Congresului naţional al îNVĂŢĂtorilor/ institutorilor din românia şi al

În vara anului 1919, din îndemnul vajnicului luptător dr. Marcian Căluţiu, s-a convocat la 2 august o adunare generală a învăţătorimii din judeţ şi s-au pus bazele Asociaţiei, cu circa 100 de membri; azi are 348 membri.

Înfiinţează, la 2 iunie 1935, „Banca corpului didactic”, cu 56 membri, azi are 370 membri. Casa de odihnă a membrilor se află în construcţie la Bazna, staţiune balneară şi climaterică. Secţia mai are o Societate de ajutor reciproc, cu 512 membri. Societatea corală „Doina Târnavelor” a dat mai multe serbări, contribuind astfel la ridicarea prestigiului moral al învăţătorului.

Revista „Şcoala şi Învăţătorul” este înfiinţată în anul 1932. Biblioteca e deschisă din 1937, cu 300 volume , la dispoziţia celor ce vor să se pregătească pentru examenele de specialitate. Sociatatea de ajutor reciproc numără 840 membri şi ajută pe învăţători numai în caz de deces.

Revista „Isvor şi vieaţă” este redactată de Asociaţie şi este unica publicaţie românească a Tighinei. Este întemeiată în anul 1924. Biblioteca din oraşul Tighina, înfiinţată din 1935, la dispoziţia tuturor iubitorilor de carte, în mod cu totul gratuit, are peste 4 000 volume. Bibliotecile din judeţ, înfiinţate de Asociaţie, cu câte 120 volume alese, aflate la Căuşani, Ceadâr-Lunga, Manzâr şi Bulboaca, sunt puse la dispoziţia oricărui intelectual dornic de slovă românească. Căminul învăţătorilor este cumpărat, are două dormitoare cu 20 paturi. Casa de ajutor reciproc, operă de asistenţă socială a celor 750 membri. Asociaţia a înţeles că trebuie să dea ajutor instituţiilor culturale ca: Serviciul Social, Străjeria, Pregătirea Preliminară şi Cercurile culturale.

Prof. univ. dr. ANTON ILICA

Decan, Facultatea de Ştiinţe ale Educaţiei şi Asistenţă Socială

Universitarea de Stat „Aurel Vlaicu” Arad

şi în adunările generale ale reunuiunii. Editarea a două organe de presă pedagogică – Minte şi inimă (1877) – şi – Reuniunea învăţătorilor români (1904-1915) –, înfiinţarea unor biblioteci didactice, organizarea fără întrerupere a conferinţelor reprezintă cele mai importante realizări din existenţa primului organ profesional şi cultural de asociere a învăţătorilor.

După Unirea Transilvaniei cu România, învăţătorii au căutat unor noi modalităţi de organizare profesională. În adunarea generală, din 15 noimebrie 1919 de la Şiria, Reuniunea învăţătorilor români din părţile Aradului îşi schimbă denumirea în Asociaţia învăţătorilor din oraşul şi judeţul Arad. Asociaţia generală coordona activitatea tuturor organizaţiilor profesionale ale corpului didactic primar, iar cea regională coordona activităţile secţiilor judeţene.

Asociaţia învăţătorilor arădeni continuă în condiţii politice noi preocupările vechii reuniuni, adăugându-le însă altele noi şi străduindu-se să ridice şcoala la nivelul dezvoltării sociale, să închege unitatea profesională a învăţătorilor prin formarea unei organizaţii puternice şi să contribuie la perfecţionarea pregătirii lor pedagogice. De-a lungul existenţei organizaţiei corpului didactice primar se observă o continuitate în manifestările de solidaritate profesională a învăţătorilor şi o discontinuitate în formele de acţiune, pe care le utilizează în contextul cultural al statului unitar naţional român.

În Adunarea generală extraordinară din 1923 a Asociaţiei regionale a învăţătorilor se decide ca învăţătorii din Ardeal, Banat, Crişana şi Maramureş să-şi desfăşoare activitatea sub forma Congreselor şi Cercurilor culturale. Învăţătorul Nicolae Cristea, preşedintele Asociaţiei judeţene (1922-1932), în calitate de vicepreşedinte al Asociaţiei regionale, se opune unificării acesteia cu asociaţiile similare din ţară, motivând că în Congresele generale se descarcă „patimi politice” cu atâta ardoare, încât eroii se pot asemăna cu un „grup de samsari ajunşi la păruială pe chestii materiale zădărnicite”⁴.

Până în anul 1932, s-au organizat fără întrerupere cercuri culturale. Şcolile judeţului Arad vor fi organizate în 32 de cercuri, fiecare cuprinzând un număr de 6-8 şcoli primare şi grădiniţe de copii. În 1927, printr-un ordin ministerial, se „armonizează lefurile”, învăţătorii şi profesorii fiind „puşi la jugul greu al încercărilor materiale”. După mai multe telegrame de protest, trimise forurilor în drept, proteste neluate în seamă, se pune întrebarea: „corpul didactic mai trebuie să calce pragul şcolilor?”. Văzând că protestele individuale nu sunt ascultate, se aud voci care cer reorganizarea Asociaţiei judeţene a învăţătorilor ca organism autonom, căci, motivează ei, „Cum îşi pot manifesta învăţătorii doleanţele lor, dacă ei n-au o organizaţie care să-i reprezinte şi să-i apere contra greutăţilor nedreptăţilor din viaţă?”⁵. Apelul de impulsionare a activităţii vine din partea directorului şcolar din Chişineu Criş, Dimitrie Boariu, care cere ajutor „pentru a face începutul reorganizării noastre ca Asociaţie judeţeană. Spre acest scop să binevoiţi fiecare a adera la această idee prin câteva şire scrise pe o carte poştală, adresată mie, când apoi, văzându-mă sprijinit, ca unul mai bătrân în învăţământ, voi face cele necesare pentru reorganizare”⁶.

Subsecţia din Chişineu Criş, în cadrul Conferinţei de primăvară din 12 mai 1929, hotărăşte convocarea Adunării generale judeţene. Adunarea generală din 21 noimebrie 1929, de la Ineu, hotărăşte ca Asociaţia învăţătorilor să-şi stabilească noile coordonate de acţiune culturală, pedagogică şi de apărare a intereselor materiale ale învăţătorilor. Preşedinte este reales Nicolae Cristea. Învăţătorii, privaţi de siguranţa unie remuneraţii echitabile şi periodice, fac demersuri, prin conducerea Asociaţiei, pentru scoatearea lor din „legea armonizării lefurilor” şi crearea unor condiţii mai bune de muncă. Funcţiile organizaţiei profesionale ale învăţătorilor sunt orientate spre rezolvarea dezideratelor materiale.

La 30 iulie 1932, învăţătorul Dimitrie Boariu este ales preşedinte al Asociaţiei judeţene. Asociaţia intră în una dintre cele mai eficiente perioade din activitatea sa. Realizările ei sunt cu atât mai valoroase cu cât au fost înfăptuite în perioada crizei economice a ţării. Asociaţia devine un organ puternic şi de încredere al învăţătorilor, capabil să le apere interesele profesionale, morale şi materiale.

Prin vot secret, Comitetul de conducere Asociaţiei alege, în 10 august 1935, pe Nicolae Cristea în funcţia de preşedinte. Acesta îşi propune ca în cei trei ani cât are investitura să întărească acţiunile de solidaritate profesională a învăţătorilor, să înfiinţeze un cor şi să pună bazele unui sanatoriu şi unei case de odihnă. Cu excepţia corului, celelalte două proiecte nu sunt îndeplinite, ba cotizaţiile membrilor s-au mărit, banii fiind repartizaţi inechitabil: în afara procentelor din cotizaţia către organele superioare, cheltuieli de birou şi alte spese, 17% erau folosiţi pentru cheltuielile de deplasare ale comitetului central, 5% pentru premii şi doar 3% pentru mărirea fondului bibliotecii şi organizarea cursurilor de vară.

În 1938, Eugen Spinanţiu, ales preşedinte, îşi propune să ridice prestigiul învăţătorilor prin impunerea unui „nou ritm, o nouă pulsaţie şi mai ales o nouă concepţie în viaţa noastră coorporativă”. După câteva luni însă, Eugen Spinanţiu demisionează din conducerea Asociaţiei. Până la Adunarea generală din 1939, conducerea ei este încredinţată unei comisii interimare, dirijată de Constantin Stamatoiu. După Adunarea generală din 12 octobrie 1939, revizorul şcolar Lazăr Igrişan preia conducerea Asociaţiei învăţătorilor. Ca de obicei, în cuvântul de mulţumire, preşedintele îşi precizează intenţiile. El va încerca să facă din adunările generale „iarăşi manifestări solemne de cultură şi înfrăţire”, să cultive sentimentul de solidaritate al membrilor corpului didactic primar şi să contribuie la ridicarea prestigiului acestuia. Dezvoltarea Asociaţiei este oglindită şi de creşterea numărului membrilor ei. Dacă în 1919, Asociaţia a avut 347 membri, în 1939, deci după 20 de ani de funcţionare, avea 786 de membri⁷.

Dezastrul material şi moral provocat de cel de-al doilea război mondial face ca majoritatea instituţiilor să se sindicalizeze. Întruniţi în adunarea generală, la 30 decembrie 1944, Nicolae D. Cristea, noul preşedinte, propune transformarea Asociaţiei în Sindicat, organizaţie de luptă profesională pentru rezolvarea revendicărilor materiale ale corpului didactic primar. La 18 februarie 1945, Adunarea generală aprobă transformarea Asociaţiei învăţătorilor din oraşul şi judeţul Arad în Sindicatul învăţătorilor Arad. Primul preşedinte al sindicatului este S. Tomuş.

Odată cu acest act, activitatea Asociaţiei învăţătorilor încetează, după ce timp de aproape 75 de ani a fost o organizaţie profesională necesară şi eficientă, adunând periodic învăţătorii spre dezbaterea principalelor chestiuni legate de preocupările şi interesele lor culturale şi pedagogice. Creată din necesitatea de ajutorare materială, organizaţia profesională a învăţătorilor a avut o contribuţie remarcabilă la menţinerea şi promovarea culturală a maselor populare şi pentru dezvoltarea învăţământului, militând întotdeauna pentru ridicarea nivelului de pregătire al cadrelor didactice, realizarea unui învăţământ modern şi difuzarea valorilor culturale în mase.

Organizaţia învăţătorilor a fost nevoită să lupte pentru apărarea intereselor acestora, mergând până la tentativa declarării de greve (în perioada 1929-1933). Parcurgând realizările Asociaţiei, vom vedea că a avut un neîndoielnic rol progresist prin promovarea şi extinderea unui învăţământ adecvat nevoilor sociale ale ţării, prin perfecţionarea, prin periodice şi cursurile organizate, a cadrelor didactice din judeţ, prin valorificarea forţei spirituale unite în vederea obţinerii unor revendicări materiale, sociale, profesionale şi chiar politice. Scopul principal al organizaţiei profesionale a învăţătorilor a fost asigurarea condiţiilor optime pentru introducerea unui învăţământ cerut de nivelul politic, social şi economic al judeţului Arad. Ea şi-a manifestat activitatea pe planuri multiple: economic, prin înfiinţarea de instituţii cu profil, care să ajute pe învăţători; cultural, prin difuzarea valorilor culturale în rândul maselor ţărăneşti şi profesional: perfecţionarea profesională a învăţătorilor prin cercuri, cursuri pedagogice, reviste etc.

1. Activitatea economică. În perioada crizei economice din 1929-1933, Asociaţia şi-a îndreptat interesul mai cu seamă spre asigurarea unor condiţii de trai acceptabile membrilor săi. În anul 1931, salariile învăţătorilor s-au redus cu 10-20%, radiindu-se şi dreptul de reducere a călătoriilor C.F.R. La Adunarea generală din 26 februarie 1933, n-au putut lua parte, din motive financiare, 56 de membri. Asociaţia caută cele mai potrivite modalităţi pentru apărarea drepturilor membrilor săi şi ajutorarea lor. În şedinţa din 27 aprilie 1933, se propune chiar transformarea Asociaţiei în Sindicat. Preşedintele în exerciţiu, D. Boariu, trimite în 22 martie 1934, o circulară către subsecţii, precizând că Asociaţia învăţătorilor are în vedere, în această prioadă, două direcţii: „una de interes pedagogic şi alta de interes vital”⁸. În vederea înlăturării marilor greutăţi materiale, cu care erau confruntaţi, învăţătorii se solidarizează pentru înfiinţarea câtorva instituţii economice.

Banca învăţătorilor. Pentru ajutorarea învăţătorilor a luat naştere, în 1931, Casa de credit a cadrelor didactice. În 12 ianuarie 1933, se înfiinţează sub preşedenţia lui D. Boariu Banca învăţătorilor (la început avea un capital de 1 500 lei) cu un număr de 63 membri fondatori, căreia i se ataşează, în decembrie 1933, o Secţiune de ajutor reciproc a membrilor corpului didactic din judeţul Arad. Aceasta avea menirea de a acorda ajutor bănesc pentru înmormântare, în caz de boală şi pierderea capacităţii de muncă şi pentru ajutorarea membrilor.

Luând fiinţă în cea mai disperată perioadă economică, atunci când ani de-a rândul învăţătorilor nu li s-a plătit salariul integral, Banca învăţătorilor reprezenta o instituţie economică populară, care prin solidarizarea financiară a putut înjgheba un fond de ajutorare, scăpându-i de unele griji cotidiene ale vieţii. O dovadă concludentă a realului ajutor pe care banca l-a adus dascălilor este mărirea numărului membrilor societăţii de la an la an, cu prioritate în prima perioadă.

Creşterea numărului membrilor societari se oglindeşte în tabelul următor:

Anul	Nr. membrilor	Anul	Nr. membrilor
ian. 1933	63	dec. 1935	366
dec. 1933	208	dec. 1940	400
dec. 1934	288	dec. 1941	510

Librăria învăţătorilor. Pentru rezolvarea unor deziderate materiale, Asociaţia învăţătorilor înfiinţează, în septembrie 1936, Societatea cooperativă „Librăria învăţătorilor”, institut de aprovizionare, care în 1937 îşi schimbă numele în Cooperativa învăţătorilor din oraşul Arad, având următoarele secţii: librărie, stofe, încălţăminte, lemne de foc. Înfiinţarea în 1938 a unei secţii economice, ataşată pe lângă Banca învăţătorilor, uşurează într-un fel grija materială a învăţătorilor. Cooperativa, conform unui statut, va trebui să fie aprovizionată cu „orice fel de articole necesare în viaţa gospodărească a învăţătorilor şi articole potrivite în viaţa lor profesională, în şcoală şi în afară de şcoală şi să desfacă produsele cooperativelor şcolare”. Noua instituţie de aprovizionare ajută pe învăţători să-şi construiască locuinţe. Înfiinţarea instituţiilor economice a fost determinată de manifestările crizei care cuprinsese economia ţării. În situaţia materială grea, provocată de criză, învăţătorii au căutat forme de întrajutorare şi de exprimare a solidarităţii lor profesionale.

Casa învăţătorului. Scopul înfiinţării acestei instituţii economico-culturale constă în necesitatea de asigurare a întreţinerii fiilor învăţătorilor, veniţi să-şi continue studiile la şcolile secundare ale Aradului. Ca internat, Casa învăţătorului era amenajată pentru 150 de elevi. Taxa de întreţinere, diminuată pentru fiii învăţătorilor, membri ai Asociaţiei, putea fi compensată cu alimente aduse de acasă. Imobilul a fost ridicat în 1905. Din anul 1912, Casa se autogestionează, trăind „din mila daniilor şi din desagii copiilor de ţărani”. În perioada primului război mondial, Căminul este transformat în spital militar.

Începând cu anul 1932, imobilul Casei învăţătorului va adăposti Biblioteca Asociaţiei şi Banca învăţătorilor. În anul următor, conducerea şi supravegherea Casei trece în preocupările Comitetului Central al Asociaţiei, căci se observă o slabă preocupare organizatorică şi administrativă din partea consiliului internatului. De exemplu: în anul 1932, internatul nu a găzduit decât 14 elevi. Faptul reflecta şi micşorarea numărului de elevi din mediul rural care se îndreptau spre şcolile medii din Arad. Noua conducere modifică statutele care aduc precizarea că, dacă anual nu se prezintă pentru înscriere cel puţin 60 de elevi, Casa învăţătorului va putea primi altă destinaţie. Chestiunea nu se ameliorează căci, deşi în primul an internatul de deschide cu 64 de elevi, numărul acestora scade, ajungîndu-se la trista constatare că „internatul nu mai are viitor”. Juridic, Casa învăţătorului intră în proprietatea Asociaţie din anul 1936, când se face înscrierea ei în Cartea funduară. Curând, concuraţi de înfiinţarea internatelor pe lângă licee, căminul „studenţesc” este pe cale de desfiinţare, propunându-se ca imobilul să fie vândut sau transformat în apartamente.

Totuşi, în 1941, directorul Petru Lupaş redeschide porţile internatului pentru 118 elevi, din care 60 erau repartizaţi de la Liceul comercial de băieţi, iar 39 erau copii ai refugiaţilor, întreţinuţi de stat. După ce statul face reparaţiile necesare, în 1956 localul Casei învăţătorului este atribuit Grupului şcolar profesional U.V.A., care îl foloseşte şi astăzi.

În afara unui simplu internat, Casa se revendică ca un organism cu multiple semnificaţii culturale şi sociale. Începând cu anul 1921, Casa poseda un fond de cărţi, donate de marele istoric Nicolae Iorga, pentru folosul tineretului plasat în căminul învăţătoresc. Cu această donaţie, în semn de recunoştinţă, se instituie Societatea de lectură „Nicolae Iorga”, a cărei bibliotecă numără, după 10 ani, 682 volume. Elevii cazaţi în internat beneficiau de sprijinul a doi profesori de specialitate care ajutau la pregătirea acestora, prin acordarea unor meditaţii gratuite în vederea învăţării lecţiilor. Societatea de lectură „Nicolae Iorga” punea biblioteca la dispoziţia internatului în schimbul unei contribuţii băneşti ce va fi folosită pentru augmentarea bibliotecii.

Din punct de vedere economic, achiziţionarea, prin cumpărare, a Casei învăţătorului constituie una dintre cele mai frumoase şi apreciate realizări ale corpului didactic primar. Învăţătorii, trimiţându-şi copiii să-şi continue studiile, aveau garanţia unei supravegheri şi asistenţe pedagogice, beneficiind de o reducere a taxei de întreţinere.

Casa, ca realizare colectivă a învăţătorilor, a polarizat întreaga activitate a Asociaţiei în jurul său, adăpostind principalele instituţii economice sau culturale ale acesteia: Banca învăţătorilor, Librăria învăţătorilor, Biblioteca Asociaţiei, Administraţia şi redacţia revistei „Şcoala Vremii” şi personalul administrativ al organizaţiei profesionale învăţătoreşti. Casa învăţătorului a fost o instituţie care a contribuit la progresul şcolii arădene, nu numai prin destinaţie, ci şi prin formele de activitate pe care le desfăşura şi prin întătirea spiritului de corp al învăţătorilor.

2. Perfecţionarea profesională a învăţătorilor. Organizaţie profesională a învăţătorilor din judeţul Arad a primenit atmosfera învăţământului primar prin antrenarea membrilor săi în acţiunea de înaintare a învăţământului, de promovare a celor mai eficiente metode de predare şi de perfecţionare a formaţiei profesionale. Îmbunătăţirea condiţiei pedagogice, atât de necesară învăţătorului, a mers până la o serioasă activitate cărturărească, de cercetare pedagogciă, valorificată prin publicaţiile învăţătoreşti şi conferinţele pedagogice din cercurile culturale.