Anexa la H. C. L. nr. 28 din 23. 04. 2013 statutu L

Cultural istoric

a) Construcţii istorice

În vechea vatră a satului Stremţ au fost descoperite ruinele unor clădiri din epocă romană alcătuite din ziduri din piatră. De aici şi din alte puncte învecinate provin numeroase materiale romane: cărămizi cu ştampilă, capiteluri de coloane, opaiţe din lut, o statuetă din bronz reprezentând un genius înaripat, o cheie, o fibulă, un glob de bronz, o monedă de argint, numeroase fragmente ceramice romane provinciale şi doi denari,ceea ce indică, existenţa a unei aşezări rurale importante.

Pe raza satului Geoagiu de Sus, se semnalează un capitel de coloană şi monede imperiale romane din aceaşi perioadă.

De pe teritoriul satului Geomal provin un fragment de cărămidă romană cu urme imprimate, un denar din timpul împăratului Septimius Severus şi trei monede romane.

De asemenea aici în anul 1951, pe versantul de est al dealului numit „Măgura Geomalului“, aflat la aproximativ 2 km spre nord-vest de sat, săteanul Stoica a descoperit un tezaur monetar.

- Cetăţii (Tipul de fortificaţie)

- Fortoficaţii

Cetăţile de la Stremţ. La Stremţ au existat în vechime două fortificaţii.Aceasta se dovedeşte prin faptul că la adunarea din 1540 ţinută la Keresztes-Mező, a fost prezent Ioan Zolonchz, căpitan al ambelor cetăţi din Stremţ. Cetăţile sunt aşezate în centrul comunei Stremţ, circa 4 kmnord-vest de Teiuş, pe valea cu acelaşi nume, într-un loc puţin ridicat şi înconjurat de o zonă care era mlăştinoasă. Alegerea locului de zidire a cetăţii a fost determinată de prezenţa mlaştinilor, alimentate dinspre nord de un izvor ce există şi astăzi, care împiedica accesul spre cetate din trei părţi (nord-est, sud şi vest). La cetate se poate ajunge uşor, plecând din Teiuş, pe valea Stremţului, până în centrul comunei Stremţ, iar de acolo, pe vale, până la cetate nu sunt mai mult de 300-400 de m. În documente este cunoscută sub numele de cetatea Diodului, toponimic derivat din numele satului vecin, Geoagiu de Sus, care în documentele medievale a suferit unele transformări şi adaptări: Geoagiu, Gyógy, Tinod etc. Cetatea de la Stremţ a fost întotdeauna o cetate nobiliară. Cunoaştem faptul că în sec. al XIII-lea Andrei de Geoagiu, sfetnicul lui Istvan, fiul regelui Bela al IV-lea, al Ungariei a construit pe versantul nordic al localităţii o cetate.Probabil Biserica ale cărei pietre de fundaţie le-a descoperit arheologul austriac Tom von Dreger, era la adăpostul zidurilor acestei cetăţi. Că lucrurile stau întocmai aşa, ne dovedeşte şi toponimia. S-a păstrat în documentele maghiare până azi în partea în care se află lacul denumirea Diodvaraljia - Poalele cetăţii. De la numele de Gyogy, se pare că provin şi denumirea veche a aşezării: Diod. Această cetate este legată de personalitatea Comitelui Andrei de Geoagiu fiind probabil ulterior locuinţa rezidenţială a comitelui şi a familiei sale.Ea era situată pe dealul „Cetăţuia”, unde după marea invazie a tătarilor din 1241 familia nobiliară şi-a construit o locuinţă fortificată. Cu toate că primele ştiri documentare privind existenţa unei fortificaţii la Stremţ, le avem de la mijlocul secolului al XV-lea, o cetate trebuie să fi fost construită mai devreme, poate chiar în a doua jumătate a secolului al XIII-lea.

După moda vremii, construcţia a fost ridicată pe un vechi castru roman care supraveghea drumul principal de pe atunci,,Via Magna”, locul oferind o amplasare strategică. Acest personaj s-a făcut remarcat odată cu intervenţia lui şi a oamenilor săi în luptele împotriva tătarilor, care au avut loc în luna aprilie a anului 1241, pe Mureş, lângă Rădeşti. Impresionat de curajul şi abnegaţia supusului său, ducele Ştefan, viitorul rege Ştefan al V-lea al Ungariei, i-a dăruit acestuia trei sate aflate în apropiere de locul sângeroaselor lupte.

Domnitorul Tării Româneşti, Radu cel Mare (1485-1508) a primit, în semn de apriciere a bunelor relaţii cu regele Ungariei, cu ocazia vizitei oficiale la curtea regelui în 1506, în schimbul darurilor aduse cu acest prilej, Domeniul Geoagiu, cu cele 24 de sate aparţinatoare.

Astfel, acest domeniu a devenit pe parcursul sec. al XVI-lea o oază pentru transfugii veniţi din Ţara Românească la vremuri de cumpană.

Materialul arheologic scos la iveală este de factură romană şi feudală. S-ar putea presupune că este vorba de o cetate feudală construită, în parte, cu materiale romane, lucru destul de obişnuit în evul mediu.

Între ruinele cetăţii Diod şi vechea curte nobiliară există un tunel subteran de legătură precum şi alte construcţii subterane cunoscute de către localnici sub denumirea de „Pivniţele din vii”.

Cetatea de la Stremţ se prezintă ca un dreptunghi aproape perfect, cu laturile de 58 X 40 m prevăzut la fiecare colţ cu câte un turn de plan pătrat. Se poate preciza şi cerceta numai trei din cele patru turnuri, cel din colţul nord-vestic fiind complet distrus. Toate sunt egale, cu laturile între 7- 8 m , dispuse oblic faţă de incintă şi susţinute în exterior de câte doi contraforturi de peste 4 m . Turnurile de pe incinta de nord au două laturi în exterior şi două în interior, cele de sud-est numai una în exterior şi două în interior, pe când cele de sud numai una în exterior, sprijinită pe cei doi contraforturi şi trei în interior.

Zidul de incintă şi turnurile sunt construite în aceeaşi tehnică, folosindu-se în primul rând piatra locală de râu, de mărimi diferite. Mortarul, de calitate foarte bună, conţine mult var, nisip fin şi praf de cărămidă pisată. La zidul de incintă s-a folosit şi cărămidă, mai ales fragmentată, probabil tot cu scopul de a-i da o rezistenţă mai mare şi de a-i crea un parament mai regulat. Grosimea zidului era în jur de 1,30 m , iar înălţimea ajungea, în unele locuri, până la 4 m .

Pe latura de sud, incinta este formată din două rânduri de ziduri, de dimensiuni obişnuite, plasate la 5- 6 m unul faţă de altul. Cel exterior era legat, probabil, de capetele contraforturilor turnurilor de pe latura de sud-est. Între ele se formează un spaţiu liber de circa 3 m , constituind aşa-numitul swingler.

Terenul pe care sunt amplasate aceste ziduri, este nestabil, mlăştinos, pentru că sub el curg izvoare cu debite destul de mari. Acest teren nu permitea ca zidurile de incintă să aibă o fundaţie solidă şi, în consecinţă, constructorii au dublat incinta ţinând seamă în acest caz mai ales de puterea armelor de foc.

De jur-împrejurul incintei s-a săpat un şanţ de apărare, lat de 16- 20 m , adâncit faţă de nivelul actual al cetăţii (până la 3 m pe latura de nord-vest), care la nevoie era umplut cu apă din izvoarele locale sau din valea Teiuşului, ce curge în imediata apropiere a cetăţii. Latura exterioară a şanţului a fost prevăzută cu un val de pământ, vizibil în colţul de sud-est, format din pământul provenit din săparea şanţului. Intrarea în cetate se făcea pe latura de nord şi cu siguranţă aici se afla un pod suspendat, aşezat peste şanţul de apărare.

În interiorul cetăţii, clădirile care au constituit odinioară faima acestei fortificaţii, nu întâmplător aleasă de regina Isabella, în 1550, ca loc de refugiu, au fost distruse în cea mai mare parte, rămânând doar câteva urme în colţul sud-estic şi o capelă.

Şanţul de apărare de formă elipsoidală înconjoară cetatea, el era în permanenţă umplut cu apă provenită dintr-un izvor aflat în apropiere denumit „Bercan” şi care aproviziona prin conducte subterane şi cetatea cu apă.

După moartea fulgerătoare a lui Iancu de Hunedoara, de ciumă în 1436, pe timpul domniei fiului său Matei Corvin, cetatea şi domeniul devin posesiuni regale, iar în 1461 sunt trecute în administraţia Capitlului de Alba Iulia.

În 1467 regele Ungariei, Matei Corvin a donat cetatea şi domeniul Voievodului Transilvaniei Ioan Pongratz de Dindeleag care a stabilit cetatea între anii 1462-1476.

De la sfârşitul sec. XV-lea şi până la jumătatea secolului al XVI-lea cetatea a adăpostit familii şi personalităţi importante în istoria Transilvaniei.

Începând cu anul 1500 cetatea devine proprietatea familiei Balassa, familie nobiliară partizană a partidei Habsburgice în permanent conflict cu partidele filo-turce.

În anul 1538, nobilul Emerich Balassa este numit împreună cu Ştefan Mailat, voievod al Transilvaniei de către regele Ungariei Ioan Zápolya, cei doi aliaţi au complotat împotriva „binefăcătorului” lor, în favoarea Curţii de la Viena şi împăratului Ferdinand I de Habsburg. Ca măsură de represalii Ioan Zápolya a asediat şi a cucerit cetatea.

Importanţa strategică deosebită a acesteia, măreţia ei fac ca regina Isabella, soţia lui Ioan Zápolya să o aleagă ca loc de reşedinţă. De aici, regina Isabella a adresat ţării o scrisoare prin care solicita poporului să-l sprijine pe cardinalul Martinuzzi în apărarea Ardealului.

În anii tulburi din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în urma repetatelor lupte între partidele nobiliare filo-austriece Balassa şi filo-turce cetatea este asediată şi distrusă de către voievodul filo-turc al Transilvaniei, Ioan Sigismund fiul lui Ioan Zápolya în anul 1563.

Cetatea a dispărut astfel din istorie, după o perioadă de glorie de peste 100 ani, domeniul a intrat în cadrul proprietăţilor fiscale ale voievozilor şi principilor Transilvaniei, până în anul 1700, când a fost proprietatea unor nobili.

În satul Geoagiu de Sus se află situl AB-II-m-A-00229 ce reprezintă Biserica "Intrarea în Biserică” din sec. XVI, de asemenea mai există două situri unul neprecizat şi unul unde s-a descoperit tezaurul de la Geoagiu de Sus.În satul Geomal, deasemenea există un sit cu localizare neprecizată, situat în locul descoperirii tezaurului de la Geomal.

-Castele (Tipul, dotarea, starea actual) În interiorul celei de-a doua fortificaţii, cetatea Diodului s-a aflat un castel care a aparţinut pe rând lui Iancu de Hunedoara, Capitlului de Alba-Iulia, Matei Corvin, Voievodului Transilvaniei Ioan Pongratz de Dindeleag, nobilului Emerich Ballasa etc. Între sfârşitul sec. XV-lea şi până la jumătatea secolului al XVI-lea castelul a adăpostit familii şi personalităţi importante în istoria Transilvaniei, implicate în diferite scandaluri politice ale acelor vremuri cum ar fi regina Isabella. Astăzi din castel se mai păstrează fragmente din ziduri şi un bastion al zidului de apărare transformat în lăcaş de cult, declarat monument istoric.

b) Edificii religioase

-Sanctuare

Arheologul Adalbert Cserni, a identificat la Stremţ două altare romane dedicate zeiţelor Diana şi Nemesis care prezintă interes prin inscripţiile lor.Altarul dedicat zeiţei vânătorii, pădurilor şi lunii, Diana, are următoarea inscripţie în latină: DIANE, AUG/ PRO – SALUTE/ IMP.GAES. TITI/ AELHADRANTO/ NINI AUG PII PP / MSTATUIS PRS./ V.S.L.M.

Cu ajutorul specialiştilor de la muzeul din Alba Iulia, inscripţia a fost descifrată astfel: „DIANE Augusta pro salute Imperatoris Caesari Titi Aeli Hadriani Antonini Augusti Pii, patris patriae, Marcus Statius Priscus, legatus Augusti pro praetore, votum solvit libens merito”. Aflăm astfel că monumentul a fost ridicat în timpul Împăratului Hadrian, de către un legatus Augusti pro praetore, Marcus Statius Priscus. Pe altarul zeiţei Nemesis „patroana justiţiei şi răzbunării divine” se află următoarea inscripţie: NEMEST REGIN / CSPED VALE/ RIANUS DEC/ COLLEGI FAB/ PRO SALUTE/ORUM QV/ MNIUM/S.L

-Mânăstiri (felul şi tipul de obşte)

Pe teritoriul comunei Stremţ a existat o singură mănăstire care astăzi este declarată monument istoric.Se păstrează biserica Mănăstirii de la Geoagiu de Sus,fostă episcopie ortodoxă a Transilvaniei, din sec al XVI-lea cu hramul Intrarea in biserică a preasfintei Nascatoare de Dumnezeu.Ea a fost întemeiată de domnitori din Muntenia încă de pe timpul lui Radu cel Mare (1494-1508), care a obţinut în Transilvania, Castelul din Stremţ.Ca episcop al Geoagiului este cunoscut numai un anumit Christofor, care a fost numit, în 1557, episcop la episcopia mănăstirii Geoagiului de către regina Isabella. Acest episcop a trecut probabil în anul 1574 la episcopia Silvaşului, dat fiind că la această dată castelul din Stremţ nu mai este în posesiunea domnilor munteni.

-Biserici( felul,anul construcţiei şi denumirea)

Arheologul austriac Ton von Dreger, a descoperit la începutul secolului al XIX-lea ruinele unei bazilici romane în locul numit acum Varniţă.În anul 1462 Iancu de Hunedoara a construit în incinta cetăţii o mănăstire franciscană, care astăzi nu mai există, fiind dărămată odată cu distrugerea cetăţii.

Astăzi există următoarele lăcaşe de cult:

Biserica ortodoxă din Stremţ –sec al XIV, cu hramul Sfinţilor Arhangheli Mihai şi Gavril, Biserica Reformată Stremţ –sec al XV-lea (1537) declarată monument istoric, Biserica Penticostală Eden-Stremţ din anul 2003, Biserica Mănăstirii de la Geoagiu de Sus,fostă episcopie ortodoxă a Transilvaniei, sec al XVI-lea cu hramul Intrarea in biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Biserica ortodoxă Geoagiu de Sus construită în 1724,distrusă în 1762, refăcută în 1785 cu hramul Naşterea Maicii Domnului,Biserica Ortodoxă Geoagiu de Sus, construită între anii 1896-1898 cu hramul Sfiinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril. Biserica ortodoxă din Geomal, 1664 cu hramul Naşterea Maicii Domnului.

c) Edificii culturale

-Muzee. În satul Geomal există din anul 2005 Muzeul dedicat istoricului Ştefan Meteş

-Colecţii. Putem aminti colecţia particulară de pictură a doamnei Maria Vereş, la Şcoala Generaţă din Stremţ o colecţie cu vestigii istorice adunate de prof Gheorghe Berţia, iar la familia Popa Achim o expozitie etnografică.

O deosebită valoare culturală internă şi internaţională a avut grupul artiştilor de la Stremţ, cunoscut sub numele de colonia artistică de la Diod, care între 1890 şi 1945 a adunat personalităţi culturale din diferite domenii: muzică, pictură, sculptură, arhitectură, literatură, arheologie, arta ţesăturilor, filosofie. Amintim numele următorilor creatori: Kriesch Aladár, Percyval Tudor-Hart Boér Jenő, Boér Jenő Jr., Gruzda János, Nagy Sándor Tom von Dreger Edvi Illés Aládár Ernst Gorsemann Hackenmüller Akseli Gallén-Kallela Hans von Dreger Szinyei Merse Pál şi Leo Belmonte ş.a.

-Cămine cultural există in Stremţ, Geoagiu de Sus şi Geomal

d) Elemente de civilizaţie popular

-Port popular (descrierea elementului dominant şi mesteri cu adrese)

Portul popular din comuna Stremţ îmbină cele două culori predominante albul şi negrul care îi dau o notă de sobrietate şi prestanţă.

Purtat de străbunii noştri, atât în zilele de lucru cât şi în zilele de sărbătoare sau la marile evenimente din viaţa familiei, portul popular a încetat de a mai fi folosit în zilele noastre. Doar la biserică duminica şi la marile sărbători, mai pot fi admirate persoane care îl poartă cu drag.

Portul femeiesc este format din: ie cu poale şi poliţe, în trecut prinse împreună, un şurţă (perpetă) purtat în faţă şi o cătrinţă ţesută în război în spate, un pieptăraş, un chistineu (batic) negru, din pânză vara şi din lână iarna, un laibăr din postav pentru iarnă, opinci înlocuite de la începutul sec. XX cu ghete cu tureac înalt şi pantofi.

Ia era confecţionată din pânză albă, ţesută în război, sau din giulgi cumpărat de la bolta din sat sau de la târg. Pe ie se coseau cu aţă neagră diferite ornamente, pe mâneci şi pe piept.

Peste umeri modelul cusăturilor era mai lat şi cobora pe mâneci. În partea de jos a mânecilor, care era mai largă se puneau fodorei adică ciucuri negri.Pe guler erau cusute motive din aţă neagră. Ia, despicată în faţă, se încheia cu două şireturi negre, cu fodoraşi la capete. Peste piept pe ambele părţi ale despicăturii coborau două rânduri de cusături frumos executate.

Poalele erau confecţionate din pânză albă, sau dintr-un material mai fin. Ele erau decorate în partea de jos cu o bandă neagră, lată. Poalele largi se coseau din două foi. Ele se închideau în faţă sau în spate, aveau creţuri pe şolduri iar ca lungime ajungeau până la jumătatea gambei.

Poliţele se purtau pe sub poale, erau confecţionate din material mai fin, erau mai scurte ca lungime faţă de poale şi mai strâmte. În partea de jos aveau cipcă, o broderie albă, croşetată. Cătrinţele se purtau pereche, una în faţă şi una în spate, peste poale. Erau ţesute din postav negru cu cipcă şi fodoraşi. Dacă femeia era mai înstărită, cătrinţele erau dintr-un material mai fin,denumit păr. Femeile mai în vârstă purtau în locul cătrinţei din faţă un şorţ din mătase neagră. În picioare se purtau ciorapi de bumbac de culoare neagră, care se prindeau pe picior cu ajutorul unor elastice sau şireturi înnodate bine. Trebuie adăugat că femeile mai tinere purtau sub ie un chieptăruţ, confecţionat din pânză fină şi prevăzut cu două bretele care îl susţineau peste umeri.

El se încheia într-o parte cu un şnur. Peste ie se purta un cheptăraş negru, din catifea sau postav pe care erau cusute modele. El era cumpărat din târg de la negustorii specializaţi în vânzarea de piese de port popular. Iarna femeile purtau o jachetă căptuşită, din postav gros, cu mâneci, sau un pieptar din piele de oaie, cu deschidere în faţă, care avea cusute pe margini modele.

Pe cap se purta o năframă groasă, din păr, ce avea o formă pătrată cu latura de 1,5 m . Ea era confecţionată dintr-o lână fină şi moale. Prin mărimea ei acoperea spatele şi faţa până la şolduri. Năframa de iarnă,căreia i se spunea „de bercă”, avea pe margini fodoraşi,adică ciucuri negri. Femeile mai înstărite purtau năframe mai scumpe de caşmir.

Fetele mari, care aveau voie să meargă la joc erau îmbrăcate într-o costumaţie asemănătoare nevestelor: aveau părul lung, împletit în coade, în care se prindeau panglici colorate, iar chischineul era înnodat la ceafă.

Având în vedere importanţa deosebită a evenimentului, miresele erau gătite cu haine de port complet noi.

Ia, făcută personal de mireasă, trebuia să fie cât mai bogată şi mai bine executată. Poalele, poliţele, cătrinţele erau făcute din materiale deosebite, pieptăraşul era făcut din barşon adică catifea neagră şi cusut cu motive, cu arnici negru sau albastru şi fir aurit.

Pe cap, miresei i se punea şlaierul, o năframă din mătase fină, încreţită în faţă şi strânsă în spate, peste care se aşeza simbolul miresei:o coroniţă sau o cunună, care în timpuri vechi era împletită de mireasă, din flori. Mai târziu ea era cumpărată din târguri.

Chiar dacă existau unele diferenţe în ceea ce priveşte calitatea materialelor din care erau confecţionate,piesele portului femeiesc,se remarcau printr-o ţinută exemplară, mai ales prin discretul parfum de busuioc, primit în timpul şederii în lada de zestre a familiei.

Portul bărbătesc era compus dintr-o cămaşă lungă până la jumătatea coapsei, încreţită pe piept, despicată la mijlocul lui,care se încheia în faţă cu nasturi sau cu doi cănaci cu şireturi. Mânecile aveau în partea inferioară o bentiţă de culoare albă, cu o butonieră şi un nasture.

Pantalonii erau din postav alb, gros, bătut la piuă şi erau confecţionaţi la unul din croitorii din sat. Se numeau cioareci şi erau croiţi pentru a fi strâmţi pe picior. Se purtau iarna. Pantalonii de vară, ţesuţi din cânepă şi bumbac, aveau aceeaşi croială ca şi cioarecii de iarnă, dar erau mai largi şi cu manşetă la partea inferioară,în ultima vreme.

Pantalonii şi cioarecii se purtau sub cămaşă. Peste cămaşă se purta o curea lată, din piele,numită şerpar.Acesta avea două buzunare: unul pentru bani şi celălalt pentru amnar, cremene, punga de tabac şi foiţe. Aici se punea şi briciagul.

Peste cămaşă se purta vara un laibăr din postav negru, iar iarna un pieptar din piele de oaie. Ca şi femeile, până la începutul secolului al XX-lea,bărbaţii purtau în picioare opinci din piele de vită argisită. În loc de ciorapi, îşi înfăşurau în jurul piciorului obiele, fâşii de pânză sau postav. Mersul în aceste străvechi încălţări era foarte comod şi nu provoca bătături.

Treptat, opincile au fost înlocuite de bocanci, iar cei mai bogaţi le-au înlocuit cu cizme. Acestea erau cumpărate de la tîrg sau erau făcute la comandă, din piele de viţel. Iarna bărbaţii purtau peste pieptar, un laibăr din postav ţesut în război sau din stofă de cumpărat.

Pe cap se purta vara o pălărie de paie sau din postav mai fin şi iarna era nelipsită căciulă din piele de oaie căptuşită cu blăniţă de miel. Aceasta era făcută la comandă sau cumpărată din târg. Cei mai bogaţi purtau căciuli negre din pielicele de astrahan, care erau un semn de bunăstare.

-Ocupaţii tradiţionale şi casnice. În Stremţ există un localnic Mesaroş Nicolae care continuă o ocupaţie tradiţională impletind diferite obiecte din nuiele. Unele femei din comună mai ţes iarna la război lepedee şi croşetează în maniera tradiţională obiectite din lână.

-Meştesuguri populare reprezentative (se precizează meşterul, adresa şi uneltele tradiţionale)

-Construcţii tehnice cu specific popular şi hodrotehice (mori, piuă, vâltori, joagare, etc)

În satul Geoagiu de Sus se păstrează o construcţie unde animalele erau imobilizate pentru a fi potcovite şi în satul Stremţ există mai multe instalaţii pentru stors struguri cu vechime de peste 100 de ani.O asemenea instalaţie se păstrează la Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj-Napoca. Tot la Stremţ există o băbură într-o casă. Există o moară şi o vâltoare la intrare în satul Geoagiu de Sus la familia Dan Emil Pavel (la Danu’) şi o moară la doamna Repede Maria tot în satul Geoagiu de Sus din anul 1880.

-Organizarea muncii, a sezătorilor şi a clăcilor

Populaţia satului Stremţ a fost prin tradiţie pricepută la agricultură şi creşterea animalelor, îndeletnicire moştenită odată cu pământul de la generaţiile anterioare. În trecut, atât produsele necesare traiului, cât şi cele destinate bunului mers al gospodăriei erau asigurate în proporţie covârşitoare în cadrul gospodăriei. Prin natura împrejurărilor, ţăranii din Stremţ lucrau pământul cu multă sârguinţă, pentru a obţine recolte bune, care să asigure hrana familiei şi animalelor din gospodărie. Favorizaţi de relief, de calitatea solurilor şi mai ales de climă, sătenii au practicat încă din cele mai vechi timpuri pomicultura şi viticultura. Soiurile fructelor şi strugurilor apreciate pe piaţă, le-au permis acestora să obţină venituri frumoase.

La muncile de primăvară: la arat, grăpat, semănat, lucrările din vie şi livadă, contribuţia bărbaţilor din familie era predominantă. Erau solicitaţi şi fecioraşii şi feciorii juni pentru a învăţa tainele meseriei de plugar. Femeile rămase acasă, trebuiau să se ocupe de gospodărie şi de îngrijirea copiilor şi bunicilor.

La Stremţ, şezătorile femeilor şi fetelor erau comune. De obicei se stabilea pentru o perioadă mai lungă de timp locul unde se ţineau de toamna până primăvara. Prin tradiţie zilele de şezătoare erau miercurea şi joia, în afara perioadelor imediat premergătoare marilor sărbători religioase.

La şezători, atât femeile cât şi fetele veneau într-o mână cu furca şi caierul de lână sau cânepă şi în cealaltă cu lămpaşul cu petrol cu care îşi luminau calea pe uliţele satului.

La şezători, veneau mai târziu şi feciorii care se aşezau fiecare cât mai aproape de drăguţa lui ajutând-o din priviri sau necăjind-o, furându-i fusul sau lucrul de mână. Pentru ca timpul să treacă mai uşor, după un timp unul din feciori începea la fluieră o melodie jucăuşă, cu o rapidă mişcare se înjgheba jocul, perechi de câte doi jucau câte o haţegană, câte un băiat antrena la învârtită două fete şi alte jocuri la care nu era necesar un spaţiu prea larg.

Şezătoarea, în viaţa satului nu avea doar un rol economic. Ea era locul unde se povestea, se cânta, era prilej de adunare a mai multor locuitori ai satului şi deci de transmitere a valorilor culturale.

Ea constituia cel mai de seamă factor în formarea opiniei publice a satului şi ocupa cel dintâi loc în procesul de transmitere directă a valorilor întrucât se producea şi o socializare a tinerilor, o obişnuire cu codurile morale ale comunităţii.

În timpul acestor şezători se putea controla, apropierea dintre un băiat şi o fată. Era genul de apropiere acceptat şi necesar pentru o viitoare viaţă de cuplu.

La şezătoare se practică tot felul de jocuri, toate având menirea de a produce o apropiere fizică între fate şi băiaţi. Băiatul prindea fusul fetei când acesta îl scapa din mâinile ei şi cerea în schimb un sărut, altfel îl rupea. Putem aminti anumite jocuri cum ar fi Purecele, Ţutuica, Gâsca etc. Claca secerişului.Familiile mai înstărite din sat,cum erau Cioplântă I, Mara Gheorghe sau Oniţă Ioan, Mărginean Ionuţ, Cristea Ignat, Boarta Saveta pentru că deţineau suprafeţe mai mari de recoltat apelau la serviciile tineretului din sat care făceau claca jocului. Pentru aceasta gazda lua legătura cu şeful cetei de feciori şi cu reprezentanta fetelor din sat şi se stabilea locul, ziua şi retribuţia ce se cuvenea tinerilor care participau la clacă. În ziua stabilită, tineretul se prezenta dis- de- dimineaţă la câmp, însoţit de unul dintre lăutarii satului, care întreţinea buna dispoziţie, până la terminarea secerişului. Lucrul începea la ora 6. Fetele secerau spicele, feciorii legau snopii şi clădeau clăile pe mirişte în vederea transportului. La amiază se făcea o mică pauză, după care lucrul continua susţinut de lăutarul satului. Claca se putea face şi la treieratul grâului în gospodărie, dacă membrii familiei nu erau suficienţi, pentru ca lucrul să meargă bine: feciorii dădeau snopii sus pe maşină, iar fetele de pe platformă îi desfăceau şi alimentau gura batozei.

Claca femeilor era organizată atunci când una din femeile din sat, din motive de sănătate sau ca viitoare soacră apela la sprijinul femeilor din vecinătate: la tors cânepa, la torsul lânii sau la curăţarea penelor necesare pentru noile perne ce făceau parte din zestrea miresei.

La astfel de clăci participau şi fetele alături de mame, ştiind că atunci când le va veni rândul, vor beneficia şi ele de sprijin. La clacă timpul trecea mai repede dacă unele din femei depănau câte o povestioară din timpul verii, cântau în grup cântece, ori se informau asupra noutăţilor din viaţa satului. O altă ocazie de a solicita sprijin se ivea toamna, la culesul viilor. Cei care aveau suprafeţe mai mari apelau la ajutorul unor locuitori din sat pentru a-i ajuta la cules. În ziua stabilită de primărie pentru culesul viilor, obligatorie pentru toţi gospodarii, din toate curţile ieşeau dimineaţa carele încărcate cu cade pentru călcatul strugurilor şi cu găleţi sau ciubere necesare culesului.

Oamenii lucrau de dimineaţa până seara,înveseliţi de muzica unuia din lăutarii satului care peste tot era servit cu câte ceva de mâncare şi struguri. La terminarea lucrului se îndreptau spre casă unde erau aşteptaţi cu mâncare gătită: o tocană de carne de porc sau miel, pâine proaspătă şi vinars. La sfârşit erau serviţi cu must proaspăt. Culegătorilor care participaseră la cules li se dădea la plecare câte o găleată sau un coş cu struguri. O clacă mai mică se făcea toamna, după ce erau culese din câmp, pălăriile de floarea soarelui şi erau transportate în şură unde rămâneau până când gospodarul reuşea să convoace la clacă rudele care ajutau la bătutul acestora şi adunarea seminţelor în saci.

În timpul clăcii se spuneau poveşti, întâmplări din sat, se aflau ultimele ştiri şi timpul trecea pe nesimţite. Drept mulţumire gazda oferea la sfârşit participanţilor la clacă, plăcinte gustoase şi vin din recolta precedentă a viei.

La construcţia unei noi case sau a unei şuri, gospodarul apela la ajutorul sub formă de clacă al rudelor, prietenilor şi chiar vecinilor din sat. Participau la clacă: zidarii, dulgherii şi tâmplarii şi proprietarii de atelaje care se angajau să transporte piatra necesară fundaţiei, a cărămizilor şi nisipului necesar construcţiei. Cei care nu posedau atelaje, ajutau cu mână de lucru la prepararea mortarului, la căratul cărămizilor, al lemnăriei pentru acoperiş, la transportul paielor,stufului sau al ţiglelor, cu care erau acoperite noile construcţii.

Cei care beneficiau de ajutorul clăcii aveau obligaţia să servească tuturor trei mese pe zi şi băutură. La rândul lor, dacă erau solicitaţi, prestau clacă la toţi cei care le veniseră în ajutor la construcţia respectivă.

Nunta şi înmormântarea, Ceremonialului de nuntă îi este caracteris­tic, echilibrul între secvenţele care marchează despărţirea de vechea stare, culminând cu trecerea propriu-zisă, şi cele care marchează integrarea în noua stare. Dacă un fecior are intenţii seriose, doreşte să-şi facă drăguţa mireasă, şi are consimţământul părinţilor, cei doi tineri hotărăsc ca băiatul să vină la peţit, să ceară mâna fetei şi fixează o dată când să facă acest prim pas. Părinţii fetei se pregătesc cu o masă bogată în aşteptarea peţitorilor. La data stabilită feciorul însoţit de tată sau, în lipsa lui, de un bărbat din familie mai apropiat, un unchi, se prezintă la casa fetei. Dacă peţitorii sunt mulţumiţi de condiţiile oferite se trece la servirea peţitorilor cu băutura şi mâncarea pregătită.

În caz că părţile nu erau mulţumite se începe o mică tocmeală, la care fiecare căută să obţină avantaje. În cazul în care peţitul se încheie cu bine, tatăl băiatului invită părinţii fetei în următoarele săptămâni să le întoarcă vizita lucru care se numeşte „venit pe vedere” cu care ocazie se stabileşte data când are loc nunta şi toate amănuntele legate de aceasta.

În marţea dinaintea zilei stabilite pentru nuntă, totdeauna duminica doi feciori unul din partea mirelui şi unul din partea miresei, numiţi Chemători îmbrăcaţi în frumoase costume populare plecă prin sat să invite lumea la nuntă. Unul purtă într-o mână o ploscă plină cu vin, celălalt are un băţ frumos lucrat pe care erau prinse panglici colorate.

Sâmbăta seara la casa miresei a cărei poartă este împodobită cu crengi de stejar sau plop, se adună fetele şi feciorii pentru a pregăti cununa de flori anume alese pe care i-o aşeză pe cap şi-i cântă „Cântecul miresei.

Marţea toate femeile din sat care sunt invitate la nuntă aduc pentru supa cu tăiţei: o găină, făină şi ouă. Miercurea bărbaţii merg în sat să facă rost de mese şi bănci pentru nuntă, iar femeile aduc vase, blide şi tacâmuri. Joia femeile frământă şi coc pâinea şi cozonacii pentru nuntă, iar bărbaţii tăie un viţel şi un porc. Vinerea femeile făc tăiţei şi tăie găinile pentru supă. Sâmbăta pregătesc sarmalele iar bărbaţii aduc băutura pentru nuntaşiDuminica se pune la foc supa de tăiţei. Un bărbat bun de gură şi glumeţ-vornicul organizeză buna desfăşurare a evenimentului. Duminica la amiază, alaiul de nuntă însoţit de muzicanţi se deplasă la casa naşilor pentru a-i invita la nuntă. De la mire, alaiul se deplasă la casa miresei.

Alaiul de nuntă se îndreaptă spre biserică unde se oficiază ceremonia religioasă, după datină. În timp ce în biserică mirii şi cei apropiaţi lor luau parte la Sfânta Taină a căsătoriei.

Ajunşi în faţa porţii unde urmează să se ţină ospăţul tinerii,sunt aşteptaţi de un grup de femei cu blide cu grâu, cu căni de apă şi mătăuze de busuioc, a căror menire este să arunce peste miri şi naşi grâu, în semn de belşug, să-i stropească cu apă sfinţită şi să facă câteva strigături hazlii. Mesenii servesc o mică gustare care constă în produse obţinute de la tăierea porcului: câteva felii de cârtaboş, o bucăţică de cârnaţ fript, câteva jumeri şi pâine.

Muzicanţii invită nuntaşii la joc, iar după o repriză bună de joc cei care servesc aduc în castroane supa de găină cu tăiţei de casă. Urmează o nouă repriză de dansuri la care se antrenează toţi nuntaşii. Înainte de ora 24, urmează cinstea acordată mirilor. Nunta continuă cu veselie, până aproape la ora şase dimineaţa.

Moartea este concepută, imaginar, ca o lungă călătorie, marcată şi pe plan ceremonial, într-o lume similară acesteia de aici, deşi opusă ei. În struc­tura ceremonialului de înmormântare, dar şi în cadrul obiceiurilor care prelungesc acest ceremonial, apar rituri care urmăresc restabilirea unei legături a defunctului cu universul celeilalte lumii. Bocirea reprezintă un act îndătinat obligatoriu, în satele cu forme de viată tradiţională neputându-se concepe o înmormântare fără bocet.

Un obicei vechi trasmis prin moştenire poporului nostru prevedea că mamele să îşi petreacă la mormânt copiii cu părul despletit la fel ca şi mamele dace.

Ritul de înmormântare din Stremţ păstrează din obiceiul stămoşesc, unele elemente păgâne la care s-au adăugat elemente ce ţin de cultura creştinismului.

Lângă patul muribundului tradiţia cere să fie pusă o lumânare şi chibrituri pentru ca în momentul când acesta îşi dă ultima suflare, cel care îl supraveghează să-i poată ţine lumina creştineşte.

Imediat după moarte este chemat un bărbat din sat sau o femeie care se pricepe la pregătirea mortului.Defunctul este îmbăiat, dacă e cazul la bărbaţi, este bărbierit şi tuns,apoi este îmbracat cu hainele de înmormântare pe care bătrânii le au pregătite din vreme.

După îmbrăcare, mortului i se leagă maxilarul inferior cu o faşă sau un batic pentru a nu rămâne cu gura deschisă, i se leagă mâinile peste piept, i se leagă picioarele până când corpul nu se răceşte. Până la aducerea sicriului, mortul este aşezat pe pat sau pe suportul adus de la biserică. Clopotarul este anunţat pentru a trage clopotele în toate zilele până la înhumare, dimineaţa şi seara. De la biserică se aduce suportul şi două sfeşnice pentru lumânări, care încadrează sicriul. În cele două zile cât mai rămânea în casă, lumânările trebuiau să fie în permanenţă aprinse. Obiceiul cere ca cineva dintre cei apropiaţi celui decedat să stea în camera unde rămâne mortul,iar lumina nu este voie să fie stinsă pe timpul nopţii. Oglinzile trebuie acoperite cu o pânză neagră. Înainte de a pune mortul în sicriu, se pun pe un făraş câţiva cărbuni aprinşi, peste care se pune tămâie. Cu aceştia se înconjoară de trei ori sicriul pentru a alunga spiritele rele.

În mâna defunctului se pun câţiva bănuţi ca să aibă cu ce să plătească vama pentru tărâmul de dincolo. Aceasta este o reminiscenţă din cultul păgîn al morţilor, potrivit căreuia cel plecat din lumea noastră trecea râul Styx şi trebuia să platească vama, fiind trecut de luntraşul Karon. La poarta decedatului se pun însemne de doliu.

Decedatul este privegheat două seri la rând de către membrii familiei, vecini, rude şi prieteni. Cei veniţi în priveghi ocupă locuri diferite: femeile se grupează în camera în care se află mortul, unde în şoaptă discutău amănunte din viaţa acestuia iar bărbaţii ocupău o cameră separată, unde îşi petrec timpul jucând cărţi şi povestind întâmplări la care şi mortul fusese prezent.

La ora douăsprezece din noapte, cei veniţi în priveghi sunt serviţi cu un pahar de ţuică, şi gustări. După aceasta, lumea se retrăge spre casă. Lângă mort rămân membrii familiei şi cei apropiaţi. În a doua seară de priveghi, preotul satului soseşte pentru a oficia o slujbă numită Sărăcustă. Pe parcursul zilelor până la înhumare se trăg clopotele dimineaţa şi seara. În ziua a treia, la ora 12 se trăg clopotele ca de obicei, iar la 12:30 se trag pentru adunarea credincioşilor la casa mortului. Slujba de înmormântare începe la ora 13.Înaintea acesteia, câţiva membrii dintre credincioşi mergeau la biserică pentru a aduce prapurii. Preotul face prima dată o mică slujbă de dezlegare în casă. La scoaterea sicriului din casă cineva din familie sparge conform tradiţiei un vas de sticlă sau de ceramică pentru a îndepărta spiritul morţii de gospodăria respectivă.

Sicriul este depus în curte pe scaunul de moarte, cu picioarele îndreptate spre ieşirea către stradă şi capul spre masa unde sunt aşezaţi doi, trei colaci numiţi parastase, o sticlă de vin şi cărţile sfinte necesare preotului pentru slujbă. În curte, slujba de înmormântare poate fi oficiată de unul sau mai mulţi preoţi, ajutaţi de cantorii bisericii.

La sfârşitul ei, câteva femei din familie intonează cântecul de moarte pregătit special pentru cel decedat. În funcţie de vârsta celui decedat pot fi auzite cântece pentru copii, pentru mame cu copiii mici, pentru taţii tineri, pentru bărbaţi sau femei bătrâne.

Cele mai triste sunt cântările de moarte pentru mamele care lasău în urma lor copii mici şi un soţ împovărat de griji.

După terminarea cântecului de jale, preotul încheie slujba religioasă cerând iertare în numele decedatului: familiei, părinţilor, copiilor, prietenilor, rudelor, vecinilor şi tuturor celor care au asistat la slujbă.

După ce se închide sicriul, convoiul funerar porneşte spre cimitir, având în frunte purtătorii prapurilor şi ai coroanele. Sicriul este purtat pe mâini de 4-6 persoane, care părăsesc curtea plecând spre cimitir. La poartă decedatului, persoane din familie oferă participanţilor câte un colac şi un pahar de vin din partea familiei.

Dacă locuinţa mortului se află mai departe de cimitir, sicriul este pus într-un car cu boi, de coarnele cărora se atârnă prosoape. Pe drumul spre biserică alaiul făce trei opriri pentru citirea Evangheliei. La cimitir, în ziua înhumării, rudele contribuie la săparea gropii. Ele primesc câte un colac, un prosop şi un litru de vin. În faţa gropii preotul cântă prohodul. Sicriul este coborât în groapă cu ajutorul unor funii. Preotul face semnul crucii stropind sicriul cu vin, apoi aruncă o lopată de pământ. Astuparea gropii o fac cei care o sapă. Cei prezenţi participă de obicei la o masă numită pomană. Ceremonia înmormântării feciorilor juni sau fetelor mari are un specific aparte: prietenii defuncţilor, tăie din munte un brad a cărui înălţime trebuie să depăşească 16- 18 metri . I se îndepărtează crengile până la cca. 2 m de vârf, este decojit şi vopsit în spirală cu tricolorul românesc, iar de crengile rămase sunt agăţate panglici colorate. Cu această ocazie se intonează cântecul bradului,aceasta fiind una dintre cea mai bine conservate forme de bocet din Stremţ.

-Sărbători naţionale de primăvară, vară, toamnă şi iarnă

Primăvara înaintea prinderii Postului Paştilor, se păstrează obiceiul Hodăilor. Pe cele mai înalte dealuri din vecinătatea vetrei satului: la Râtul Ghiroaiei, la Maxi, la Vaivoda, în Perii lui Gheza, la Raciur şi la Răzoare. Feciorii din sat, pregătiţi din vreme au fiecare în mână hodăiţa, confecţionată dintr-un par pe care sunt legate paie, cârpe cu cenuşă îmbibate cu petrol de lampă, lemne strânse pentru a face foc pe tot timpul derulării obiceiului.

Se fac strigături hazlii în care sunt vizate fetele satului care urmau să se mărite şi cele rămase nemăritate, feciorii care urmau să se căsătorească în anul în curs, dar şi cei necăsătoriţi, cu defectele lor. Partea cea mai distractivă constă în anunţarea publică a diferitelor aventuri amoroase din viaţa tineretului satului. Despre hodăiţe s-a crezut multă vreme că erau doar un prilej de a lua în râs fetele mari rămase nemăritate până în iarna care a trecut şi feciorii tomnatici.

În toate culturile focul simbolizeată purificarea. Acest obicei avea implicaţii estetice şi morale. Probabil că aceste ritualuri aveau rolul de a îndepărta din rândul locuitorilor relele şi păcatele, astfel încât aceştia să primească sărbătoarea Învierii Domnului cu sufletul curat.

După ce unul din focuri era înteţit puternic şi flăcările ajungeau la mare înălţime, la un semnal al şefului de grup se făcea linişte şi se putea auzi rostirea cu glas puternic a unor strigături hazlii. Pe toate dealurile unde s-au ţinut hodăiţe se aruncau cât mai sus şomoioagele aprinse, se auzeau din nou chiote. Un obicei interesant, care astăzi s-a pierdut legat de prinderea Postului de Paşti întâlnit în urmă cu 60 de ani se numea Fărşang. Pe vremea cănd încă se păstra obiceiul şezătorilor, tinerii glumeau pe seama celor care nu s-au căsătorit pâna la acea vreme, alcătuind o ceată care recita versuri satirice la adresa oamenilor leneşi.

Un localnic din Geomal, strămoşul lui Pătru lui Sandu, care s-a mutat în Cetea, l-a răspândit acolo şi el se mai păstrează şi astăzi. Tinerii alcătuiau o ceată şi purtau măşti alegorice care îi reprezentau pe oficiantul unui cult, o femeie şi personaje care poartă coarne.

Ei lovesc în porţile celor necăsătoriţi, scot sunete animalice dansează şi cer spectatorilor prin semne sume de bani iar celor care nu le acorda atenţie, le aplică o pedeapsă: femeile trebuie să îi sărute, iar bărbaţi primesc lovituri. Poate fi pus în legătură cu cultele precreştine, care aveau rolul de a atrage asupra celor prezenţi belşugul şi fertilitatea.

Un obicei interesant este ca la Sfântul Gheorghe, tinerii să mergă la pădure de dimineaţă şi pună pe un om, angajat de mai înainte, să se îmbrace în crengi de mesteacăn, încât nici faţa să nu i se poată distinge. Aceasta se numeşte „Sângiorzul”. Împreună cu Sângeorzul tinerii merg la toate fetele din sat, pe care le joacă. Sângiorzul le urează noroc la măritat. După ce umblă în tot satul şi după ce toate fetele sunt jucate, băieţii îl conduc pe Sângiorz la vale, unde îl aruncă în apă şi îl dezbrăcă de crengile de mesteacăn. Aceste crengi le culeg fetele şi femeile, punându-le pe răsadniţe, spunând, că le fac zarzavaturile mari şi frumoase. Tot în ziua de Sfântul Gheorghe, femeile pun la poartă crengi de măceş şi frunze de leuştean, pentru a nu le lua strigoii laptele de la vaci şi capre.Mai există obiceiul ca fetele şi nevestele să fie stropite la Sângiorzi cu apă şi urzicate.

În cadrul sărbătorilor de vară amintim naşterea Sfântului Ioan Botezătorul sau Sânzienele. Aceasta este o sărbătoare religioasă deosebită, ce se sărbătoreşte în data de 24 iunie.

În ajunul sărbătorii, fetele merg pe câmp şi culeg flori de sânziene, pe care le împletesc pentru toţi membrii familiei. Astfel, pentru bărbaţi împletiturile au formă de cruce, iar pentru femei esunt în formă de cerc. În ceea ce priveşte un alt obicei legat de seceriş numit peana sau cununa, amintim faptul că s-a păstrat până astazi tradiţia ca tineretul să joace duminica prin curţile acelor gospodari care au secerat, ca semn de mulţumire şi recunoştinţă, pentru recolta bogată. La terminatul lucrului fetele fac peana sau cununa, din spice de grâu, în formă de cruce, iar în timpul lucrului cântă cântecul grâului. Una dintre fete duce peana la casa proprietarului şi dacă reuşeşte să ajungă acasă cu cununa neudată primeşte o coroană şi o fierie de vin. Lucrul acesta se întâmplă cam rar, deoarece oamenii de pe stradă pe unde trebuie să treacă, se pregătesc din timp cu găleţi de apă şi nu arareori se întâmplă ca pe lângă udatul cununii să fie şi fata udătă până la piele.Ceilalţi flăcăi şi fete cântă şi strigă versuri hazlii. Masa de seară, în prezenţa lăutarilor durează până noaptea târziu.Peana este păstrată de proprietar până la secerişul anului următor.

Între obiceiurile de iarnă amintim colindatul, irozii, umblatul cu ţurca şi obiciurile de urat şi săvăsait. La Stremţ, la început, colindău copiii. Ei pornesc la amiaza zilei de ajun şi încetează spre seară.Pot fi şi astăzi văzute grupuri de copii-colindători care merg cu Steaua, de Crăciun, pe uliţele satului, luptându-se cu nămeţii. Traseul lor este scurt. La început ei îl colindă pe primar, pe preotul satului şi pe domnul sau doamna învăţătoare, apoi merg la rudele apropiate. Micuţii colindători cu Steaua primesc pentru strădania lor colăcei, nuci, mere şi bani.

Pe uliţele satului poate fi văzut şi astăzi un grup de copii mai mari, îmbrăcaţi în frumoase costume populare, peste care poartă mantii largi de culori diferite. Pe cap poartă coroane din carton colorate şi săbii de lemn. Sunt „Craii” sau „Irozii”. Irod Împărat, este cel mai „împodobit” dintre ei. Ceilalţi sunt cei trei crai: Melchior, Baltazar şi Gaspar. Micul grup colindă şi el pe la casele gospodarilor din sat, aducând de fiecare dată vestea cea mare a Naşterii Domnului şi peripeţiile celor trei crai veniţi de la Răsărit, în disputa cu împăratul Irod, dând dovada de curaj, isteţime şi credinţă. Cu această reprezentaţie ei colindă satul pentru a aduce în casele oamenilor vestea naşterii lui Iisus. Ceremonialul impune ca feciorii satului să se adune în cete, şi să îşi aleagă un conducător numit staroste. După ce intră în curtea gospodarului, acesta întrebă respectuos, la uşă, dacă sunt primiţi la colinda. Răspunsul vine din partea capului familiei şi este de obicei afirmativ. După terminarea colindatului, ceata urează familiei respective:” Sărbători fericite !”,” La mulţi ani!”,” Sănătate şi belşug pentru anul viitor!”, iar gazda în semn de mulţumire le oferă colindătorilor plata pentru colindă.

În trecut, colinda la casele cu fete mari, urma un ceremonial aparte: ceata colinda în curtea casei şi apoi era poftită în casă unde la solicitarea gazdei era cântată o anume colindă.

De multe ori li se permitea să joace pe rând fetele. La sfârşit, mama fetei îi serve ape colindători cu clătite( scoverzi) şi vin. Înainte de a părăsi gazda, ceata îi ura „La mulţi ani” iar gazda mulţumea în numele tuturor.

În prima zi de Crăciun, după ce colindă în Biserică, ceata şi fetele satului se adună la gazda tocmită, unde fetele pregătesc mâncăruri gustoase apoi cu toţii, mânâcă, beau şi dansează. Muzica era asigurată de un muzicant, diplaşul tocmit din vreme, care pentru strădania sa este răsplătit cu mâncare şi băutură, iar la sfârşitul sărbătorilor îşi primea suma de bani stabilită. Spre dimineaţă, pleacă la colindat adulţii şi cei mai în vârstă. Deşi obiceiul colindatului a suferit modificări iar simplificarea ceremoniei a adus la pierderea unei părţi a acestei comori, sărbătorile de iarnă nu şi-au pierdut din farmec.

Sărbătorirea Anului Nou, în trecut, nu avea nici pe departe amploarea şi bogăţia sărbătorii Crăciunului. Obiceiul, era practicat mai ales de copiii mai mari, grupaţi în mici cete de câte 5-6, care colindau pe la casele oamenilor, dar şi grupuri de săteni, care merg la prietenii sau la rudele apropiate la gratulat. Gazdele bucuroase de oaspeţi îi servesc cu vin, vinars şi cozonac, aşteptând cu masa plină de bunătăţi, sosirea Anului Nou. Când închină cu toţii un pahar de vin, îşi urează: „Sănătate!”, „La mulţi ani!”. Acesta este un ritual străvechi, moştenit probabil de la romani. Caracterul agrar al obiceiului este marcat prin recuzita alcătuită din plug, buhai, bice, tălăngi, prin gesturi cum sunt: pocnetul bicelor, sunetul tălăngilor şi prin text, care face o descriere a muncilor agrare, legate de cultivarea grâului, de la alegerea locului pentru arat până la facerea colacului. Pornind Pluguşorul încă de după-amiază, cetele înarmate cu bice, făcute special pentru acest eveniment, din fuior de cânepă, cu câţiva clopoţei luaţi de la vitele din gospodărie, încep colindatul prin sat de la o casă la alta, acolo unde găsesc porţile deschise.

La terminarea pluguşorului, gazda mulţumeşte urătorilor şi le oferă colăcei, mere, nuci şi bani. O tradiţie legată tot de sărbătorirea Anului Nou, cere ca prima persoană care intra în casă în noaptea de Anul nou să fie un bărbat deoarece aceasta ar binecuvânta casa pentru tot anul. Tot în ajunul Anului Nou, unele fete din sat se strâng în grupuri să săvăsăiască adică să ghicească, conform unui obicei vechi, care vor fi calităţile celui cu care îşi vor uni destinele. Pentru aceasta, aveau nevoie de farfurii adânci şi următoarele obiecte: un pieptene, o bucată de sare, o bucată de cărbune, o oglindă mai mică, câţiva bani, o aşchie de lemn.

În prezenţa tuturor se aşezau obiectele sub farfurii. Cea care dorea să-şi ghicească ieşea din încăpere şi în lipsa ei ordinea blidelor era schimbată. După ce fata revenea în încăpere, îşi alegea una din farfurii şi ridicând-o vedea ce-i rezervă viitorul: dacă nimerea aşchia de lemn alesul va fi uscăţiv, slăbănog; dacă nimerea oglinda era fălos, dacă nimerea cărbunele alesul avea un ten mai tuciuriu, banii indicau că va avea parte de unul bogat, pieptenele simboliza că este un dinţos, sarea însemna că va da de un om bun. Pe rând, toate fetele ieşeau afară şi la revenirea în cameră îşi încerca norocul. Dacă era nemulţumită, fata putea să mai încerce o dată. Tot în dimineaţa Anului Nou, tinerii intrau prin curţi, ca să salute pe gazdă prin pocnituri de bici. În dimineaţa Anului Nou, feciorii aruncau la uşa fetelor cenuşă, ca acestea s-o măture când se scoală, pentru a fi harnice tot anul.

De asemenea este întâlnit obiceiul umblatului cu capra sau turca.

Turca este un personaj alegoric ce reprezenta o fiinţă cu cap de capră. Masca este constrută din piele, are coarne din lemn sau de la un animal sacrificat şi o clampă, adică un bot din două bucăţi de lemn.Partea inferioară a clampei este acţionată cu ajutorul unei sfori şi se lipeşte etanş de maxilarul superior provocând un zgomot specific care se aude până departe. Cel care acţionează sfoara o făcea aşa încât clămpănitul să se integreze în ritmul textului interpretat de cei care îl însoţeau. O turcă autentică este împodobită cu prime de diferite culori.

Corpul caprei este format dintr-un om sau doi şi acoperit cu un lepedeu de lână. La gât capra poartă o străicuţă sau un recipient din tablă numit teşcherea, unde gazda pune darul ei.Adesea gazda pune bani în gura caprei şi ei cad direct în străicuţa din interior. Alteori banii sunt puşi pe pământ iar capra face eforturi pentru a-i lua cu botul.

Însoţitorii îi cereau caprei să danseze necontenit, pentru a merita răsplata gazdei. Hazul acestui obicei constă mai ales în faptul că turca îi sperie prin înfăţişare pe copiii mai mici şi provocă zgomot, fiind împodobită cu tălangi şi clopote.

De comun acord se stabileşte plata ce urmează a fi primită,pâmântul pe care urmează a fi instalată stâna satului, despăgubirile ce urmează a le primi cei ale căror oi sunt răpite de lupi sau dispar, precum şi cantitatea de lapte cuvenită fiecăruia. Cantitatea de lapte se stabileşte cu ocazia „îmbrânzirii oilor” care se face înaintea închiderii contractului. După stabilirea prin vot deschisă celui ce urmează a fi păcurar, contractul este semnat în prezenţa reprezentantului primăriei, este parafat în trei exemplare, devenind valabil cu data încheierii lui.

Îmbrânzirea oilor conform datinii se facea înainte de ieşirea oilor la păşune şi încheierii contractului cu păcurarul. Ea are ca scop stabilirea corectă a cantităţii de lapte ce se cuvine fiecărui crescător de animale, în baza unei verificări la care asistă toţi cei interesaţi.

Toţi proprietarii de oi din sat se întâlnesc la curtea ciobanului aducând spre verificare efectivul pe care îl posedă. Sunt aleşi doi gospodari de încredere care iau oile fiecăruia şi le verifică dacă sunt cu lapte sau sunt sterpe, se notează pentru fiecare proprietar, diferenţiat, cele două categorii. După aceasta fiecare pleacă cu oile la păşune până la ora 13:30. La ora 14 trebuie să fie din nou prezenţi în curtea păcurarului unde urmează faza a doua a verificării. În ţarcuri separate, fiecare proprietar îşi mulge oile şi strânge laptele într-un vas.

Verificată în prezenţa tuturor gospodarilor, aceasta metodă nu putea să dea ulterior motive de nemulţumire şi de sfadă corectitudinea şi imparţietatea metodei erau dovezi ale spiritului de dreptate al ţăranului român. La sfârşitul îmbrânzirii, ciobanul, în semn de respect şi cinstire pentru proprietarii de oi le oferea o masă, ce consta într-o gustare iar ca băutură, la început vinars iar la sfârşit un vin bun. Pierdută datorită regimului comunist, tradiţia a fost reînviată după evenimentele din 1989 şi la stâna satului din Măgura Stremţului.

-Cântece şi dansuri populare( numiţi dansurile şi cântecele specifice, interpreţi, formaţii sau ansambluri artistice).

Dansul popular din Stremţ avea în repertoriu: Zdrăngănita, Învârtita, Haţegana, Căluşerii, Haidăul şi Mocăneasca învăţată de la mocanii care veneau vara de la munte, pentru recoltarea cerealelor şi care în zilele de sărbătoare „ îşi demonstrau valenţele de buni dansatori. Unul din cele mai îndrăgite dansuri de către localnici era „Căluşerii” dans al feciorilor la care participau 12 tineri îmbrăcaţi în costume naţionale. Jocul era condus de şeful feciorilor care executa câte o figură de dans care apoi era preluată de ceilalţi dansatori.

La nunţi, jocul căluşarilor avea loc la miezul nopţii. Coordonatorul căluşarilor era vătaful. Uneori intra în joc şi „mutul căluşarilor”, o persoană care nu se deosebea de ceilalţi prin îmbrăcăminte, ci prin faptul că făcea multe grimase.

Datorită faptului că satul era destul de mare, în trecut erau două cete de căluşari. Ceata din Joseni juca „la capul podului” iar ceata din Suseni juca „la Cioplânta”. Căluşarii purtau cu ei steagul tricolor pe care îl ducea vătaful.

Figurile jocului erau luate de obicei din Haidău. Existau mai multe figuri sau ponturi, numite după cei care prin virtuozitate le-au făcut celebre, sau care aveau o anumită semnificaţie: „a lui Puia”, „a lui Pali”, „a lui Cianu”, „a lui Fănică”, „a lui Demeni”, „a lui Cristea”, „a lui Luca”, „a zurgălăilor”, „pe picior”, „foarfeca” etc.

În trecut existau doisprezece figuri, dar ultimele nu le mai ştie nimeni.

În mâini, căluşarii poartă bastoane împodobite cu lână şi cu panglici tricolore.

Ei respectau regula ca numărul feciorilor, împreună cu vătaful şi mutul să fie fără soţ.

Printr-o regulă bine stabilită, hora se organiza la Stremţ în toate duminicile de peste an cu excepţia postului Crăciunului, al Paştilor, al Sfintei Mării şi a Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Dacă în ziua de horă ploua, tineretul se strângea la o „gazdă” în casă sau în şură. Peste iarnă hora se organiza la gazde, iar mai târziu la Căminul cultural. Spre marea bucurie a localnicilor,în ultimii ani, datorită dăruirii d-lui Homănă Ioan dansul popular a renăscut prin formaţia numită “Muguri de Nucet”. Din repertoriul echipei de dansuri fac parte suita de dansuri de pe Mureş şi Târnave,” Haidăul”, „Căluşerii”, o „Purtată” şi „Haţegana”.

-Tuneluri şi galerii.Există un tunel care probabil facea legătura între cele două cetăţi din care se mai păstrează doar fragmente, azi pivniţa familiei Moga.

În locul numit Vaivoda există un monument funerar în care se află inmormîntaţi membri familiei nobiliare Zeik.

-Cabane turistice. Există o cabană în  proprietatea primariei Stremţ, dar este închisă

-Pensiuni agroturistice( nume, localizarea, capacitatea, categoria de confort)

-Alte spaţii de cazare La Dan în satul Geoagiu de Sus,

Stâne – amplasament  În Măgura Stremţului este aşezată o stână în propietatea ciobanului Tibrean Marius.

Turism în trashumanţă

-Trasee turistice

În comuna Stremţ nu sunt deocamdată marcate dar pot fi amenajate următoarele trasee turistice: Stremţ – Băile Romane (Cetea), Stremţ – Măgura Geomalului, Stremţ – Faţa Pietrii – Modoleşti – Întregalde – Benic – Galda de Jos, Stremţ –  Complexul  Mănăstirii  Râmeţ.

Infrastructură

-Drumuri judeţene este DJ 750 C

-Drumuri locale DC 75 C

-Drumuri forestiere Calea Mare care leagă localităţiile Teiuş, Stremţ, Râmeţ, Ponor, Geogel.

-Comunicaţii (oficiul poştal, telefonie fixă, semnal GSM). Oficiu Poştal există numai la Stremţ, iar semnal GSM în toate localităţile.

-Semnal TV SAU CABLU TV există cablu TV în localităţile Stremţ, Geoagiu de Sus, Geomal.

 Art. 13 Art 12 : Instituţii publice

1) Învăţământ :

Şcoala Gimnaziala este şcoala coordonatoare a şcolilor din comună şi este condusă de un director coordinator.

Reţeaua de învăţământ al comunei Stremt este compusă din

Toate cladirile in care se desfasoara actul educational au fost rehabilitate interior si exterior.

Şcoala gimnaziala Stremt este reabilitată interior, dispune de centala termica cu gaz, in anul 2013 fiind achizitionata o centrala termica noua iar in anul 2012 s-a construit un grup sanitar interior

2) Cultură:

Comuna Stremt dispune de trei cămine culturale, unul în satul Stremt, unul in satul Geoagiu de Sus şi unul în satul Geomal toate trei căminele culturale fiind

reabilitate în perioada 2008-2011.

Caminul cultural din satul Stremt a fost cuprins in proiectul integrat „Infrastructura edilitara, moderna de mediu, transport si sociala pentru ADI Stremt – Ramet din judetul Alba , Contract de finatare nr. C 322040870100029-22.06.2009” cu obiectivul dotare camin cultural urmare caruia au fost achizitionate costume populare, instrumente musicale si mobilier adecvat.

De asemenea în satul Stremt, în incinta clădirii caminului cultural, funcţionează o bibliotecă comunală, care deserveşte utilizatori din întreaga comună şi are un bibliotecar angajat al primăriei. În această clădire funcţionează si serviciul BIBLIONET

3) Sănătate:

Asistenţa medicală umană este asigurată prin Centrul de sanatate STREMT

reabilitat interior şi exterior, grup sanitar interior toate acestea executându-se în

perioada 2008-20102 Acest spaţiu este parţial concesionat de medic de familie dr. Comsa Sanda -, unde îşi desfăşoară activitatea Cabinet individual dr.Comsa Sanda . În acestea funcţionează un medic de familie, specializat în medicină generală şi 1 asistent medical cu pregătire specializată. Nu avem asistent comunitar. De asemena din anul 2011 functioneaza si un punct farmaceutic. In satul Geoagiu de Sus functioneaza Dispensarul medical concesionat de dr. de familie Orosan Andreea.

Asistenţa medicală veterinară în comuna Stremt este asigurată prin Dispensar medical veterinar din localitatea Stremt, medic veterinar dr.Ursu Vasile;

4) Asistenţă socială:

Asistenţa socială în comuna Stremt este asigurată prin Compartimentul de specialitate de asistenţă socială şi autoritate tutelară din cadrul aparatului propriu de specialitate al primarului comunei Stremt, de un asistent social cu pregatire in domeniu.

5).) Ordinea şi liniştea publică, pază şi protecţie:

Pe raza administrativ teritoriala a comunei Stremt funcţionează un Post al Politiei în satul de reşedinţă de comună, Stremt cu 2 agenti de subordonati Poliţiei Rurale Aiud

Art. 13 : Servicii publice la nivelul comunei Stremt

Serviciul public de salubrizare deserveşte populaţia din comuna Stremt;

Acest serviciu este înfiinţat din anul 2008 şi este concesionat din anul 2010 prin contract de delegare de gestiune firmei SALPREST, pana la finele anului 2013

- Comuna Unţeni este membră a Asociaţiei de Dezvoltare Intercomunitară „ Stremt-Ramet” care are în derulare proiectul proiectului integrat „Infrastructura edilitara, moderna de mediu, transport si sociala pentru ADI Stremt – Ramet din judetul Alba , Contract de finatare nr. C 322040870100029-22.06.2009” . In urma acestui proiect este in curs de finalizare reteaua de apa si canalizare in satele Stremt si Geoagiu de Sus, cu statie de pomapare si epurare proprie.

- Comuna Stremt este membră a Asociaţiei de Dezvoltare Intercomunitară Salubris Alba care are in derulare proiectul

„Sistemul integrat de managementul deşeurilor din judeţul Alba”, proiect implementat de Consiliul Judeţean ALBA,

4. Serviciul de iluminat public;

Acest serviciu este înfiinţat în anul 2012.

5. Serviciul voluntar pentru situaţii de urgenţă.

Acest serviciu este înfiinţat în anul 2006 prin HCL nr. 29 din 2006, în subordinea Consiliului Local Stremt , fiind condus de primarul comunei Stremt. Este format din 20 de voluntari şi un personal angajat al primăriei.

În comuna Stremt îşi desfăşoară activitatea următoarelor partide politice: Partidul Social Democrat, Partidul Naţional Liberal, Partidul Democrat Liberal, Partidul Poporului Dan Diaconescu, dar si altepartide cu o reprezentare mai mică.

Numărul consilierilor locali: 11

Structura politică a membrilor Consiliului local Unţeni:

- USL – 9 din care PSD -7 si PNL –2 ; - PDL - 1; - 1; PP-DD - 1.

Data constituirii Consiliului local Unţeni : 28 Iunie 2012

Primarul comunei este domnul Popa Traian Stefan, membru PSD, se află la al treilea mandat

Viceprimar al comunei Stremt este domnul Cetean Simion Cosmin, membru PSD iar secretarul comunei este doamna Beldean Ana Mirela

Autorităţile administraţiei publice locale sunt:

- Consiliul local al comunei Stremt, ca autoritate deliberativă;

- Primarul comunei Stremt, ca autoritate executivă, împreună cu aparatul propriu de specialitate.

.

Art. 16.. Primarul comunei Stremt acordă diplome de onoare cetăţenilor comunei, cadrelor didactice şi elevilor cu merite deosebite la învăţătură şi în realizarea unor activităţi profesionale, familiale, sportive şi artistice, care fac cinste comunei Stremt, în următoarele situaţii:

a) 50 de ani de căsătorie;

b) premianţi la învăţătură, concursuri, festivaluri;

e) obţinerea unor medalii sportive;

f) veterani şi văduve de război..

Art. 17. Se va conferi unor persoane fizice române sau străine, cu merite deosebite pe plan politic, economic, social, cultural, sau altor persoane importante, reprezentative pentru comună, titlul de „cetăţean de onoare”.

Aceştia vor îndeplini următoarele criterii:

a) să-si fi adus aportul deosebit la dezvoltarea activităţii în domeniile menţionate mai sus, activităţi în urma cărora comuna să fi beneficiat de realizări importante în aceste domenii.

b) colectivitatea din comuna noastră să-i recunoască meritele deosebite pentru activitatea depusă

c) să accepte acordarea titlului de „cetăţean de onoare”;

Aceste persoane se vor bucura de următoarele drepturi:

a) vor fi invitate să participe la festivităţile ocazionate de unele momente de importanta deosebită din viata comunei;

b) vor fi stimulate moral cu ocazia unor festivităţi;

Aceste persoane se vor bucura de stima celorlalţi cetăţeni, vor fi avuţi în vedere de către organele autorităţii administraţiei publice locale atunci când vor interveni unele facilităţi pentru cetăţenii comunei, li se va cere părerea în unele probleme privind modernizarea comunei.

Aceste drepturi pot fi pierdute, iar calitatea de “cetăţean de onoare” poate fi retrasă, în cazul în care persoana care a beneficiat de acestea a dat dovadă de neseriozitate sau a săvârşit unele fapte ce contravin legilor ţării.

Convocarea şi organizarea adunărilor cetăţeneşti se fac de către primar, la iniţiativa acestuia ori a unei treimi din numărul consilierilor în funcţie.

Convocarea adunării cetăţeneşti se face prin aducerea la cunoştinţă publică a scopului, datei şi a locului unde urmează să se desfăşoare aceasta.

Adunarea cetăţenească este valabil constituită în prezenţa majorităţii reprezentanţilor familiilor şi adoptă propuneri cu majoritatea celor prezenţi.

Propunerile se consemnează într-un proces-verbal şi se înaintează primarului, care le va supune dezbaterii consiliului local în prima şedinţă, în vederea stabilirii modalităţilor concrete de realizare şi de finanţare, dacă este cazul.

Soluţia adoptată de consiliul local se aduce la cunoştinţă publică prin grija secretarului comunei.

In afara referendumului local sau a adunărilor cetăţeneşti, in statut se pot prevedea si alte forme de consultare directa a cetăţenilor, potrivit unor eventuale tradiţii locale,

Art. 21. Patrimoniul comunei Stremt este alcătuit din bunurile mobile şi imobile aflate în proprietatea publică şi în proprietatea privată ale acesteia, precum şi drepturile şi obligaţiile cu caracter patrimonial.

Bunurile care aparţin comunei Stremt sunt supuse inventarierii anuale, în termen de 60 de zile de la data depunerii situaţiilor financiare anuale.

Creşterea sau diminuarea patrimoniului va fi temeinic justificată pentru fiecare caz, în note explicative anexate la inventar.

Art. 22. Bunurile aflate în proprietatea publică a comunei şi cele din proprietatea privată pot fi date în administrare regiilor autonome şi instituţiilor publice, pot fi concesionate ori închiriate în condiţiile legii sau pot fi atribuite în folosinţă gratuită pe termen limitat persoanelor juridice fără scop lucrativ care desfăşoară activitate de binefacere sau de utilitate publică ori serviciilor publice.

Consiliul local hotărăşte cu privire la cumpărarea unor bunuri ori la vânzarea bunurilor aflate în proprietatea privată a comunei, în condiţiile legii.

Vânzarea, concesionarea şi închirierea se fac prin licitaţie publică, potrivit prevederilor legale, în baza raportului de evaluare întocmit de expertul evaluator.

Pentru concesionarea bunurilor proprietatea privată a comunei Stremt, Consiliul Local al comunei Stremt, prin Hotărârea C.L. nr. 21 din 29.04.2010 a aprobat Regulamentul privind regimul concesiunilor pentru terenuri aparţinând domeniului privat al comunei Stremt.

Astfel comuna Stremt a semna la data de 5 mai 2012 Protocolul de prietenie intre Zaventem Belgia si Stremt.

În anul 2010, la festivitatea Fiii satului Stremt, fiind invitat dl. Francois Meylan primarul localitatii Ferney Voltaire din Franta, i-a fost acordat titlul de Cetatean de onoare al comunei Stremt in urma colaborarii de mai bine de 20 de ani cu comuna Stremt.

Art. 25. Potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, consiliul local Stremt hotărăşte modalitatea de atribuire si schimbare a denumirilor de străzi şi de obiective de interes public local, in conformitate cu prevederile O.G.R. nr. 63/2002.

Art. 26. Însemnele specifice comunei Stremt, sunt:

1. Stema comunei, care poate fi utilizată în condiţiile stabilite de lege si care a primit avizul Comisiei Nationale de Heraldica si Geanologie a Academiei Romane Bucuresti in edinta din 28 ianuarie 2013.

Prin expunerea de motive nr. …………2013 a primarului comunei Stremt şi a proiectului de hotărâre iniţiat, se solicită aprobarea Statutului comunei Stremt prin Hotarâre de Consiliul Local.

Potrivit art. 20 din Ordonanţa Guvernului nr. 53/2002 cu modificările şi completările ulterioare privind Statutul - Cadru al unităţilor administrativ teritoriale, fiecare unitate administrativ-teritorială îşi aprobă propriul Statut prin hotărâre a Consiliului Local (art. 36, alin. 3, lit. a din Legea nr. 215/2001 -Legea administraţiei publice locale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare) .

În acest sens, este necesar adoptarea unei hotărâri privind aprobarea Statutului comunei Stremt.