desfăşoară în fiecare zi de miercuri, de la orele 18, în cadrul Şcolii cu clasele I-VIII Nr.19 "Avram Iancu", Timişoara. De-a lungul timpului, mulţumită fostei conduceri a Liceului Pedagogic ,,Carmen Silva”, Timişoara, a conducerii Şcolii cu clasele I-VIII, Nr. 7, Timişoara, A.Î.B. a fost găzduită cu mobilier, arhivă şi bibliotecă, oferindu-i-se un spaţiu adecvat, dar nu definitiv. De importanţa A.Î.B. şi-a dat seama şi conducerea C.C.D. Timiş, prin prof.: Ioţcovici Persida, Buican Mariana, Ardelean Maria, Vaida Tanţa şi Cristescu Ion care cu amabilitate şi înţelegere ne-au acordat sprijin, consultanţă şi spaţiu pentru biroul central - necesar în relaţia cu colegii şi care la foarte multe activităţi s-a dovedit neîncăpător datorită prezenţei numeroase.

Adunarea Generală anuală ce are loc în fiecare toamnă. Punctul cel mai important este propunerea de activităţi şi întocmirea programului ce se va derula pe anul şcolar respectiv. Multe activităţi sunt cu temă, se desfăşoară o dată pe lună şi sunt în strânsă legătură cu răspândirea experienţei profesionale, perfecţionarea continuă, cursurile de formare continuă propuse prin I.S.J. şi C.C.D. Timiş.

Alt tip de activităţi se referă la împlinirea sufletească a membrilor asociaţiei şi tocmai pentru aceea a luat fiinţă corala A.Î.B. ,,Cantemus Banatum” cu un repertoriu bogat şi echilibrat, coordonată cu pricepere şi dăruire de domnul Dirijor – învăţător Ioan Horvath. S-au desfăşurat şi câteva excursii care au creat acel liant deosebit de necesar pentru starea de bine dintre învăţători.

Tot atât de important pentru noi este şi "Balul Învăţătorului", ajuns la ediţia a X-a, un bal unic, cu un program variat şi original, la care, de fiecare dată, numărul participanţilor a depăşit cu mult suta.

Răspândirea informaţiei de specialitate şi a organizării vieţii de asociaţie se realizează prin periodicul "Învăţătorul", ajuns la numărul 28, luna aceasta urmând să apară numărul 29. Tot sub îngrijirea unor inimoşi dascăli au apărut şi 2 numere ale revistei pentru copii "Chiţibuş".

Dar noi nu ne gândim numai la copii ci şi la colegii noştri aflaţi în pragul pensionării sau pensionari, adevăraţii purtători ai experienţei didactice la catedră-experienţă trăită şi de care trebuie să profităm deoarece nu o găsim în cărţi şi nu o poate preda nimeni. În această idee am organizat de-a lungul anilor activităţi cu dumnealor şi tinerii învăţători sub titulatura "Punte peste generaţii".

Însă, considerăm că aceste activităţi nu sunt îndestulătoare şi împreună cu I.S.J. şi C.C.D. Timiş ne-am gândit la organizarea unor întâlniri gen club cu caracter permanent (clubul artelor, cafeneaua literară, întâlniri cu medici specialişti). Această dorinţă veche a noastră ar putea prinde viaţă în situaţia existenţei unui sediu propriu şi adecvat.

Încercăm să împrumutăm din strălucirea asociaţiilor învăţătoreşti bănăţene şi chiar dacă ne va fi greu şi va trece ceva timp până la reconstituirea vechii asociaţii, dar în haine noi, noi am făcut primul pas şi în 15 mai 2002 am făcut publică, la Caransebeş, unirea Asociaţiei Învăţătorilor Timişeni (de atunci)cu Asociaţia Învăţătorilor Caraş-Severineni.

După un deceniu de activitate suntem siguri că oferim ceva mai mult decât creditele: CREDIBILITATE.

Institutor MARIA VĂRŞĂNDAN

ÎNVĂŢĂTORII

Tot ce au vrut şi încă peste poate,

Iar noi le-am dus pe toate socotind,

Că-i datoria noastră, că noi muncim, iubind.

Că-i lege naţională şi-i prima la palat!

Dar au uitat cu toţii, un lapsus explicat,

Că legea ca s-o scrie, chiar noi i-am învăţat.

Aşa cum şi pe ei tot noi i-am învăţat.

Vor trece ani şi poate cei mici vor fi pe la palat

Să pună înc-o piatră în spate de purtat!

Să punem umărul când este greu,

Şi să tăcem, sunt tot ei de părere,

Că plata noastră e la Dumnezeu.

Şi vom purta mereu în cârcă şi în spate,

Tot ce ne-au pus. Din toate socotind,

Că-i datoria noastră, să-i învăţăm iubind.

Încă de la înfiinţare, asociaţia organizează  în luna noiembrie ,,Balul învăţătorilor", acţiune ce se doreşte a fi o sărbătoare a dascălului, un bun prilej de întâlnire a membrilor asociaţiei.

În această toamnă, în colaborare cu Inspectoratul Şcolar Judeţean, pregătim apariţia unei reviste în care,  pe lângă materialele celor care doresc să  împărtăşească din experienţa proprie, se vor regăsi şi lucrări ale elevilor noştri.

Asociaţia  are acum 220 de membri şi  sperăm ca acţiunile ce le vom întreprinde pe viitor să-i determine pe cât mai mulţi colegi să ni se alăture.

Aş vrea să menţionez că în judeţul nostru a existat în perioada interbelică  Asociaţia ,,Mariana" a învăţătorilor din judeţul Năsăud. S-au păstrat însă foarte puţine informaţii despre această asociaţie. La Biblioteca Judeţeană am găsit numerele  din anii 1928 şi 1929 a unei publicaţii numite ,,Buletin Şcolar", o revistă editată în colaborare cu Revizoratul şcolar şi cu Comitetul şcolar judeţean. Răsfoind revista am aflat că 3 reprezentanţi ai judeţului nostru au participat în perioada 6 - 8 dec. 1929 la Congresul general al membrilor corpului didactic de toate gradele şi la Adunarea generală extraordinară a Asociaţiei Generale a membrilor corpului didactic primar organizate la Bucureşti.

OLIMPIA CHEŢA

Asociaţia Învăţătorilor Braşoveni (AIB) este o organizaţie profesional-ştiinţifică, neguvernamentală, independentă, cu personalitate juridică, înfiinţată în 27 nov. 2001, având drept scop promovarea valorilor culturale, sprijinirea cadrelor didactice în vederea perfecţionării profesionale şi îmbunătăţirea condiţiilor de muncă.

De la înfiinţare şi până acum AIB:

• 
  A primit şi a amenajat un sediu (în 2002, la parterul Şcolii Generale 24);
  
• 
  A fost solicitată să-şi prezinte activitatea în Catalogul Organizaţiilor Neguvernamentale;
  
• 
  A avut activităţi cu învăţători braşoveni şi invitaţi din străinătate;
  
• 
  A desfăşurat activităţi de pregătire cu elevii claselor a IV-a;
  
• 
  A desfăşurat acţiuni umanitare, a oragnizat trei simpozioane profesionale;
  
• 
  A participat la zilele Braşovului;
  
• 
  A editat „Învăţământul braşovean” (revista învăţătorilor), Buletinul Informativ Educaţional;
  

• 
  Să stimulăm spiritul de inovare şi să depistăm modalităţi prin care activitatea de cercetare poate contribui la sprijinirea cadrelor didactice prin desfăşurarea unor teme de cercetare, organizarea de simpozioane;
  
• 
  Să iniţiem relaţii de colaborare cu organizaţii similare din ţară şi străinătate;
  
• 
  Să restructurăm sistemul de perfecţionare psiho-pedagogică, prin lărgirea surselor de formare, alături de CCD (cu formatorii existenţi în AIB) prin identificarea, organizarea şi desfăşurarea unor stagii de formare pentru abilitare curriculară;
  
• 
  Să organizăm activităţi recreative, aniversări; să instituim „Placheta de excelenţă” pentru învăţătorii care se vor pensiona (în colaborarea cu comunitatea);
  
• 
  Pentru elevi vom continua „Şcoala-Excelent”, concursul interdisciplinar, susţinerea zilelor Braşovului.
  

MARIANA CONSTANTIN

Str. Progresului Nr. 6, 320135 – ReşiţaJud. Caraş-Severin - RomaniaTel. +40 255 256087 / Fax:+40 255 251826

ASOCIAŢIA ÎNVATATORILOR CARAŞ-SEVERINENI a fost înscrisă în Registrul special al persoanelor juridice al Tribunalului Caraş-Severin,în Reşiţa, România, sub nr. 356/ PJ/1998, din data de 29 mai 1998. Asociaţia, fondată în 27 septembrie-1997, este o societate cu caracter profesional-ştiinţific, având drept scop promovarea valorilor culturale, precum şi sprijinirea cadrelor didactice în vederea perfecţionării profesionale şi ameliorării condiţiilor de muncă. Avem o publicaţie care să ne reflecte activitatea: „Dascălul caraş-severinean”. Acum sunt în asociaţie 130 de membri.

Întâlniri periodice la sediul asociaţiei pentru împărtăşirea noutăţilor de ordin profesional, privind politicile educaţionale şi reforma în învăţământul primar; organizarea unor schimburi de experienţă vizând aplicarea Curriculum-ului Naţional şi abordarea unor alternative educaţionale; realizarea unor parteneriate şi derularea de activităţi complexe de formare continuă, pe teme actuale.